Relatare autobiografică

Hotărâţi să-i slujim lui Iehova

RELATARE DE RAIMO KUOKKANEN

În 1939, în Europa a izbucnit cel de-al Doilea Război Mondial, iar Uniunea Sovietică a atacat Finlanda, ţara mea natală. Tata s-a înrolat în armata finlandeză şi a plecat la război. Nu după mult timp, avioanele de război ruseşti bombardau oraşul nostru. De aceea, mama m-a trimis la bunica, unde eram mai în siguranţă.

ÎN 1971 slujeam ca misionar în Uganda, Africa de Est. Într-o zi, în timp ce predicam de la uşă la uşă, mai mulţi oameni înspăimântaţi au trecut în fugă pe lângă mine. Când am auzit focuri de armă, am început să fug şi eu spre casă. Cum împuşcăturile se auzeau tot mai aproape, am sărit în şanţul de la marginea drumului. M-am târât până acasă, în timp ce gloanţele şuierau pe deasupra capului.

N-am avut cum să evit situaţiile periculoase din cel de-al Doilea Război Mondial. Dar cum am ajuns eu şi soţia mea să ne riscăm viaţa în conflictele din Africa de Est? Răspunsul are strânsă legătură cu hotărârea noastră de a-i sluji lui Iehova.

Sunt plantate primele seminţe

M-am născut în 1934 la Helsinki (Finlanda). Tata era zugrav şi, într-o zi, a fost chemat pentru renovarea clădirii în care funcţiona Filiala din Finlanda a Martorilor lui Iehova. Martorii i-au vorbit tatei despre întrunirile lor. Când a ajuns  acasă, el i-a povestit mamei despre ele. Însă mama n-a mers atunci la întruniri; totuşi, mai târziu a început să poarte discuţii pe teme biblice cu o colegă de serviciu care era Martoră. Mama a pus repede în practică tot ce învăţa, iar în 1940 s-a botezat ca Martoră a lui Iehova.

Cu puţin timp înainte, bunica mă luase cu ea la ţară, unde am stat cât a durat războiul. De la Helsinki, mama a început să-i scrie bunicii şi mătuşii mele despre convingerile Martorilor lui Iehova. Amândouă au arătat interes şi mi-au împărtăşit şi mie tot ce învăţau. Acasă la bunica veneau reprezentanţi itineranţi ai Martorilor lui Iehova şi ne încurajau. Dar eu încă nu eram hotărât să-i slujesc lui Dumnezeu.

Primii paşi în instruirea teocratică

În 1945, când războiul s-a sfârşit, m-am întors la Helsinki, iar mama a început să mă ia cu ea la întrunirile Martorilor lui Iehova. Uneori preferam să merg la cinematograf. Mama îmi povestea însă despre ce s-a vorbit în cuvântarea pe care o ascultase la întrunire şi scotea mereu în evidenţă o idee: Armaghedonul este foarte aproape. Am ajuns să mă conving de acest lucru şi n-am mai lipsit de la întruniri. Pe măsură ce înţelegeam tot mai bine adevărul biblic, îmi doream tot mai mult să particip la toate activităţile congregaţiei.

Îmi plăcea să merg mai ales la congrese. În 1948, am asistat la congresul de district ţinut în apropiere de casa bunicii, unde îmi petreceam vacanţa de vară. Un prieten se boteza la acel congres şi m-a îndemnat şi pe mine să mă botez. I-am zis că nu-mi adusesem costum de baie; dar el mi-a spus că după ce se boteza puteam să iau costumul lui. Am fost de acord şi astfel la 27 iunie 1948, la vârsta de 13 ani, m-am botezat.

După congres, unii prieteni ai mamei i-au spus că mă botezasem. Cu prima ocazie când ne-am întâlnit, mama a vrut să ştie de ce făcusem un pas atât de important fără să mă consult cu ea. I-am explicat că înţelesesem învăţăturile de bază din Biblie şi că eram pe deplin conştient că sunt răspunzător în faţa lui Iehova pentru faptele mele.

