Relatare autobiografică

Loialitatea celor dragi m-a întărit

RELATARE DE KATHLEEN COOKE

ÎN 1911, pe când era în vizită la rudele ei din Glasgow (Scoţia), bunica mea, Mary Ellen Thompson, a luat parte la un discurs ţinut de Charles Taze Russell, un bine cunoscut Student în Biblie, sau Martor al lui Iehova. Bunicii i-a plăcut nespus de mult ce a auzit. Când s-a întors în Africa de Sud, ea a luat legătura cu Studenţii în Biblie de acolo. În aprilie 1914, a fost unul dintre cei 16 candidaţi la botez. Atunci a avut loc primul congres din Africa de Sud al Studenţilor în Biblie. Fiica bunicii, Edith, care mai târziu a devenit mama mea, avea la vremea aceea şase ani.

După moartea fratelui Russell, în 1916, au avut loc nişte sciziuni în mijlocul Studenţilor în Biblie din lumea întreagă. Numărul celor ce-au rămas loiali în Durban a scăzut de la 60 la circa 12. Bunica din partea tatălui, Ingeborg Myrdal, şi fiul său Henry, un adolescent care se botezase recent, au luat poziţie de partea celor loiali. În 1924, Henry a devenit colportor, nume sub care erau cunoscuţi pe atunci evanghelizatorii cu timp integral ai Martorilor lui Iehova. În următorii cinci ani, el a predicat în multe zone din sudul Africii. În 1930, Henry s-a căsătorit cu Edith, iar trei ani mai târziu m-am născut eu.

O familie mare

O vreme am locuit în Mozambic, dar în 1939 ne-am mutat în casa bunicilor din partea  mamei, care stăteau la Johannesburg. Pe bunicul nu-l interesa adevărul biblic, şi uneori chiar îi făcea necazuri bunicii. Cu toate acestea, era foarte ospitalier. Sora mea, Thelma, s-a născut în 1940. Împreună am învăţat să ne îngrijim de necesităţile celor în vârstă. La cină, vorbeam deseori despre întâmplările de peste zi sau depănam amintiri.

Cu toţii ne bucuram de vizita fraţilor, mai cu seamă a celor aflaţi în serviciul cu timp integral. Ei ni se alăturau discuţiilor pe care le purtam la cină. Cuvintele lor ne-au sporit aprecierea pentru moştenirea noastră spirituală şi ne-au întărit, mie şi Thelmei, dorinţa de a deveni pioniere, asemenea lor.

De la o vârstă fragedă am fost învăţate să găsim plăcere în citit. Mama, tata şi bunica ne citeau din cărţi de poveşti frumoase sau chiar din Biblie. Întrunirile creştine şi lucrarea de predicare erau ca aerul pentru noi. Deoarece tata era serv de companie (supraveghetorul care prezidează) în congregaţia Johannesburg, trebuia să ajungem la întruniri din timp. La congrese, tata ajuta din plin la biroul de administraţie, iar mama la cazarea delegaţilor.

Un congres deosebit pentru noi

Congresul din 1948 din Johannesburg a fost deosebit. Atunci au venit pentru prima oară în oraşul nostru şi fraţi de la sediul mondial din Brooklyn (New York) al Martorilor lui Iehova. Tata a fost rugat să-i ducă cu maşina sa pe Nathan Knorr şi pe Milton Henschel oriunde era necesar, pe toată durata şederii lor acolo. M-am botezat tot cu ocazia acelui congres.

După puţin timp, spre surprinderea tatei, bunicul i-a spus că îi părea foarte rău că după moartea fratelui Russell s-a lăsat influenţat de cei care se separaseră de Studenţii în Biblie. Câteva luni mai târziu, s-a stins din viaţă. Bunica din partea tatălui a rămas loială până când şi-a sfârşit cursa pământească, în 1955.

