Relatare autobiografică

Deciziile corecte mi-au adus binecuvântări toată viaţa

Relatare de Paul Kushnir

ÎN 1897, bunicii din partea mamei au emigrat din Ucraina în Canada şi s-au stabilit lângă orăşelul Yorkton (provincia Saskatchewan). Aveau patru copii, trei băieţi şi o fată. În 1923, fiica lor, Marinka, m-a născut pe mine; am fost al şaptelea copil al ei. Pe timpul acela, viaţa era simplă, dar liniştită. Aveam hrană sănătoasă şi haine călduroase, iar statul asigura serviciile de bază. Vecinii prietenoşi se ajutau între ei la muncile mai grele. În iarna anului 1925, am fost vizitaţi de un Student în Biblie, cum se numeau atunci Martorii lui Iehova. Acea vizită ne-a motivat să luăm nişte decizii pentru care sunt şi astăzi recunoscător.

Adevărul biblic intră în casa noastră

Mama a primit câteva broşuri de la acel Student în Biblie şi a înţeles imediat că găsise adevărul. A progresat repede pe plan spiritual, iar în 1926 s-a botezat. După ce mama a devenit Studentă în Biblie, viaţa întregii noastre familii s-a schimbat complet. Uşa casei noastre le-a fost permanent deschisă fraţilor. Supraveghetori itineranţi, numiţi pelerini, şi alţi Studenţi în Biblie stăteau deseori la noi. În 1928, un supraveghetor itinerant ne-a arătat „Drama Eureka“, o versiune simplificată a „Foto-Dramei Creaţiunii“. Fratele a împrumutat de la noi, copiii, o broscuţă de jucărie care făcea „clic“. Când se auzea acel sunet, trebuia să schimbăm diapozitivul. Am fost tare mândri că i-am putut fi şi noi de ajutor!

Un supraveghetor itinerant cu numele Emil Zarysky venea deseori la noi cu rulota lui. Uneori era însoţit de fiul său adult, care ne încuraja să devenim slujitori cu timp integral, sau pionieri. De asemenea, la noi acasă au stat mulţi pionieri. Odată, mama i-a împrumutat unui pionier o cămaşă, ca să i-o poată coase pe a lui. Din greşeală, când a plecat, acesta a  luat-o cu el. După mai mult timp, ne-a trimis-o cerându-şi scuze pentru întârziere. „N-am avut cei zece cenţi ca să pot trimite coletul prin poştă“, ne-a scris el. Ne-am fi dorit să păstreze acea cămaşă! Speram că va veni ziua când voi putea imita şi eu spiritul de sacrificiu de care dădeau dovadă acei pionieri. Îi sunt recunoscător mamei că a fost atât de ospitalieră şi astfel viaţa noastră a fost mai bogată, iar iubirea pentru fraţi a prins rădăcini adânci în inima noastră. — 1 Petru 4:8, 9.

Tata nu a devenit Student în Biblie, însă nu ni s-a opus niciodată. În 1930, chiar a pus la dispoziţia fraţilor şopronul lui mare pentru un congres de o zi. Deşi nu aveam decât şapte ani, am fost impresionat de bucuria de pe feţele fraţilor şi de solemnitatea acelei ocazii. Tata a murit în 1933. Rămasă văduvă, cu opt copii, mama a fost de neclintit în ce priveşte hotărârea de a ne îndruma pe calea închinării adevărate. Trebuia să o însoţesc la întruniri. Pe timpul acela, întrunirile păreau interminabile şi tare mult mi-aş fi dorit să ies şi eu afară să mă joc cu ceilalţi copii ai fraţilor. Însă, din respect faţă de mama, stăteam cu ea. Când gătea, mama cita deseori versete biblice şi mă întreba unde se găsesc în Biblie. În 1933, am avut o recoltă foarte bogată, iar din câştigurile suplimentare mama a cumpărat o maşină. Unii vecini au criticat-o spunând că aruncase banii pe fereastră, însă dorinţa ei era ca maşina să ne fie de ajutor în activităţile teocratice. Şi aşa a fost!

Sunt ajutat să iau decizii corecte

Vine timpul când orice tânăr trebuie să ia decizii care îi vor influenţa viitorul. Când a sosit acest timp pentru surorile mele mai mari, Helen şi Kay, ele au început pionieratul. John Jazewsky, era un tânăr deosebit, pionier, care se bucurase de ospitalitatea familiei noastre. Mama l-a rugat pe John să stea o vreme şi să ne ajute cu munca la fermă. Mai târziu, John s-a căsătorit cu Kay, după care cei doi au slujit ca pionieri nu departe de casa noastră. Când aveam 12 ani, m-au invitat să-i însoţesc în lucrarea de predicare, în timpul vacanţei. Aşa am avut ocazia să „gust“ viaţa de pionier.

