Iefta şi-a îndeplinit făgăduinţa făcută lui Iehova

UN RĂZBOINIC se întoarce victorios acasă după ce îşi eliberează poporul de asupritori. Fiica sa aleargă să-l întâmpine, dansând voioasă şi cântând la tamburină. Când tatăl ei o vede, în loc să se bucure, îşi sfâşie veşmintele. Dar de ce? Nu se bucură şi el că s-a întors cu bine acasă? Ce bătălie a câştigat acest bărbat şi cine este el?

Personajul despre care vorbim este Iefta, unul dintre judecătorii vechiului Israel. Pentru a răspunde însă la celelalte întrebări şi pentru a înţelege semnificaţia relatării, trebuie să vedem ce evenimente au precedat această neobişnuită revedere.

O perioadă de criză în Israel

Pe timpul acela, Israelul trecea printr-o perioadă de criză. Conaţionalii lui Iefta abandonaseră închinarea curată şi se închinau la dumnezeii Sidonului, ai Moabului, ai Amonului şi ai Filistiei. Drept urmare, Iehova a permis ca poporul lui să cadă în mâinile amoniţilor şi ale filistenilor, care i-au asuprit 18 ani. Îndeosebi locuitorii Galaadului, situat la est de Iordan, au avut de suferit din cauza jugului străin. * În cele din urmă, israeliţii şi-au venit în fire, s-au căit, au căutat ajutorul lui Iehova, au început să-i slujească şi au îndepărtat dumnezeii străini din mijlocul lor. — Judecătorii 10:6–16.

Amoniţii şi-au aşezat tabăra în Galaad, iar israeliţii s-au adunat să lupte împotriva lor. Însă Israelul nu avea comandant (Judecătorii 10:17, 18). În tot acest timp, Iefta se confrunta cu o serie de probleme personale. Din lăcomie, fraţii săi vitregi îl alungaseră ca să-i ia moştenirea. De aceea, Iefta s-a mutat la Tob, regiune din estul Galaadului, care era expusă atacului duşman. „Nişte oameni fără căpătâi“, probabil oameni care îşi pierduseră slujba din cauza cotropitorilor sau care se răsculaseră împotriva stăpânirii acestora, i s-au alăturat lui Iefta. Aceştia „ieşeau cu el“, ceea ce ar putea însemna că îl însoţeau când organiza atacuri împotriva vecinilor ostili. Biblia îl numeşte pe Iefta „un bărbat puternic şi viteaz“, probabil datorită curajului prin care s-a remarcat ca luptător (Judecătorii 11:1–3). Cine va conduce însă Israelul în lupta împotriva amoniţilor?

„Vino să fii comandantul nostru“

Bătrânii Galaadului îi spun lui Iefta: „Vino să fii comandantul nostru“. Dacă se aşteaptă ca Iefta să profite imediat de această situaţie ca să  se întoarcă în locurile natale, se înşală amarnic. El le răspunde: „Oare nu voi m-aţi urât şi m-aţi izgonit din casa tatălui meu? De ce aţi venit la mine acum, când sunteţi în necaz?“ Cât de nedrepţi sunt aceşti bărbaţi care mai înainte l-au respins pe Iefta, iar acum vin la el să-i ceară ajutorul! — Judecătorii 11:4–7.

Iefta este dispus să preia conducerea în Galaad, însă cu o condiţie: ‘Dacă Iehova îi va da în mâna mea pe fiii lui Amon, voi fi căpetenia voastră’, spune el. Victoria asupra duşmanilor avea să fie o dovadă a sprijinului lui Dumnezeu, dar Iefta vrea şi să se asigure că poporul nu va respinge îndrumarea divină după ce va trece perioada de criză! — Judecătorii 11:8–11.

Tratative cu amoniţii

Iefta încearcă să ajungă la o înţelegere cu amoniţii. El trimite soli la regele lor pentru a afla motivul invaziei amonite. Drept răspuns este adusă următoarea acuzaţie: Israeliţii au ocupat teritoriul amonit când au ieşit din Egipt şi trebuie să-l retrocedeze. — Judecătorii 11:12, 13.

