Relatare autobiografică

Bucuria pe care mi-o aduce facerea de discipoli

Relatare de Pamela Moseley

În 1941, când războiul făcea ravagii în Anglia, mama mea m-a dus la Leicester, la un congres al Martorilor lui Iehova. Aici am ascultat cuvântarea specială despre copii ţinută de Joseph Rutherford. Când eu şi mama ne-am botezat la acel congres, am observat că Martorii care ne ajutaseră să progresăm spiritualiceşte erau foarte fericiţi. Pe atunci nu înţelegeam câtă bucurie aduce faptul de a face discipoli ai lui Isus Cristos.

PRIMII paşi spre a deveni discipoli îi făcuserăm cu un an înainte. Şi acum îmi amintesc ziua aceea înfricoşătoare din septembrie 1939, când a izbucnit cel de-al Doilea Război Mondial. Mi-o amintesc pe mama, cu faţa scăldată în lacrimi, întrebând: „De ce lumea asta nu-şi poate afla pacea?“ Părinţii mei lucraseră amândoi în armată în timpul Primului Război Mondial şi trăiseră ororile războiului. Mama îl întrebase acelaşi lucru şi pe un preot anglican din Bristol. Acesta nu i-a spus decât: „Războaie au fost dintotdeauna şi vor mai fi“.

În scurtă vreme, am fost vizitaţi de o doamnă mai în vârstă. Era Martoră a lui Iehova. Mama i-a pus aceeaşi întrebare. Martora i-a explicat că războaiele fac parte din semnul ce arată că trăim la încheierea acestui sistem plin de violenţă (Matei 24:3–14). Nu după mult timp, studiam Biblia cu fiica ei. Ele s-au numărat printre cei ce-au asistat plini de bucurie la botezul nostru. De ce facerea de discipoli aduce atâta bucurie? Mai târziu am înţeles. Permiteţi-mi să vă spun câte ceva din cele aflate în mai bine de 65 de ani în care am făcut discipoli.

 Descopăr bucuria de a preda adevărul

Am început să iau parte la lucrarea de predicare a Regatului în Bristol, când aveam 11 ani. Un frate mi-a dat un fonograf şi o fişă de mărturie şi mi-a zis: „Tu ai să mergi la toate casele de pe partea asta a străzii“. Aşa că am început lucrarea de predicare de una singură. Bineînţeles că aveam emoţii. Le puneam oamenilor să asculte cuvântări biblice înregistrate şi apoi le arătam fişa de mărturie, prin care erau îndemnaţi să accepte literatură biblică.

Începând din anii ’50, s-a acordat mai multă importanţă citirii din Biblie în lucrarea din casă în casă. La început, din cauza timidităţii, mi-a fost greu să vorbesc cu persoane necunoscute şi să le explic pasaje din Biblie. În cele din urmă însă am căpătat încredere în mine. Abia atunci am început să simt bucurie în lucrare. Unii oameni ne consideraseră vânzători de cărţi, dar când le-am citit şi le-am explicat pasaje din Biblie, au recunoscut că suntem învăţători ai Cuvântului lui Dumnezeu. Îmi plăcea atât de mult această lucrare, încât am dorit să particip la ea într-o şi mai mare măsură. Prin urmare, în septembrie 1955 am început serviciul cu timp integral ca pionieră.

Perseverenţa este răsplătită

Unul dintre dintre primele lucruri pe care le-am învăţat este că perseverenţa şi amabilitatea sunt răsplătite. Odată, i-am lăsat un exemplar al revistei Turnul de veghe unei doamne pe nume Violet Morice. Când am trecut din nou să o văd, ea a deschis uşa larg, şi-a încrucişat braţele şi a ascultat cu mare atenţie ce i-am explicat din Scripturi. De fiecare dată când o vizitam, părea că este sincer interesată. Însă, când i-am propus un studiu biblic pe care să-l ţin cu regularitate, a zis: „Nu. Nu acum; după ce vor creşte copiii“. Mare mi-a fost dezamăgirea! Biblia vorbeşte despre „un timp pentru a căuta şi un timp pentru a accepta o pierdere“ (Eclesiastul 3:6). Totuşi, am hotărât să nu renunţ.

După o lună, am revenit la Violet şi am analizat alte câteva versete împreună cu ea. În scurtă vreme, conduceam un studiu biblic săptămânal chiar în pragul uşii ei. În cele din urmă a zis: „Ar fi mai bine dacă ai intra, nu-i aşa?“. Ce soră şi prietenă minunată mi-a devenit Violet! Da, Violet s-a botezat ca Martoră a lui Iehova.