Cu timpul, eu şi fratele meu mai mare, John, am putut să ne ocupăm cât de cât de fermă. Astfel, mama se putea folosi de lunile de vară pentru a face ceea ce se numeşte acum pionierat auxiliar. Mergea în lucrare cu o teleguţă trasă de un cal bătrân. Tata îi pusese numele Saul acelei mârţoage încăpăţânate, care pentru mama era o creatură supusă, uşor de strunit. Eu şi John iubeam viaţa la fermă, însă ori de câte ori mama venea din lucrarea de predicare şi ne spunea experienţe, iubirea noastră se îndrepta tot mai mult spre serviciul de pionier. În 1938 mi-am intensificat activitatea în lucrarea de predicare, iar în 9 februarie 1940 m-am botezat.

Mai târziu, am fost numit serv de congregaţie. Aveam grijă de arhiva congregaţiei şi mă bucuram ori de câte ori observam o creştere cât de mică. Teritoriul în care predicam eu se afla la aproape 16 kilometri de casă. Iarna, mergeam acolo pe jos în fiecare săptămână şi dormeam o noapte sau două într-o cameră la mansardă, în casa unei familii care arătase interes faţă de Biblie. Într-o discuţie cu pastorul luteran, în timpul căreia nu prea am avut tact, acesta m-a ameninţat că pune poliţia pe urmele mele dacă nu-i las în pace turma. După aceea însă, am fost mai hotărât să-mi continui lucrarea.

În 1942, sora mea Kay şi soţul ei, John, făceau pregătiri pentru a asista la un congres din Cleveland (Ohio, SUA). M-am bucurat  mult când m-au invitat să merg cu ei. Congresul acela a fost unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le-am trăit. Atunci au început să se contureze planurile mele de viitor. Când fratele Nathan Knorr, care se afla atunci în fruntea lucrării mondiale, a lansat o chemare emoţionantă spunând că era nevoie de 10 000 de pionieri, am hotărât pe loc să fiu unul dintre ei!

În ianuarie 1943, Henry, un slujitor itinerant, ne-a vizitat congregaţia. A ţinut o cuvântare mobilizatoare care ne-a stârnit entuziasmul. În ziua următoare, mercurul termometrului a coborât până la -40^°C, iar vântul aprig care bătea dinspre nord-vest înăsprea gerul. De obicei stăteam în casă pe o vreme atât de geroasă, însă Henry era nerăbdător să iasă în lucrare. Împreună cu alţii, s-a suit într-o sanie cu coviltir, trasă de cai şi cu o sobă cu lemne, şi a mers 11 kilometri până într-un sat din apropiere. Am ieşit singur şi am vizitat o familie cu cinci băieţi. Au acceptat să studiez Biblia cu ei, iar mai târziu au îmbrăţişat adevărul.

Predic în interdicţie

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, lucrarea Regatului a fost interzisă în Canada. Trebuia să ascundem literatura biblică, iar la fermă nu duceam lipsă de ascunzători. Poliţia ne vizita des, dar niciodată n-a găsit nimic la noi. În lucrarea de predicare foloseam numai Biblia. Ne întruneam în grupuri mici, iar eu şi fratele meu John am fost desemnaţi să le ducem pe ascuns literatură fraţilor.

În timpul războiului, congregaţia noastră a luat parte la o campanie naţională de distribuire a broşurii Sfârşitul nazismului. Am ieşit în toiul nopţii. Îmi bătea inima cu putere în timp ce ne apropiam pe furiş de fiecare casă unde lăsam câte o broşură pe prag. Niciodată nu-mi fusese atât de frică! Ce uşurare am simţit după ce am lăsat ultimul exemplar! După aceea, ne-am grăbit să ajungem înapoi la maşină, ne-am uitat să vedem dacă lipsea cineva şi am dispărut în bezna nopţii.

Pionierat, detenţie şi congrese

În 1 mai 1943, mi-am luat rămas-bun de la mama. Cu 20 de dolari în buzunar şi cu o valijoară, am pornit spre prima mea repartiţie ca pionier. Fratele Tom Troop şi familia sa iubitoare din oraşul Quill Lake (Saskatchewan) m-au primit cu căldură la ei acasă. În anul următor am mers într-un teritoriu izolat, în Weyburn (Saskatchewan). În 24 decembrie 1944, în timp ce depuneam mărturie stradală, am fost arestat. După ce am stat un timp într-o închisoare din localitate, am fost transferat într-un lagăr din Jasper (provincia Alberta). Acolo am stat cu alţi Martori, înconjurat de impunătoarea creaţie a lui Iehova, Munţii Stâncoşi Canadieni. În primele luni ale anului 1945, conducerea lagărului ne-a permis să asistăm la o întrunire ţinută în Edmonton (Alberta). Fratele Knorr a prezentat un raport emoţionant despre progresul lucrării mondiale de predicare. Tânjeam să ieşim din închisoare ca să luăm din nou parte la lucrarea de predicare.

