Relatare autobiografică

Iehova m-a ajutat să înving dificultăţile vieţii

RELATARE DE DALE IRWIN

„OPT SUNT DE-AJUNS! CVADRUPLEŢII DUBLEAZĂ ECHIPA.“ Acesta era titlul unui articol din ziarul local ce anunţa naşterea a patru gemeni în familia noastră, care avea deja patru fete. Când eram tânăr, nu aveam nici cea mai mică intenţie să mă căsătoresc şi cu atât mai puţin să am copii. Cu toate acestea, am devenit tatăl a opt copiii!

M-AM născut în 1934, în oraşul Mareeba (Australia). Eram trei copii, eu fiind mezinul. Mai târziu, familia noastră s-a mutat în Brisbane, unde mama preda la şcoala duminicală a Bisericii Metodiste.

Pe la începutul anului 1938, ziarele locale anunţau că lui Joseph Rutherford, de la sediul mondial al Martorilor lui Iehova, i s-ar putea interzice intrarea în Australia. „De ce-i fac una ca asta?“, l-a întrebat mama pe primul Martor care a bătut la uşa noastră. Martorul i-a zis: „Nu a spus Isus că urmaşii săi aveau să fie persecutaţi?“ Mama a acceptat broşura Vindecare *, care scotea în evidenţă numeroasele diferenţe dintre religia adevărată şi cea falsă. Impresionată de cele citite, mama ne-a dus duminica următoare pe noi, copiii, la o întrunire a Martorilor lui Iehova. La început, tata s-a împotrivit cu înverşunare. Totuşi, din când în când scria întrebări biblice pe care mama trebuia să i le dea unui frate. Acesta scria răspunsurile biblice, iar mama i le aducea lui tata.

 Într-o duminică, tata a mers cu noi la întrunire dorind să-şi exprime nemulţumirea faţă de Martori. Cu toate acestea, după ce a vorbit cu supraveghetorul itinerant care tocmai vizita congregaţia, tata şi-a schimbat atitudinea şi chiar a fost de acord ca în locuinţa noastră să se ţină studiul săptămânal al Bibliei, la care să poată participa toţi cei interesaţi din zonă.

În septembrie 1938, părinţii mei s-au botezat. Eu şi fraţii mei ne-am botezat în decembrie 1941 la un congres naţional ţinut în Parcul Hargreave din Sydney (New South Wales). Aveam şapte ani. De atunci, am început să particip cu regularitate la serviciul de teren împreună cu părinţii mei. În acele zile, când mergeau din casă în casă, Martorii se foloseau de fonografe portabile şi le puneau locatarilor cuvântări biblice înregistrate.

Un Martor a cărui amintire o păstrez viu în minte este Bert Horton. El avea o maşină dotată cu un puternic amplificator şi cu un difuzor mare montat pe capotă. Pentru un puşti de vârsta mea, lucrarea alături de Bert era extraordinară. De exemplu, când puneam o înregistrare cu o cuvântare biblică pe vârful unui deal, nu trecea mult timp că şi vedeam maşina poliţiei îndreptându-se spre noi. Bert oprea imediat sonorizarea, iar apoi mergeam cu maşina pe un alt deal şi puneam altă înregistrare. De la Bert şi de la alţi fraţi loiali şi curajoşi asemenea lui, am învăţat multe: am învăţat ce înseamnă să ai încredere în Iehova şi să dai dovadă de îndrăzneală. — Matei 10:16.

La vârsta de 12 ani, îmi plăcea să depun mărturie singur, după orele de şcoală. O dată, am întâlnit o familie pe nume Adshead. Ambii părinţi, cei opt copii, precum şi mulţi nepoţi ai lor au acceptat în cele din urmă adevărul. Îi mulţumesc lui Iehova că mi-a permis mie, pe-atunci doar un băiat, să-i împărtăşesc adevărul biblic acestei frumoase familii. — Matei 21:16.

Primele privilegii de serviciu

La 18 ani, am devenit pionier, sau slujitor cu timp integral, şi am fost repartizat în Maitland (New South Wales). În 1956, am fost invitat să slujesc la filiala din Sydney (Australia). Dintre cei 20 de membri ai personalului, aproape o treime erau unşi, având speranţa de a domni cu Cristos în Regatul ceresc. Ce privilegiu am avut să lucrez alături de ei! — Luca 12:32; Revelaţia 1:6; 5:10.