Tot mai hotărât să-i slujesc lui Iehova

Fraţii din congregaţie m-au ajutat să-mi întăresc hotărârea de a-i sluji lui Iehova. Mergeau cu mine în ministerul din casă în casă şi îmi dădeau teme la întruniri aproape în fiecare săptămână (Faptele 20:20). La 16 ani am ţinut prima cuvântare publică. La scurt timp am fost numit serv de grupă în congregaţia noastră. Toate aceste activităţi spirituale m-au ajutat să mă maturizez. Totuşi, mai aveam de învins frica de oameni.

În vremea aceea, Martorii lui Iehova anunţau cuvântarea publică de la congresul de district cu ajutorul unor pancarte-reclamă. Fiecare purta câte două pancarte legate cu nişte curele şi atârnate pe umeri. Din acest motiv, unii ne numeau oameni-sendviş.

Într-o zi mă aflam la colţul unei străzi liniştite cu pancartele pe umeri. La un moment dat, am zărit mai mulţi colegi de clasă îndreptându-se chiar spre mine. Când au trecut pe lângă mine, m-am făcut mic de tot de frică. M-am rugat lui Iehova să-mi dea curaj şi am rămas pe loc. Depăşindu-mi atunci teama de oameni, m-am pregătit de fapt pentru un test şi mai mare: păstrarea neutralităţii creştine.

După un timp, eu şi alţi tineri Martori am primit ordin de încorporare. Ne-am prezentat la centrul militar, dar am refuzat în mod respectuos să îmbrăcăm uniforma. Am fost reţinuţi, după care, la scurt timp, am fost condamnaţi de o instanţă la şase luni de închisoare. Am rămas închişi alte opt luni, cât ar fi durat serviciul militar. Astfel, întrucât ne-am păstrat neutralitatea creştină, am stat la închisoare, în total, 14 luni.

În barăcile închisorii, ne întâlneam în fiecare zi ca să studiem din Biblie. În acele luni, mulţi dintre noi am citit Biblia în întregime de două ori. Când am fost eliberaţi, aproape toţi am ieşit de pe porţile închisorii mai hotărâţi ca  oricând să-i slujim lui Iehova. Şi azi, mulţi din acel grup de tineri Martori îi slujesc lui Iehova cu fidelitate.

După eliberare, m-am întors acasă la părinţi. Nu după mult timp, am cunoscut-o pe Veera, o Martoră zeloasă, care se botezase de puţină vreme. În 1957 ne-am căsătorit.

O seară care ne-a schimbat viaţa

Într-o seară, am stat de vorbă cu câţiva supraveghetori de la filială. Unul dintre ei ne-a întrebat dacă nu am vrea să slujim în lucrarea itinerantă. După ce ne-am rugat toată noaptea, am telefonat la Filială şi le-am zis că dorim acest lucru. Ca să încep ministerul cu timp integral, a trebuit să renunţ la un loc de muncă bine plătit. Însă eram hotărâţi să punem Regatul pe primul plan în viaţa noastră. În decembrie 1957, când am început lucrarea itinerantă, eu aveam 23 de ani, iar Veera, 19 ani. Ne-am bucurat să vizităm şi să încurajăm congregaţiile din Finlanda timp de trei ani.

Spre sfârşitul anului 1960, am fost invitat la Şcoala Biblică Galaad, care se ţinea la Brooklyn, New York. Împreună cu alţi doi fraţi din Finlanda am urmat şi un curs special de 10 luni pentru a fi instruiţi în ce priveşte funcţionarea unei filiale. Soţiile noastre au rămas în ţară, slujind la Filiala din Finlanda.

Cu puţin înainte de a termina Şcoala Galaad, mi s-a spus să mă prezint la biroul lui Nathan Knorr, care pe atunci supraveghea lucrarea mondială a Martorilor lui Iehova. Fratele Knorr mi-a propus ca împreună cu soţia mea să slujesc în Republica Malgaşă, în prezent Madagascar. I-am scris lui Veera, întrebând-o ce părere avea de această repartiţie ca misionari. Ea mi-a răspuns imediat că era întru totul de acord. Odată întors în Finlanda, ne-am şi pregătit să plecăm spre Madagascar.