Când am ieşit din închisoare, am reluat pionieratul. La scurt timp după aceea s-a anunţat că adunarea „Extindere în toate naţiunile“ se va ţine în Los Angeles (California, SUA). Un frate din noua mea repartiţie a montat câteva bănci în camionul său, în care au încăput 20 de persoane. În 1 august 1947, am pornit într-o călătorie de neuitat, străbătând 7 200 de kilometri prin prerii, deşerturi şi ţinuturi de o rară frumuseţe, între care parcurile naţionale Yellowstone şi Yosemite. Călătoria a durat în total 27 de zile, în care am trăit clipe de vis!

Congresul a fost o binecuvântare pe care nu o voi uita niciodată. Pentru a lua parte din plin la această ocazie, am slujit ca om de ordine în timpul zilei, iar noaptea am făcut de pază. După ce am asistat la o întrunire pentru cei ce doreau să devină misionari, am completat o cerere, fără să-mi fac însă mari speranţe. Între  timp, în 1948, am răspuns invitaţiei de a sluji în provincia canadiană Quebec. — Isaia 6:8.

Galaadul şi după aceea

În 1949, am primit cu bucurie invitaţia de a urma cursurile celei de-a 14-a clase a Şcolii Biblice Galaad. Instruirea primită aici mi-a întărit credinţa şi m-a apropiat mai mult de Iehova. John şi Kay absolviseră deja cea de-a 11-a clasă şi slujeau ca misionari în Rhodesia de Nord (în prezent, Zambia). Fratele meu John a absolvit Şcoala Galaad în 1956. Împreună cu soţia sa, Frieda, a slujit în Brazilia 32 de ani, până la moartea sa.

În ziua absolvirii, în februarie 1950, am primit două telegrame care m-au încurajat foarte mult, una de la mama, cealaltă de la familia Troop din Quill Lake. A doua telegramă, intitulată „Urare unui absolvent“, suna astfel: „Aceasta este o zi extraordinară pentru tine, o zi de care-ţi vei aminti mereu cu plăcere. Fie ca succesul şi bucuria să te însoţească oriunde vei merge!“

Am primit o repartiţie în oraşul Quebec, dar am rămas un timp la Fermele Watchtower (statul New York), unde se ţineau cursurile Şcolii Galaad. Într-o zi, fratele Knorr, m-a întrebat dacă aş vrea să merg în Belgia. Însă, după câteva zile, m-a întrebat dacă aş fi de acord să fiu repartizat în Olanda. În scrisoarea cu repartiţia scria că urma ‘să slujesc ca serv de filială’. Am fost copleşit.

În 24 august 1950, am pornit într-o călătorie de 11 zile cu vaporul spre Olanda. Am avut suficient timp să citesc din scoarţă în scoarţă Scripturile greceşti creştine — Traducerea lumii noi, care tocmai fusese lansată. Am sosit în Rotterdam în 5 septembrie 1950. Aici am fost primit cu căldură de familia Betel. În pofida dezastrului rămas după cel de-al Doilea Război Mondial, fraţii reuşiseră să reia activităţile creştine. În timp ce îi ascultam povestind cum îşi păstraseră integritatea pe vremea când erau aspru persecutaţi, mă gândeam că nu le va fi prea uşor să slujească sub îndrumarea unui serv de filială tânăr şi fără experienţă. Curând însă am înţeles că nu aveam de ce să-mi fac griji.

Desigur, unele chestiuni necesitau o atenţie specială. Sosisem chiar înainte de un congres şi am fost impresionat să văd mii de delegaţi cazaţi la locul congresului. Am sugerat ca, pentru următorul congres, să găsim locuri de cazare în locuinţe particulare. Fraţii au spus că ideea era bună, dar nu pentru ţara lor. După ce am discutat cu privire la această chestiune, am găsit o soluţie de compromis: jumătate dintre delegaţi să fie cazaţi în apropierea locului de congres şi cealaltă jumătate în oraş, la persoane care nu erau Martore. Foarte încântat de rezultatele obţinute, i-am vorbit fratelui Knorr despre aceasta la congres. Însă orice urmă de satisfacţie a dispărut mai târziu, când am citit un raport despre congresul nostru în Turnul de veghe, unde se spunea: „Suntem siguri că fraţii vor avea credinţă cu următoarea  ocazie şi vor depune eforturi pentru a le asigura cazare delegaţilor la congres în cele mai potrivite locuri pentru depunerea de mărturie, adică la locuinţele oamenilor“. Exact aşa am procedat „cu următoarea ocazie“!

