Salt la conţinut

Salt la cuprins

Slujesc cu bucurie în pofida infirmităţii

Slujesc cu bucurie în pofida infirmităţii

Relatare autobiografică

Slujesc cu bucurie în pofida infirmităţii

RELATARE DE VARNAVAS SPETSIOTIS

În 1990, la vârsta de 68 de ani, am paralizat complet. Totuşi, de aproape 15 ani slujesc cu bucurie ca ministru cu timp integral pe insula Cipru. De unde am avut putere să rămân activ în serviciul lui Iehova în pofida infirmităţii?

M-AM născut la 11 octombrie 1922, într-o familie cu nouă copii, patru băieţi şi cinci fete. Locuiam în satul Xylophagou în Cipru. Deşi erau destul de înstăriţi, părinţilor mei nu le-a fost uşor să se îngrijească de o familie atât de numeroasă. Au fost nevoiţi să muncească din greu la câmp.

Tata, Antonis, era studios şi curios din fire. La puţină vreme după ce m-am născut, în timp ce se afla în vizită la învăţătorul din sat, tata a văzut un tract intitulat Amvonul poporului, publicat de Studenţii în Biblie, cum erau numiţi pe atunci Martorii lui Iehova. S-a apucat să-l citească şi a fost imediat captivat de conţinutul lui. Drept urmare, tata şi unul dintre prietenii lui, Andreas Christou, au fost primii de pe insulă care s-au asociat cu Martorii lui Iehova.

Creştere în pofida opoziţiei

Cu timpul, cei doi au obţinut şi alte publicaţii biblice ale Martorilor lui Iehova. Imediat, tata şi Andreas s-au simţit îmboldiţi să le vorbească sătenilor despre adevărurile biblice pe care le aflaseră. Activitatea lor de predicare a stârnit o puternică opoziţie din partea preoţilor ortodocşi greci şi a altor persoane care considerau că Martorii lui Iehova au o influenţă dăunătoare.

Mulţi dintre săteni îi priveau cu respect pe aceşti doi învăţători ai Bibliei. Tata era cunoscut pentru bunătatea şi generozitatea lui. De foarte multe ori, el le-a întins o mână de ajutor familiilor sărace. Uneori, seara târziu, se furişa din casă şi lăsa la uşa familiilor nevoiaşe pâine ori grâu. O asemenea conduită creştină altruistă a făcut ca mesajul celor doi miniştri să fie şi mai atrăgător. — Matei 5:16.

Ca urmare, vreo doisprezece oameni au reacţionat pozitiv la mesajul Bibliei. Pe măsură ce înţelegeau tot mai bine adevărul, ei au simţit nevoia să se întrunească în casele lor ca să studieze împreună Biblia. Prin 1934, în Cipru a sosit Nikos Matheakis, un ministru cu timp integral din Grecia. El a venit şi în Xylophagou. Cu răbdare şi fermitate, fratele Matheakis a organizat grupul de aici şi i-a ajutat pe cei interesaţi să înţeleagă mai bine Scripturile. Acest grup a constituit nucleul primei congregaţii a Martorilor lui Iehova din Cipru.

Întrucât activitatea creştină progresa şi tot mai mulţi oameni acceptau adevărul biblic, fraţii au înţeles că aveau nevoie de un loc stabil unde să-şi ţină întrunirile. Fratele meu cel mai mare, Iorgos, şi soţia lui, Eleni, au pus la dispoziţie un hambar, aflat în apropiere de casa lor, care a fost reparat şi transformat într-un loc potrivit pentru întruniri. Astfel, fraţii au avut prima Sală a Regatului de pe insulă. Cât de recunoscători au fost ei! Şi ce imbold s-a dovedit aceasta pentru o creştere şi mai mare!

Îmi însuşesc adevărul

În 1938, când aveam 16 ani, am vrut să mă fac tâmplar. Aşa că tata m-a trimis la Nicosia, capitala Ciprului. Gândindu-se la viitorul meu, a aranjat să stau la Nikos Matheakis. Zelul şi ospitalitatea acestui frate fidel au rămas încă vii în amintirea multor ciprioţi. În acea perioadă de început orice creştin din Cipru ar fi avut nevoie de calităţi ca ale lui: entuziasm debordant şi curaj de neclintit.

Fratele Matheakis m-a ajutat să dobândesc o cunoştinţă temeinică din Biblie şi să fac progrese spirituale. În perioada în care am stat la el am fost prezent la toate întrunirile care se ţineau acasă la el. Pentru prima oară în viaţă am simţit cum iubirea mea faţă de Iehova creştea. M-am hotărât să cultiv o prietenie strânsă cu Dumnezeu. După câteva luni l-am întrebat pe fratele Matheakis dacă puteam să merg cu el în lucrare. Era în anul 1939.