Evenimente care mi-au schimbat viaţa

Am început să slujesc ca pionieră regulară la 1 februarie 1949. Când s-a făcut anunţul despre congresul internaţional din New York ce avea să aibă loc anul următor, am fost cuprinşi de entuziasm. Ne doream mult să mergem şi noi, dar era peste posibilităţile noastre. Însă, în februarie 1950, când bunicul din partea mamei a murit, bunica a folosit banii moşteniţi ca să plătească drumul la cinci dintre noi.

Cu câteva săptămâni înainte de plecare, a venit o scrisoare de la sediul mondial din Brooklyn (New York) al Martorilor lui Iehova. Eram invitată să particip la cea de-a 16-a clasă a Şcolii Galaad care instruieşte misionari. Nu-mi venea să cred, căci nu împlinisem încă 17 ani! M-am numărat printre cei zece cursanţi din Africa  de Sud care s-au bucurat de acest mare privilegiu.

După absolvire, în februarie 1951, opt dintre noi ne-am întors în Africa de Sud să slujim ca misionari. Câţiva ani, eu şi partenera mea de lucrare am predicat îndeosebi în orăşele unde se vorbea afrikaans. La început, n-am ştiut limba. Îmi amintesc cum, într-o zi, mergeam pe bicicletă spre casă şi plângeam pentru că nu aveam rezultate în minister. Cu toate acestea, în timp am făcut progrese, iar Iehova mi-a binecuvântat eforturile.

Căsătoria şi lucrarea itinerantă

În 1955, am făcut cunoştinţă cu John Cooke. El ajutase la deschiderea lucrării de predicare în Franţa, Portugalia şi Spania înainte şi după cel de-al Doilea Război Mondial şi venise ca misionar în Africa tocmai în anul în care ne-am întâlnit. Mai târziu, mi-a scris: „Am avut parte de trei surprize mari într-o singură săptămână. . . . Un frate generos mi-a dăruit o maşină, am fost numit serv de district şi m-am îndrăgostit“. * Ne-am căsătorit în decembrie 1957.

În perioada de cunoaştere, John mi-a garantat că n-am să mă plictisesc niciodată cât timp am să fiu cu el. Şi a avut dreptate. Am vizitat împreună congregaţii de pe tot cuprinsul Africii de Sud, mai ales din zonele unde locuiau negri. Săptămânal ne confruntam cu încercarea de a obţine permisiunea să intrăm în astfel de zone şi să rămânem acolo peste noapte. Încercând să nu fim văzuţi de trecători, am dormit de câteva ori pe podeaua unui magazin gol aflat într-o regiune unde erau albi, în apropierea zonei locuite de negri. De obicei, trebuia să stăm la Martorii albi aflaţi cel mai aproape de locul unde mergeam noi. Dar se întâmpla mai mereu ca ei să stea la câţiva kilometri depărtare!

A trebuit şi să ne obişnuim cu săli de întrunire modeste, construite în mijlocul savanei.  Proiectam filme realizate de Martorii lui Iehova care-i ajutau pe oameni să capete apreciere pentru familia noastră mondială de fraţi. Pentru că nu era curent electric în acele zone, luam cu noi generatorul. Am înfruntat probleme şi în protectoratele britanice unde literatura noastră era interzisă. În plus, a trebuit să învăţăm şi limba zulu. Cu toate acestea, ne bucuram că le puteam sluji fraţilor noştri.

În august 1961, John a devenit primul instructor al Şcolii pentru Ministerul Regatului din Africa de Sud. Cursurile şcolii durau patru săptămâni şi aveau menirea de a-i instrui pe supraveghetorii congregaţiilor. John stăpânea arta de a preda şi reuşea să atingă inima auditoriului cu o logică simplă şi cu ilustrări sugestive. Circa un an şi jumătate am călătorit din loc în loc la şcolile care se ţineau în limba engleză şi care, de multe ori, aveau loc succesiv. În timp ce John preda, eu luam parte la lucrarea de predicare cu Martorii locali. Spre surprinderea noastră, la un moment dat am primit o scrisoare prin care eram invitaţi să slujim din 1 iulie 1964 la Filiala din Africa de Sud, aflată în apropiere de Johannesburg.