În iulie 1961, doi reprezentanţi ai filialei noastre au fost invitaţi la Londra, la o întrunire ţinută cu reprezentanţi ai altor filiale. Fratele Knorr a anunţat că Sfintele Scripturi — Traducerea lumii noi vor putea fi disponibile în mai multe limbi, între care şi olandeza. A fost o veste extraordinară! Din fericire, n-am avut nici cea mai vagă idee despre volumul de muncă pe care îl presupunea realizarea acestui proiect. După doi ani, în 1963, am avut deosebita plăcere să particip la programul unui congres ţinut la New York, la care au fost lansate Scripturile greceşti creştine — Traducerea lumii noi în olandeză.

Decizii şi noi repartiţii

În august 1961, m-am căsătorit cu Leida Wamelink. Toată familia ei acceptase adevărul în 1942, în timpul persecuţiei naziste. Leida a început pionieratul în 1950 şi a venit la Betel în 1953. Observând hărnicia cu care muncea la Betel şi în congregaţie m-am gândit că mi-ar putea fi o însoţitoare loială în serviciul creştin.

Nu eram căsătoriţi nici de un an când am fost invitat la Brooklyn pentru un curs de zece luni de instruire suplimentară. Pe timpul acela, nu se luaseră măsuri ca soţiile să-şi însoţească soţii. Deşi avea probleme de sănătate, Leida mi-a spus cu iubire să accept invitaţia. Mai târziu, starea ei s-a înrăutăţit. Am încercat să slujim în continuare la Betel, însă, până la urmă, am decis că ar fi mai înţelept să ne continuăm serviciul cu timp integral în lucrarea de predicare. Astfel, am început să slujim în lucrarea itinerantă. La scurt timp după aceea, soţia mea a suferit o operaţie foarte complicată. Cu sprijinul iubitor al prietenilor, am putut să facem faţă acestei situaţii, iar după un an am putut chiar să slujim în lucrarea de district.

A fost reconfortant să slujim şapte ani în lucrarea itinerantă. Apoi, când am fost invitat la Betel să ţin cursurile Şcolii pentru Ministerul Regatului, a trebuit să luăm din nou o decizie importantă. Am fost de acord, deşi n-a fost o schimbare uşoară, întrucât iubeam lucrarea itinerantă. Cele 47 de clase ale şcolii, fiecare de două săptămâni, au fost ocazii minunate de a le împărtăşi binecuvântări spirituale bătrânilor de congregaţie.

Pe timpul acela, făceam pregătiri pentru a o vizita pe mama în 1978. Însă, pe neaşteptate, în 29 aprilie 1977, am primit o telegramă care ne informa că mama murise. Am fost profund îndurerat când mi-am dat seama că n-am să mai aud vocea ei caldă şi n-am să-i mai pot spune cât de recunoscător îi sunt pentru tot ce făcuse pentru mine.

Când s-au terminat cursurile Şcolii pentru Ministerul Regatului, ni s-a propus să devenim membri ai familiei Betel. În următorii zece ani am slujit în calitate de coordonator al Comitetului Filialei. După aceea, Corpul de Guvernare a numit alt coordonator, care putea să se achite mai bine de această responsabilitate. Am fost foarte recunoscător pentru această schimbare.

Slujim cât ne permite vârsta

Atât eu, cât şi Leida avem acum 83 de ani. M-am bucurat să slujesc cu timp integral peste 60 de ani, ultimii 45 de ani alături de soţia mea loială. În toate repartiţiile pe care le-am avut, ea a considerat că sprijinul pe care mi-l acordă face parte din serviciul pe care ea i-l aduce lui Iehova. În prezent, facem cât putem la Betel şi în congregaţie. — Isaia 46:4.

Din când în când, ne amintim cu bucurie de cele mai importante momente din viaţa noastră. Nu regretăm nimic din ce am făcut în serviciul lui Iehova şi nutrim convingerea că deciziile pe care le-am luat în tinereţe au fost cele mai bune. Suntem hotărâţi să continuăm să-l slujim şi să-l onorăm pe Iehova cu toată puterea noastră.

[Legenda fotografiei de la pagina 13]

Împreună cu Bill, fratele meu mai mare, şi cu Saul, calul nostru

[Legenda fotografiei de la pagina 15]

La nunta noastră, în august 1961

[Legenda fotografiei de la pagina 15]

Cu Leida, în prezent