Dreptul de a avea un nume

FIECARE om are dreptul la un nume. În Tahiti, chiar şi unui nou-născut abandonat, căruia nu i se cunosc părinţii, i se dă un nume. În acest caz, numele şi prenumele sunt date de oficiul stării civile.

Deşi, practic, toţi oamenii se bucură de acest drept fundamental, există o singură persoană căreia am putea spune că îi este refuzat. În mod surprinzător, este vorba chiar de ‘Tatăl, căruia orice familie din cer şi de pe pământ îi datorează propriul nume’ (Efeseni 3:14, 15)! Da, mulţi oameni nu doresc să folosească numele Creatorului, aşa cum apare el în Biblie. Ei preferă să-l înlocuiască cu titluri precum „Dumnezeu“, „Domnul“ sau „Cel Etern“. Care este, deci, numele Creatorului? Iată ce spune psalmistul: „Tu, al cărui nume este Iehova, tu numai eşti cel Preaînalt peste tot pământul“. — Psalmul 83:18, Sânta Scriptură, 1874.

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, când misionarii Societăţii Misionare Londoneze au sosit în Tahiti, polinezienii venerau mulţi zei. Fiecare avea un nume distinctiv, zeităţile principale fiind Oro şi Taaroa. Pentru a-l diferenţia pe Dumnezeul Bibliei de acei zei, misionarii foloseau frecvent numele divin, transliterat Iehova în tahitiană.

Numele divin a ajuns astfel să fie foarte cunoscut, fiind folosit în mod curent în conversaţiile de zi cu zi şi în corespondenţă. Regele Pomare II, care a domnit în Tahiti la începutul secolului al XIX-lea, îl folosea frecvent în corespondenţa personală. O dovadă în acest sens este una dintre scrisorile sale, în engleză, expusă la Musée de Tahiti et de ses Îles şi care este reprodusă aici. Aceasta dovedeşte că oamenii din acea vreme nu ezitau să folosească numele divin. Mai mult, numele personal al lui Dumnezeu apare de mii de ori în prima traducere a Bibliei în tahitiană, încheiată în 1835.

[Legenda ilustraţiei de la pagina 32]

Regele Pomare II

[Provenienţa fotografiei/ilustraţiei de la pagina 32]

Rege şi scrisoare: Collection du Musée de Tahiti et de ses Îles, Punaauia, Tahiti