Într-o zi, vestea că soţul ei a vândut casa fără să-i spună şi că a părăsit-o a venit ca o lovitură de trăsnet. Din fericire, cu ajutorul unui prieten Martor, ea a obţinut o altă locuinţă în după-amiaza aceleiaşi zile. Fiindu-i recunoscătoare lui Iehova, Violet a hotărât să-şi petreacă restul vieţii ca pionieră. Când am văzut cum spiritul lui Iehova îi dă zel pentru închinarea adevărată, am înţeles de ce facerea de discipoli aduce atâta fericire. Da, aceasta are să fie cariera mea!

În 1957, eu şi Mary Robinson am fost repartizate să facem pionierat în regiunea industrială Rutherglen a Glasgow-ului (Scoţia). Am predicat pe timp de vânt, ceaţă, ploaie şi ninsoare, dar a meritat din plin! Într-una din zile am întâlnit-o pe Jessie. A fost o bucurie să studiez Biblia cu ea. Soţul ei, Wally, era comunist şi, la început, mă evita. Dar, când a hotărât să studieze Biblia şi a înţeles că numai Regatul lui Dumnezeu le va aduce oamenilor condiţii ideale de viaţă, a fost adânc mişcat. Cu timpul, amândoi au ajuns să facă discipoli.

Prima reacţie te poate induce în eroare

Ulterior, am primit o nouă repartiţie: Paisley, Scoţia. Într-o zi, în timp ce predicam acolo, o doamnă mi-a închis uşa-n nas. Curând însă m-a căutat ca  să-şi ceară scuze. Când am revenit, în săptămâna următoare, mi-a spus: „M-am simţit ca şi cum i-aş fi închis uşa în nas lui Dumnezeu. Pur şi simplu am simţit că trebuie să vă caut“. Se numea Pearl. Mi-a spus că fusese atât de dezamăgită de prieteni şi de rude, încât s-a rugat lui Dumnezeu să găsească o prietenă adevărată. „Şi, după aceea, ai apărut la uşă“, a adăugat ea. „Acum îmi dau seama că tu trebuie să fii prietena adevărată pentru care m-am rugat.“

Nu era uşor să fii prietenă cu Pearl. Locuia pe culmea unui deal abrupt pe care trebuia să-l urc pe jos. Când am fost la ea, să o iau prima dată la o întrunire, vântul şi ploaia erau cât pe ce să mă doboare. La un moment dat, mi s-a rupt umbrela şi am aruncat-o. După numai şase luni de când mi-a închis uşa în nas, Pearl s-a dedicat lui Dumnezeu, simbolizându-şi dedicarea prin botezul în apă.

La puţin timp după aceea, soţul ei s-a hotărât să studieze Biblia şi, în scurtă vreme am mers împreună în lucrarea din casă în casă. Ca de obicei, ploua. „Nu-ţi face griji pentru mine!“, mi-a spus el. „Ca să văd meciuri de fotbal am stat ore întregi afară pe o vreme ca asta, aşa că, în mod sigur, pentru Iehova pot să fac acelaşi lucru!“ Întotdeauna am admirat tenacitatea scoţienilor.

Ce satisfacţie am avut după ani de zile, când m-am întors aici şi am văzut că majoritatea celor cu care am studiat perseverează în credinţă! Aceasta este bucuria pe care ţi-o aduce facerea de discipoli (1 Tesaloniceni 2:17–20)! În 1966, după mai bine de opt ani de pionierat în Scoţia, am fost invitată la Şcoala Biblică Galaad, unde urma să fiu instruită pentru a deveni misionară.

Primesc un teritoriu în străinătate

Am fost repartizată în Bolivia, în oraşul cu climă tropicală Santa Cruz, unde era o congregaţie cu aproximativ 50 de vestitori. Oraşul mi-a amintit de Vestul Sălbatic, aşa cum a fost el înfăţişat în filmele de la Hollywood. Reflectând la trecutul meu, cred că am fost ceea ce se cheamă un misionar obişnuit. Nu am fost niciodată atacată de crocodili, nu am fost niciodată înconjurată de gloate violente, nu m-am rătăcit niciodată în deşert şi nici n-am naufragiat în largul mării! Pentru mine însă, mai palpitant decât toate acestea a fost facerea de discipoli!