Cam de pe atunci sănătatea lui John a început să ne îngrijoreze. În 1948 fusese bolnav de tuberculoză, iar apoi a avut perioade când era lipsit de vlagă. Odată, a avut simptome de gripă şi a stat la pat câteva zile, timp în care n-a putut să facă nimic şi nici să vadă pe nimeni. Medicul cu care ne sfătuisem cu puţin timp înainte de a fi chemaţi la filială i-a spus lui John că suferă de depresie.

Nicio clipă nu ne-am gândit să încetinim ritmul, după cum ne sugerase medicul. La filială, John a fost numit să slujească în Departamentul pentru serviciu, iar eu să ajut la corectură. Ce binecuvântaţi ne-am simţit că aveam camera noastră! Deoarece John slujise în teritoriile de limbă portugheză înainte de a ne căsători, în 1967 am fost rugaţi să ajutăm singura familie de Martori portughezi din localitate să predice în teritoriul vast de limbă portugheză aflat în Johannesburg şi în vecinătatea oraşului. În ce mă priveşte, am fost nevoită să mai învăţ o limbă străină.

Întrucât vorbitorii de portugheză erau răspândiţi într-un teritoriu vast, călătoream mult ca să ajungem la cei interesaţi, uneori aproape 300 km. În acea vreme, Martorii vorbitori de portugheză din Mozambic începuseră să ni se alăture la congrese, ceea ce i-a ajutat mult pe cei noi. Pe parcursul celor 11 ani petrecuţi în teritoriul de limbă portugheză, am văzut cum grupul nostru de circa 30 de persoane a crescut, formându-se în cele din urmă patru congregaţii.

Schimbări în familie

Între timp, în familia mea s-au întâmplat multe. În 1960, sora mea, Thelma, s-a căsătorit cu John Urban, pionier din Statele Unite. În 1965, au luat parte la cea de-a 40-a clasă a Şcolii Galaad şi au fost trimişi ca misionari în Brazilia unde au slujit loiali vreme de 25 de ani. În 1990, s-au întors în Ohio pentru a avea grijă de părinţii lui John, care se îmbolnăviseră. În ciuda stresului generat de îngrijirea părinţilor, ei au rămas în serviciul cu timp integral până în ziua de azi.

În 1965, la vârsta de 98 de ani, bunica din partea mamei şi-a încheiat cursa pământească, rămânându-i fidelă lui Dumnezeu. Tata a ieşit la pensie în acelaşi an. Aşadar, când John şi cu mine am fost rugaţi să slujim în teritoriul de limbă portugheză, mama şi tata ni s-au alăturat bucuroşi. Ei au avut o influenţă stabilizatoare asupra grupului de limbă portugheză. După numai câteva luni s-a format prima congregaţie. Puţin timp după aceea, mama s-a îmbolnăvit de cancer, iar în 1971 s-a stins din viaţă. Tata a murit şapte ani mai târziu.

Fac faţă bolii lui John

În anii ’70 am înţeles că starea de sănătate a lui John nu se ameliora. Încet, încet, a trebuit să renunţe la unele privilegii de serviciu dragi lui: n-a mai putut conduce studiul  Turnului de veghe care se ţine săptămânal în familia Betel şi nici închinarea de dimineaţă. Repartiţia i-a fost schimbată: de la Departamentul pentru serviciu la Departamentul de corespondenţă, iar apoi la grădină.

Fiind luptător din fire, lui John nu i-a fost uşor să facă toate aceste schimbări. Când stăruiam de el să încetinească ritmul, îmi spunea în glumă, îmbrăţişându-mă drăgăstos, că îl ţineam captiv. În cele din urmă, ne-am dat seama că era mai bine să plecăm din teritoriul de limbă portugheză şi să slujim alături de congregaţia care se întrunea la Sala Regatului de la filială.