Hotărârea mea de a rămâne celibatar s-a spulberat când am întâlnit-o pe Judy Helberg, o pionieră atrăgătoare, care fusese invitată la filială să lucreze temporar împreună cu mine la pregătirea unui mare proiect. Ne-am îndrăgostit, iar după doi ani ne-am căsătorit. După aceea, am început lucrarea itinerantă, vizitând săptămânal câte o congregaţie a Martorilor lui Iehova cu scopul de a-i încuraja pe fraţi.

În 1960, Judy a născut-o pe prima noastră fiică, Kim. Dacă în prezent ai avea un copil, ar însemna să întrerupi lucrarea itinerantă şi să te stabileşti într-un anumit loc. Spre marea noastră surprindere însă, am fost invitaţi să ne continuăm activitatea. După ce ne-am rugat îndelung, am acceptat invitaţia. În următoarele şapte luni, Kim a călătorit cu noi 13 000 km cu autocarul, cu avionul sau cu trenul, în timp ce vizitam congregaţiile îndepărtate din Queensland şi Teritoriul de Nord. La acea vreme nu aveam maşină.

 Eram întotdeauna cazaţi în locuinţele fraţilor. Din cauza climei tropicale, pe atunci dormitoarele nu aveau uşi, ci doar perdele, lucru care ne stresa foarte tare când Kim începea să plângă noaptea. Încercarea de a ne achita atât de responsabilitatea de a creşte un copil, cât şi de repartiţia teocratică s-a dovedit peste puterile noastre. Prin urmare, ne-am stabilit la Brisbane. Eu am început să lucrez ca pictor de firme, activitate socotită un gen de artă comercială. După doi ani de la naşterea lui Kim, ni s-a născut o altă fiică, Petina.

Înfrunt o tragedie

În 1972, când fetele aveau 12 şi, respectiv, 10 ani, Judy a fost răpusă de boala Hodgkin, o formă de limfom. Pierderea ei a fost aproape insuportabilă pentru familia noastră. Cu toate acestea, în perioada în care Judy a fost bolnavă şi după moartea ei, Iehova ne-a mângâiat prin Cuvântul său, prin spiritul sfânt şi prin intermediul fraţilor. Am căpătat tărie şi dintr-o revistă Turnul de veghe primită la scurt timp după tragedie. Aceasta conţinea un articol în care se vorbea despre încercări cum ar fi pierderea în moarte a unei persoane dragi şi arăta cum ne ajută încercările să cultivăm calităţi precum perseverenţa, credinţa şi integritatea. * — Iacov 1:2–4.

După moartea lui Judy, eu şi fiicele mele ne-am apropiat foarte mult. Trebuie, totuşi, să recunosc că încercarea de a îndeplini atât rolul de mamă, cât şi de tată a fost o adevărată luptă pentru mine. Fiicele mele însă mi-au uşurat mult munca.

Mă recăsătoresc şi am o familie mai mare

După un anumit timp, m-am recăsătorit. Aveam multe în comun cu noua mea soţie, Mary. Şi ea îşi pierduse soţul în moarte din cauza bolii Hodgkin. Şi ea avea două fiice, Colleen şi Jennifer. Colleen era cu vreo trei ani mai mică decât Petina. Prin urmare, în familia noastră erau acum patru fete de 14, 12, 9 şi, respectiv, 7 ani.

Am decis împreună cu Mary ca la început fiecare dintre noi să-şi disciplineze propriile fete, până când aveau să se simtă în largul lor cu un părinte vitreg pentru a-i accepta îndrumarea. În ceea ce priveşte relaţia noastră de cuplu, eu şi Mary respectam două reguli importante: prima, nu aveam niciodată dezacorduri în prezenţa copiilor şi a doua, în armonie cu principiul din Efeseni 4:26, discutam până când rezolvam problema, chiar dacă asta ar fi însemnat ore întregi!