Una dintre primele persoane cu care am studiat Biblia în Santa Cruz a fost Antonia. Predarea adevărului biblic în spaniolă a fost o adevărată luptă pentru mine. Odată, băieţelul Antoniei i-a zis: „Mami, face greşeli în spaniolă înadins, ca să ne facă pe noi să râdem?“. Până la urmă, Antonia a devenit discipol şi la fel Yolanda, fiica ei. Yolanda avea un prieten, student la drept, poreclit Dito, care a început şi el să studieze Biblia şi să asiste la întrunirile noastre. Studiind cu el, am învăţat încă ceva despre predarea adevărului biblic, şi anume că uneori oamenii au nevoie de un „uşor ghiont“!

Când Dito a început să lipsească de la studiu, i-am spus: „Dito, Iehova nu te obligă să-i susţii Regatul. Tu alegi asta“. Când mi-a răspuns că el dorea să-i slujească lui Dumnezeu, i-am zis: „Ţi-ai pus pe pereţi pozele unui lider revoluţionar. Ce concluzie ar putea trage cineva care te vizitează şi le vede? Că ai ales să susţii Regatul lui Dumnezeu?“. Acesta a fost ‘uşorul ghiont’ de care a avut el nevoie.

Două săptămâni mai târziu, a izbucnit o revoluţie. Au avut loc lupte de stradă între studenţi şi forţe ale poliţiei. Dito i-a strigat unuia dintre prietenii lui: „Hai să plecăm de-aici!“. „Nu! Asta e ziua cea mare pe care am aşteptat-o atâta!“, i-a răspuns acesta apucând o puşcă şi pornind în goană spre acoperişul clădirii universităţii. El a fost unul dintre cei opt prieteni ai lui Dito care au murit în ziua aceea. Vă puteţi imagina ce bucurie simt când îl văd pe omul acesta, pe Dito, care ar fi fost mort dacă n-ar fi hotărât să devină creştin adevărat?

Văd cum acţionează spiritul lui Iehova

Într-o zi treceam prin dreptul unei locuinţe, gândindu-mă că fusesem în vizită acolo, când am auzit-o pe stăpâna casei strigându-mă. Se numea Ignacia. Ea îi cunoştea pe Martorii lui  Iehova, dar opoziţia aprigă din partea soţului ei, un poliţist voinic pe nume Adalberto, o împiedica să progreseze spiritualiceşte. Nu înţelegea multe dintre învăţăturile Bibliei, aşa că am început să studiez Biblia cu ea. Cu toate că Adalberto era hotărât să pună capăt studiului, am reuşit să vorbesc mult cu el despre alte lucruri. Acesta a fost primul pas spre a lega o prietenie.

Vă puteţi imagina ce mare mi-a fost bucuria să o văd pe Ignacia devenind o soră minunată şi făcând multe pentru bunăstarea spirituală şi fizică a multor fraţi din congregaţie care aveau nevoie de mângâiere! Cu timpul, soţul ei şi trei dintre copiii ei au devenit Martori. De fapt, în cele din urmă, când a prins sensul veştii bune, Adalberto s-a dus la secţia de poliţie şi a vorbit cu atâta entuziasm, încât le-a făcut poliţiştilor 200 de abonamente la Turnul de veghe şi la Treziţi-vă!.

Iehova face să crească

După ce am slujit în Santa Cruz timp de şase ani, am fost repartizată în capitala Boliviei, La Paz, unde mi-am petrecut următorii 25 de ani. La începutul anilor ’70, filiala Martorilor lui Iehova din La Paz nu avea decât 12 membri. Întrucât lucrarea de predicare s-a extins şi era nevoie de clădiri mai mari, s-a construit o nouă clădire pentru filială în Santa Cruz, oraş aflat în plină dezvoltare. Filiala a fost mutată acolo în 1998, iar eu am fost invitată să fac parte din personalul care numără în prezent peste 50 de membri.

În 1966 nu exista decât o congregaţie în Santa Cruz. Acum sunt peste 50! În Bolivia erau pe-atunci 640 de Martori. Azi sunt aproape 18 000!

Din fericire, repartiţia mea în Bolivia a adus roade. Mă simt însă încurajată întotdeauna de fidelitatea fraţilor creştini de pe întreg pământul. Cu toţii ne bucurăm să vedem cum binecuvântează Iehova lucrarea de predicare a Regatului. Cu siguranţă, e o adevărată bucurie să iei parte la facerea de discipoli. — Matei 28:19, 20.

[Legenda fotografiei de la pagina 13]

Când făceam pionierat în Scoţia

[Legenda fotografiilor de la pagina 15]

Slujesc la filiala din Bolivia; (în medalion) la absolvirea celei de-a 42-a clase a Şcolii Biblice Galaad