Pe măsură ce sănătatea lui John se şubrezea, eram mişcată văzând ce relaţie apropiată avea cu Iehova. Când se trezea în toiul nopţii copleşit de deprimare, vorbeam cu el până când se simţea destul de liniştit ca să se roage lui Iehova şi să-i ceară ajutor. În cele din urmă a reuşit să depăşească singur aceste momente grele, impunându-şi să repete lent cuvintele din Filipeni 4:6, 7: „Nu vă îngrijoraţi de nimic . . .“. Apoi se calma într-atât cât să se poată ruga. Adesea eram trează şi-i urmăream în tăcere mişcarea buzelor în timp ce zăbovea în implorări sincere către Iehova.

Întrucât filiala noastră a devenit neîncăpătoare, au început lucrările de construcţie la o filială mai mare, în afara Johannesburgului. Mergeam cu John şi vizitam acel loc tihnit, aflat departe de vacarmul şi poluarea din oraş. Ce bine s-a simţit John când ni s-a permis să ne mutăm acolo într-o locuinţă provizorie până la terminarea noii filiale!

Încercări noi

Pe măsură ce capacitatea de gândire îi era tot mai afectată, lui John îi era din ce în ce mai greu să se ocupe de responsabilităţile sale. Am fost însă foarte impresionată văzând sprijinul pe care îl primea. De pildă, când un frate mergea la o bibliotecă publică pentru a face cercetări, îl lua cu el şi pe John. Buzunarele lui John erau doldora de tracte şi reviste în ziua când ieşea în oraş. Asta îl ajuta să aibă sentimentul împlinirii şi să nu-şi piardă respectul de sine.

În cele din urmă, din cauza bolii Alzheimer, John nu a mai putut citi. Eram nespus de recunoscătoare pentru audiocasetele înregistrate cu literatură biblică şi cu melodiile Regatului. Le ascultam în repetate rânduri. Dacă nu mă vedea stând lângă el şi ascultând, John devenea agitat. Aşa am început să fac lucru de mână. De atunci nu ne-au mai lipsit puloverele şi cuverturile!

În timp, John a avut nevoie de tot mai multă îngrijire din partea mea. Deşi eram adesea prea obosită ca să mai citesc şi să studiez, m-am simţit privilegiată să-l îngrijesc până la sfârşit. A murit în 1998 în braţele mele, la puţin timp după ce a împlinit 85 de ani, rămânând loial până la capăt. De-abia aştept să-l revăd la înviere, când sănătatea şi mintea îi vor fi complet refăcute!

Primesc încurajare

După moartea lui John, nu mi-a fost uşor să învăţ să trăiesc singură. Prin urmare, în mai 1999, am vizitat-o pe sora mea, Thelma, şi pe soţul ei care locuiau în Statele Unite. Cât de plăcut şi de înviorător a fost să mă întâlnesc cu o mulţime de prieteni dragi, loiali, mai ales când am vizitat sediul mondial din New York al Martorilor lui Iehova! A fost impulsul spiritual de care aveam nevoie!

Povestind despre cei dragi ai mei, care au rămas loiali până la sfârşit, mi-am adus aminte de atâtea lucruri care mi-au fost de folos! Sfaturile, exemplul şi ajutorul lor m-au ajutat să am mai multă iubire faţă de oamenii din alte popoare sau de altă rasă. Am învăţat să fiu răbdătoare, perseverentă şi adaptabilă. Dar, mai presus de toate, am simţit bunătatea lui Iehova, Cel ce ascultă rugăciunile. Simt asemenea psalmistului care a scris: „Ferice de acela pe care-l alegi Tu şi pe care-l primeşti înaintea Ta, ca să locuiască în curţile Tale! Ne vom sătura de bunătăţile casei Tale“. — Psalmul 65:4.

[Notă de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 8]

Bunica împreună cu fiicele ei

[Legenda fotografiei de la pagina 9]

Cu părinţii mei când m-am botezat, în 1948

[Legenda fotografiei de la pagina 10]

Cu Albert Schroeder, secretarul Şcolii Galaad, şi cu ceilalţi nouă cursanţi din Africa de Sud

[Legenda fotografiei de la pagina 10]

Cu John, în 1984