Deşi ne-am adaptat cu toţii surprinzător de bine la o viaţă de familie cu părinţi vitregi, amintirea tragediilor pe care le suferiserăm nu s-a stins peste noapte. De pildă, luni seara era „seara de plâns“ a lui Mary. După ce studiam în familie, iar fetele mergeau la culcare, Mary nu-şi mai putea reţine emoţiile.

Mary voia să avem şi un copil al nostru. A rămas însărcinată, dar din nefericire a pierdut sarcina. La a doua sarcină însă, ne aştepta o mare surpriză. La ecografie s-a observat că purta nu un copil, ci patru! Eram şocat. Iată-mă acum, la 47 de ani, pe cale să devin tatăl a opt copii! Cvadrupleţii s-au născut prin cezariană, la  14 februarie 1982, după 32 de săptămâni de sarcină. În ordinea naşterii, aceştia erau: Clint de 1,6 kg, Cindy de 1,9 kg, Jeremy de 1,4 kg şi Danette de 1,7 kg. Nu semănau deloc între ei.

Imediat după naştere, medicul lui Mary a venit şi s-a aşezat lângă mine.

„Eşti îngrijorat cum ai să-ţi creşti copiii?“, m-a întrebat el.

„Ei bine, nu am mai trecut niciodată prin situaţia asta.“

Următoarele lui cuvinte m-au uimit şi m-au încurajat în acelaşi timp.

„Congregaţia ta nu te va abandona“, a spus el. „La un simplu strănut ţi se vor întinde o mie de şerveţele!“

Graţie în mare măsură acestui obstetrician remarcabil şi echipei care a colaborat cu el, cei patru copii ai noştri au ieşit din spital după numai două luni având o stare bună de sănătate.

Nu e uşor să creşti cvadrupleţi

Ca să facem totul în mod ordonat, eu şi Mary am întocmit un program de 24 de ore. Cele patru fete ale noastre ne-au ajutat mult la îngrijirea gemenilor. Iar cuvintele medicului s-au dovedit adevărate: era suficient un „strănut“ şi congregaţia ne sărea numaidecât în ajutor. Cu ceva timp înainte, vechiul meu prieten John MacArthur organizase o echipă de Martori meseriaşi care au lucrat la extinderea casei noastre. Când au venit pe lume gemenii, o echipă de surori a ajutat la îngrijirea lor. Toate aceste acte de bunăvoinţă au fost o dovadă a iubirii creştine în acţiune. — 1 Ioan 3:18.

Într-un fel, cvadrupleţii au fost „copiii congregaţiei“. Chiar şi în prezent, ei îi consideră pe mulţi fraţi şi surori membri ai familiei. Cât despre Mary, ea s-a dovedit a fi o soţie şi o mamă deosebită, îngrijindu-se fără rezerve de copiii noştri. Ea aplică într-adevăr ce învaţă din Cuvântul lui Dumnezeu şi de la organizaţia lui. Nu există sfaturi mai bune! — Psalmul 1:2, 3; Matei 24:45.

Întrunirile creştine şi lucrarea de predicare au rămas o parte importantă a programului nostru săptămânal, deşi acest lucru era foarte dificil cu patru copii mici. La vremea aceea, o adevărată binecuvântare au fost studiile biblice pe care le conduceam cu două cupluri căsătorite care, pline de amabilitate, veneau la noi acasă. Chiar şi aşa, uneori Mary era atât de obosită încât aţipea în timpul studiului, ţinând în braţe un copil care dormea. În cele din urmă, ambele cupluri au devenit fraţii şi surorile noastre spirituale.

Instruire spirituală de la o vârstă fragedă

Chiar şi înainte ca gemenii să poată merge, eu, Mary şi fetele mai mari îi luam în serviciul de teren. După ce au început să meargă, eu şi Mary luam fiecare câte doi. Nu erau deloc o povară. De fapt, de multe ori erau punctul de plecare în discuţiile cu locatarii. Într-o zi, am întâlnit un domn care pretindea că, dacă te-ai născut într-o zi a unei anumite zodii, viaţa ta avea să aibă un anumit curs. Nu i-am contestat afirmaţia, ci l-am întrebat dacă puteam reveni mai târziu, pe parcursul acelei dimineţi. Întrucât a fost de acord, m-am întors cu cvadrupleţii. În timp ce privea uluit, eu i-am aşezat în ordinea naşterii. După aceea, am avut o discuţie amicală, nu doar pe marginea diferenţelor fizice evidente dintre ei, ci şi pe marginea marilor diferenţe de personalitate. Acest lucru i-a năruit teoria. „Ce ridicol din partea mea să vă spun această teorie“, a zis el. „Va trebui să mă mai documentez, nu?“