Bucurii şi dezamăgiri

În ianuarie 1962, am plecat cu avionul spre Antananarivo, capitala ţării. Cum în Finlanda era iarnă, am plecat cu căciuli de blană şi haine groase. Însă căldura tropicală a insulei Madagascar ne-a făcut să ne schimbăm imediat felul de a ne îmbrăca. Prima casă de misionari era o căsuţă cu un singur dormitor. Aici locuia deja un cuplu de misionari, aşa că eu şi Veera dormeam pe verandă.

Am început să învăţăm franceza, una dintre limbile oficiale ale ţării. A fost puţin mai dificil deoarece nu aveam o limbă comună cu instructoarea noastră, sora Carbonneau. Ea se folosea de engleză ca să ne înveţe franceza, însă Veera nu vorbea engleza. Prin urmare, eu traduceam pentru Veera în finlandeză tot ce ne spunea sora Carbonneau. Apoi ne-am dat seama că Veera înţelegea noţiunile de gramatică mai bine în suedeză. Prin urmare, i-am explicat gramatica franceză în limba suedeză. În scurt timp, amândoi am învăţat destul de bine franceza, aşa că am început să studiem şi malgaşa, limba locală.

Prima persoană cu care am studiat Biblia în Madagascar a fost un bărbat care vorbea doar malgaşa. Căutam versetele mai întâi în Biblia mea în finlandeză, iar apoi în Biblia lui în malgaşă. Nu reuşeam să-i explic prea bine versetele, dar adevărul biblic  a prins repede rădăcini în inima bărbatului, care a făcut progrese şi s-a botezat.

În 1963, Milton Henschel, de la sediul mondial din Brooklyn al Martorilor lui Iehova, a vizitat Madagascarul. La scurt timp după această vizită, în Madagascar s-a înfiinţat o filială, iar eu am fost numit supraveghetorul filialei. Pe lângă această repartiţie, slujeam şi ca supraveghetor de circumscripţie şi de district. Iehova ne-a binecuvântat din plin în acea perioadă. Din 1962 până în 1970, numărul vestitorilor Regatului din Madagascar a crescut de la 85 la 469.

În 1970, într-o zi, când ne-am întors din lucrare, am găsit la uşă o înştiinţare prin care li se cerea tuturor misionarilor Martori ai lui Iehova să se prezinte la cabinetul ministrului de interne. Aici un funcţionar ne-a spus că guvernul ne cerea să părăsim imediat ţara. Când l-am întrebat ce delict am comis ca să fiu expulzat, funcţionarul a zis: „Domnule Kuokkanen, n-aţi făcut nimic rău“.

„Suntem de opt ani aici“, am spus eu. „E casa noastră. Nu putem pleca aşa, fără motiv.“ Eforturile noastre au rămas fără rezultat, toţi misionarii fiind nevoiţi să părăsim ţara în decurs de o săptămână. Filiala a fost închisă, iar lucrarea a rămas sub supravegherea unui Martor local. Înainte să ne despărţim de dragii noştri fraţi din Madagascar am primit o nouă repartiţie: Uganda.

Un nou început

La câteva zile după ce am plecat din Madagascar am sosit în Kampala, capitala Ugandei. Am început imediat să învăţăm limba luganda, o limbă melodioasă, dar foarte grea. Alţi misionari au ajutat-o pe Veera să înveţe mai întâi engleza, limbă în care am reuşit să predicăm foarte bine.

Clima foarte caldă, dar umedă, din Kampala i-a afectat sănătatea lui Veera. Prin urmare, am fost repartizaţi în Mbarara, un oraş din Uganda cu o climă mai suportabilă. Nu mai erau alţi Martori în oraş, însă chiar din prima zi când am ieşit în lucrare am avut parte de o experienţă frumoasă. Ne aflam în casa unui bărbat şi vorbeam cu el, când din bucătărie a ieşit soţia lui, pe nume Margaret. A ascultat prezentarea pe care am făcut-o, iar Veera a început să studieze Biblia cu ea. Margaret a  făcut progrese spirituale frumoase şi s-a botezat, devenind o vestitoare zeloasă a Regatului.

Încep luptele de stradă

În 1971, războiul civil a pus capăt vieţii liniştite din Uganda. Într-o zi, luptele au început chiar în apropiere de casa de misionari din Mbarara unde locuiam noi. Atunci s-a întâmplat ceea ce v-am povestit la începutul relatării mele.