După un timp, m-am dus acasă să-mi vizitez familia. Stând o vreme cu tata, m-am convins şi mai mult că găsisem adevărul şi sensul vieţii. În septembrie 1939 a izbucnit cel de-al Doilea Război Mondial. Mulţi tineri de vârsta mea s-au dus de bunăvoie la război. În schimb eu am hotărât să rămân neutru, dând ascultare principiilor biblice (Isaia 2:4; Ioan 15:19). Tot în acel an mi-am dedicat viaţa lui Iehova. M-am botezat în 1940. Pentru prima oară am simţit că mă eliberasem de frica de oameni!

În 1948 m-am căsătorit cu Efprepia. Am fost binecuvântaţi cu patru copii. În scurt timp ne-am dat seama că trebuiau eforturi pentru a-i creşte „în disciplina şi normele de gândire ale lui Iehova“ (Efeseni 6:4). Pentru că am dorit să sădim în copiii noştri o iubire profundă faţă de Iehova şi respect faţă de legile şi principiile sale, am făcut din acest lucru obiectul rugăciunilor noastre şi am depus eforturi.

Problemele de sănătate, o grea încercare

În 1964, la vârsta de 42 de ani, am început să simt o amorţeală în mâna dreaptă şi în piciorul drept. Treptat, amorţeala mi-a cuprins şi partea stângă. Mi s-a pus diagnosticul de atrofie musculară, o boală incurabilă care, în final, duce la paralizie totală. Vestea m-a şocat. Totul s-a petrecut prea repede! Copleşit de sentimente de mânie şi indignare, mă întrebam: De ce mi se întâmplă tocmai mie? Ce am făcut să merit asta? Cu timpul însă, am reuşit să depăşesc şocul de la primirea diagnosticului. Apoi am fost copleşit de sentimente de nesiguranţă şi nelinişte. Nu-mi dădeau pace mai multe întrebări. Aveam să paralizez complet şi să depind total de alţii? Cum aveam să fac faţă situaţiei? Mă voi putea îngriji de familie, de soţia mea şi de cei patru copii ai noştri? Astfel de gânduri pur şi simplu îmi provocau durere.

În această perioadă critică a vieţii mele, am simţit mai mult ca oricând nevoia să mă îndrept spre Iehova în rugăciune şi să-mi vărs înaintea lui toate îngrijorările, cu toată sinceritatea. Mă rugam zi şi noapte, cu ochii în lacrimi. În scurt timp m-am simţit mângâiat. Cuvintele consolatoare din Filipeni 4:6, 7 s-au dovedit adevărate în cazul meu: „Nu vă îngrijoraţi de nimic, ci în orice lucru, prin rugăciune şi implorare împreună cu exprimări de mulţumire, faceţi-i cunoscute lui Dumnezeu cererile voastre; şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice gândire, vă va păzi inimile şi facultăţile mintale prin intermediul lui Cristos Isus“.

Lupta cu paralizia

Starea sănătăţii mele continua să se înrăutăţească. Mi-am dat seama că trebuia să mă adaptez rapid noii situaţii. Deoarece nu mai puteam lucra ca tâmplar am decis să-mi găsesc o altă ocupaţie care să mă solicite mai puţin: una potrivită stării mele de sănătate, dar care să-mi permită totuşi să-mi întreţin familia. La început, am vândut îngheţată dintr-o mică furgonetă. Am făcut asta cam şase ani, până când boala m-a obligat să stau într-un scaun cu rotile. Atunci mi-am găsit munci mai uşoare.

Din 1990, boala s-a agravat atât de mult, încât n-am mai putut să muncesc deloc. În prezent, depind total de alţii, chiar şi în ce priveşte unele lucruri obişnuite pentru un om sănătos. Am nevoie de ajutor ca să merg la culcare, să mă spăl şi să mă îmbrac. Pentru a asista la întrunirile creştine sunt dus cu scaunul cu rotile până la maşină, apoi sunt luat în braţe şi pus în maşină. La Sala Regatului sunt scos din maşină, pus înapoi în scaunul cu rotile şi dus înăuntru. În timpul întrunirii am un radiator electric lângă mine ca să-mi încălzesc picioarele.

Deşi sunt paralizat, asist la întruniri cu regularitate. Îmi dau seama că aici e locul unde Iehova ne instruieşte, iar compania fraţilor şi surorilor de credinţă este pentru mine un adevărat refugiu, un sprijin şi o sursă de încurajare (Evrei 10:24, 25). Vizitele regulate ale colaboratorilor maturi spiritualiceşte îmi sunt de un real folos. De multe ori mă simt ca David, care a spus: „Paharul meu este plin de dă pe deasupra“. — Psalmul 23:5.

Draga mea soţie mi-a fost un ajutor minunat în tot aceşti ani. Şi copiii m-au sprijinit foarte mult. De câţiva ani, ei se îngrijesc de necesităţile mele zilnice. Nu le este uşor, iar pe măsură ce anii trec a devenit tot mai greu să mi se poarte de grijă. Cu toţii sunt extraordinari în ce priveşte răbdarea şi eforturile depuse pentru a mă ajuta. Mă rog lui Iehova să-i binecuvânteze în continuare.