 Când erau mici, gemenii nu acceptau disciplina în grup. Prin urmare, îi corectam individual. Cu toate acestea, aceleaşi reguli erau valabile pentru toţi. Când la şcoală se confruntau cu chestiuni ce presupuneau luarea unor decizii pe baza conştiinţei, ei rămâneau fermi de partea principiilor biblice şi se susţineau unul pe celălalt, Cindy fiind purtătoarea lor de cuvânt. În scurt timp, cei din jur şi-au dat seama că nu era de glumit cu o echipă de cvadrupleţi!

Eu şi Mary am fost alături de copiii noştri în perioada adolescenţei, ajutându-i să-i rămână fideli lui Iehova şi să învingă problemele inerente acestei vârste. Trebuie să spunem că munca noastră ar fi fost mult mai dificilă fără sprijinul iubitor al congregaţiei şi fără belşugul de hrană spirituală oferit de organizaţia vizibilă a lui Iehova. Deşi nu a fost întotdeauna uşor, ne-am străduit să ţinem cu regularitate studiul biblic în familie şi să păstrăm liniile de comunicare deschise. Toate acestea au meritat efortul, deoarece toţi cei opt copii ai noştri au ales să-i slujească lui Iehova.

Apar problemele inerente înaintării în vârstă

De-a lungul anilor, am avut parte de multe privilegii spirituale: bătrân de congregaţie, supraveghetor al oraşului şi locţiitor al supraveghetorului de circumscripţie. Am slujit, de asemenea, ca membru al comitetului local de asistenţă sanitară, al cărui rol este acela de a-i ajuta pe medici să colaboreze cu pacienţii Martori când se pune problema unei transfuzii de sânge. Timp de 34 de ani, am avut privilegiul de a încheia căsătorii. Am oficiat aproximativ 350 de căsătorii, între care şase fiind ale fiicelor mele.

Îi mulţumesc necontenit lui Iehova pentru sprijinul loial pe care l-am primit la început din partea lui Judy, iar acum din partea lui Mary (Proverbele 31:10, 30). Nu numai că m-au susţinut în activitatea de bătrân de congregaţie, dar au fost şi un bun exemplu în lucrare şi au contribuit la sădirea unor calităţi în copiii noştri.

În 1996, am fost diagnosticat cu o tulburare cerebrală din cauza căreia îmi tremură mâinile şi nu pot să-mi ţin echilibrul. Din acest motiv, nu am mai putut lucra ca pictor de firme. Cu toate acestea, găsesc bucurie în serviciul lui Iehova, deşi nu mai fac tot atât de mult ca înainte. Acest lucru însă a avut şi o latură pozitivă: acum am mai multă empatie faţă de cei în vârstă.

În timp ce reflectez la viaţa mea, îi mulţumesc lui Iehova pentru că a fost mereu alături de mine şi de familia mea, ajutându-ne să învingem cu bucurie dificultăţile vieţii (Isaia 41:10). Eu şi Mary îi suntem, de asemenea, recunoscători pentru minunata familie de fraţi şi surori spirituale. Nu avem cuvinte să ne exprimăm recunoştinţa faţă de toţi cei care ne-au arătat atât de multă iubire! — Ioan 13:34, 35.

[Note de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 12]

Cu mama, cu fratele meu mai mare Garth şi cu sora mea Dawn, înainte de a pleca la congresul ţinut în 1941 în Sydney

[Legenda fotografiei de la pagina 13]

Cu Judy şi cu fetiţa noastră Kim, când eram în lucrarea itinerantă în Queensland

[Legenda fotografiei de la pagina 15]

După naşterea cvadrupleţilor, cele patru fete mai mari ale noastre şi congregaţia ne-au sărit în ajutor