M-am târât o bună bucată de drum prin acel şanţ, ca să nu fiu văzut de soldaţi. Când am ajuns la casa de misionari, Veera era deja acolo. Într-un colţ al camerei am făcut o „baricadă“ din mobilier şi saltele. Am rămas în casă timp de o săptămână. Ascultam ştirile la radio. Uneori gloanţele ricoşau din pereţii casei, iar noi ne ghemuiam în spatele baricadei ridicate. Seara nu aprindeam nici o lumină, ca să nu se vadă că era cineva în casă. Odată, soldaţii au venit la uşa din faţă şi au început să strige. Am stat nemişcaţi, rugându-ne în gând lui Iehova. După ce luptele au luat sfârşit, vecinii au venit să ne mulţumească pentru ocrotire. Ei considerau că Iehova ne-a ocrotit pe toţi, lucru cu care eram întru totul de acord.

Situaţia a rămas calmă până când, într-o dimineaţă, am auzit la radio că guvernul ugandez i-a scos în afara legii pe Martorii lui Iehova. Crainicul a anunţat că toţi Martorii lui Iehova trebuiau să se întoarcă la vechea lor religie. M-am adresat oficialilor statului, dar fără nici un rezultat. Atunci am vrut să vorbesc chiar cu preşedintele ţării, dl Idi Amin, şi am cerut o audienţă. Mi s-a zis că preşedintele era foarte ocupat. M-am dus de mai multe ori la preşedinţie, dar n-am reuşit să stau de vorbă cu preşedintele. În cele din urmă, în iulie 1973 a trebuit să părăsim Uganda.

Un an devine zece

Când ne-am despărţit de fraţii noştri dragi din Uganda am simţit aceeaşi tristeţe ca atunci când am fost expulzaţi din Madagascar. Noua repartiţie era Senegal, însă înainte de a merge acolo, ne-am dus până în Finlanda. Ajunşi aici, ni s-a comunicat că repartiţia din Africa fusese anulată şi ni s-a spus să rămânem în Finlanda. Se părea că serviciul nostru ca misionari se încheiase. În Finlanda am slujit la început ca pionieri speciali, după care am revenit în lucrarea itinerantă.

În 1990, opoziţia din Madagascar scăzuse şi, spre surprinderea noastră, fraţii de la sediul mondial din Brooklyn ne-au întrebat dacă nu am vrea să ne întoarcem în această ţară pentru un an. Deşi ne doream acest lucru, existau două mari probleme. Tatăl meu, înaintat în vârstă, avea nevoie de îngrijire, iar Veera avea încă probleme de sănătate. Moartea tatei, survenită în noiembrie 1990, m-a întristat mult. Dar, întrucât Veera începuse să se simtă mai bine, am început să sperăm că aveam să slujim din nou ca misionari. Am plecat spre Madagascar în septembrie 1991.

Repartiţia fusese iniţial de un an, însă am rămas zece ani. În această perioadă, numărul vestitorilor a crescut de la 4 000 la 11 600. Mi-a plăcut mult să slujesc ca misionar. Uneori, am trecut şi prin momente de descurajare, întrebându-mă dacă nu cumva neglijam necesităţile fizice şi afective ale dragii mele soţii. Iehova ne-a dat totuşi la amândoi putere să continuăm în acest serviciu. În cele din urmă, în 2001 ne-am întors în Finlanda şi de atunci slujim la Filială. Africa este o amintire scumpă inimii noastre, iar zelul nostru pentru Regat este la fel de fierbinte şi azi. Amândoi suntem hotărâţi să înfăptuim voinţa lui Iehova oriunde ne trimite el. — Isaia 6:8.

[Harta de la pagina 12]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

FINLANDA

EUROPA

[Harta de la pagina 14]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

AFRICA

MADAGASCAR

[Harta de la pagina 15]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

AFRICA

UGANDA

[Legenda fotografiei de la pagina 14]

În ziua nunţii

[Legenda fotografiilor de la paginile 14, 15]

Slujind ca supraveghetor de circumscripţie în Finlanda (1960) . . .

. . . şi ca misionari în Madagascar (1962)

[Legenda fotografiei de la pagina 16]

Alături de Veera, în prezent