Alt mijloc prin care Iehova îşi întăreşte slujitorii este rugăciunea (Psalmul 65:2). Răspunzând la implorările mele sincere, Iehova mi-a dat putere să rămân în credinţă pe parcursul acestor ani. Rugăciunile mă ajută să-mi păstrez bucuria şi îmi aduc alinare, mai ales când mă simt descurajat. Comunicarea permanentă cu Iehova mă înviorează şi-mi reînnoieşte hotărârea de a continua lupta. Sunt absolut sigur că Iehova ascultă rugăciunile slujitorilor săi şi le dă pacea minţii, de care au atâta nevoie. — Psalmul 51:17; 1 Petru 5:7.

Cel mai mult însă, mă simt înviorat ori de câte ori îmi amintesc că Dumnezeu îi va însănătoşi în cele din urmă pe toţi cei ce vor primi binecuvântarea de a trăi în Paradis sub domnia Regatului Fiului său, Isus Cristos. Nu de puţine ori plâng de bucurie când mă gândesc la această speranţă minunată. — Psalmul 37:11, 29; Luca 23:43; Revelaţia 21:3, 4.

Slujesc ca ministru cu timp integral

Prin 1991, după ce mi-am analizat situaţia, mi-am dat seama că cel mai bun mod de a nu cădea pradă autocompătimirii era să mă menţin ocupat în lucrarea de predicare a preţioasei veşti bune despre Regat. În acel an am început serviciul cu timp integral.

Fiind paralizat, cea mai mare parte a lucrării de mărturie o desfăşor prin scrisori. Însă ca să scriu trebuie să fac eforturi mari. Îmi este foarte greu să ţin strâns în mână un pix, întrucât muşchii îmi sunt slăbiţi din cauza bolii. Dar prin perseverenţă şi cu rugăciuni, predic cu ajutorul scrisorilor de mai bine de 15 ani. În plus, le predic oamenilor şi la telefon. Nu pierd nici o ocazie de a le vorbi altora despre speranţa mea legată de lumea nouă şi de pământul transformat în paradis. Le vorbesc rudelor, prietenilor şi vecinilor care mă vizitează.

Ca urmare am avut multe experienţe încurajatoare. Sunt foarte fericit că unul dintre nepoţii mei, cu care am studiat Biblia în urmă cu vreo 12 ani, face progrese spirituale şi preţuieşte adevărul biblic. Motivat de conştiinţa sa instruită pe baza Bibliei, a rămas loial şi ferm în faţa testului neutralităţii creştine.

Îmi face plăcere când oamenii cărora le scriu iau legătura cu mine pentru a primi informaţii suplimentare despre Biblie. Unii cer mai multe publicaţii biblice. De exemplu, o doamnă mi-a telefonat şi mi-a mulţumit pentru scrisoarea încurajatoare pe care i-o trimisesem soţului ei. A spus că a găsit ideile din scrisoare foarte interesante. Ca urmare am purtat mai multe discuţii pe baza Bibliei acasă la mine cu ea şi soţul ei.

O speranţă minunată

De-a lungul anilor am văzut cum creşte numărul proclamatorilor Regatului în această parte a globului. Mica Sală a Regatului aflată lângă casa fratelui meu Iorgos a fost extinsă şi renovată de mai multe ori. Acum este un loc de închinare frumos, folosit de două congregaţii ale Martorilor lui Iehova.

Tata a murit în 1943, la vârsta de 52 de ani. Dar ce moştenire spirituală a lăsat în urmă! Opt dintre copiii lui au acceptat adevărul şi îi slujesc şi azi lui Iehova. În Xylophagou, unde s-a născut tata, şi în satele din împrejurimi, sunt acum trei congregaţii, cu un total de 230 de vestitori ai Regatului!

Aceste frumoase rezultate sunt o sursă de mare bucurie pentru mine. În prezent, la cei 83 de ani ai mei, pot spune cu aceeaşi convingere ca şi psalmistul: „Puii de leu duc lipsă şi le e foame, dar cei care caută pe DOMNUL, nu duc lipsă de nici un bine“ (Psalmul 34:10). Aştept cu nerăbdare vremea când profeţia din Isaia 35:6 va deveni realitate: „Atunci şchiopul va sări ca un cerb“. Până va veni acel timp, sunt hotărât să-i slujesc lui Iehova în continuare cu bucurie în pofida infirmităţii.

[Harta de la pagina 17]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

TURCIA

SIRIA

LIBAN

CIPRU

Nicosia

Xylophagou

Marea Mediterană

[Legenda fotografiei de la pagina 17]

Prima Sală a Regatului din Xylophagou, folosită şi în prezent

[Legenda fotografiilor de la pagina 18]

Cu Efprepia în 1946 şi în prezent

[Legenda fotografiei de la pagina 20]

Mărturia la telefon şi prin scrisori îmi aduce bucurie