Întrucât cunoştea bine istoria Israelului, Iefta respinge cu abilitate pretenţiile amoniţilor. El le spune că israeliţii n-au hărţuit Amonul, nici Moabul şi nici Edomul la ieşirea lor din Egipt. Iar Amonul nu stăpânea controversata bucată de pământ când a avut loc exodul Israelului. Pe atunci ea se afla în stăpânirea amoriţilor, însă Dumnezeu l-a dat pe regele lor, Sihon, în mâinile Israelului. În plus, israeliţii locuiau în acel loc de peste 300 de ani. De ce îl revendicau amoniţii abia acum? — Judecătorii 11:14–22, 26.

De asemenea, Iefta îndreaptă atenţia spre principala cauză a necazurilor Israelului: Cine este adevăratul Dumnezeu: Iehova sau dumnezeii teritoriului pe care l-a ocupat Israelul? Dacă Chemoş ar avea vreo putere, n-ar folosi-o pentru a înapoia poporului său pământul? Aceasta este de fapt o confruntare între religia falsă, susţinută de amoniţi, şi închinarea adevărată. De aceea, Iefta încheie cu următoarea concluzie logică: „Iehova, Judecătorul, să judece astăzi între fiii lui Israel şi fiii lui Amon“. — Judecătorii 11:23–27.

Regele Amonului nu dă atenţie mesajului categoric al lui Iefta. „Spiritul lui Iehova a venit atunci peste Iefta şi el a trecut prin Galaad şi Manase“, după cât se pare pentru a-i chema la luptă pe bărbaţii apţi să poarte armele. — Judecătorii 11:28, 29.

Făgăduinţa lui Iefta

Dorind din toată inima să fie îndrumat de Iehova, Iefta face următoarea făgăduinţă: „Dacă-i vei da pe fiii lui Amon în mâna mea, acela care va ieşi, da, care va ieşi pe uşile casei mele ca să mă întâmpine când mă voi întoarce în pace de la fiii lui Amon, acela va fi al lui Iehova; pe acela îl voi aduce ca ofrandă arsă“. Drept răspuns, Dumnezeu îl binecuvântează pe Iefta şi îl ajută să treacă prin ascuţişul sabiei 20 de oraşe amonite, supunându-i astfel pe duşmanii Israelului printr-un ‘mare măcel’. — Judecătorii 11:30–33.

Când se întoarce de la luptă, Iefta este întâmpinat chiar de fiica sa iubită, singurul său copil! Relatarea spune: „Când a zărit-o, şi-a sfâşiat veşmintele şi a zis: «Vai, fiica mea! M-ai doborât! Asupra ta am adus necazul. Eu mi-am deschis gura către Iehova şi nu mai pot da înapoi»“. — Judecătorii 11:34, 35.

Intenţionează Iefta s-o aducă jertfă pe fiica sa în sensul propriu al cuvântului? Nicidecum. Este imposibil ca Iefta să se fi gândit la un asemenea lucru. El ştia că Iehova detesta jertfele umane, acestea numărându-se printre practicile nelegiuite ale canaaniţilor (Leviticul 18:21; Deuteronomul 12:31). Pe lângă faptul că spiritul lui Dumnezeu a fost asupra lui când a făcut această făgăduinţă, Iehova i-a şi binecuvântat eforturile. Scripturile îl laudă pe Iefta pentru credinţa sa şi pentru rolul pe care l-a avut în legătură cu scopul divin (1 Samuel 12:11; Evrei 11:32–34). Prin urmare, o jertfă umană, uciderea unui om, este în afara  oricărei discuţii. Atunci la ce s-a gândit Iefta când a promis că îi va oferi lui Iehova o persoană?

Cu siguranţă, Iefta s-a gândit că, pe acela care îl va întâmpina, îl va dedica unui serviciu exclusiv pentru Dumnezeu. Legea mozaică permitea să-i fie dedicate suflete lui Iehova. De exemplu, femeile slujeau la sanctuar, probabil scoţând apă (Exodul 38:8; 1 Samuel 2:22). Nu se cunosc detalii despre acest serviciu şi nici măcar dacă era permanent. Se pare că Iefta s-a gândit la această formă de serviciu special când a făcut acea făgăduinţă şi că promisiunea sa presupunea un serviciu permanent.

Atât fiica lui Iefta, cât şi micuţul Samuel mai târziu au fost de acord să ducă la îndeplinire făgăduinţele făcute de părinţii lor temători de Dumnezeu (1 Samuel 1:11). Ca închinătoare loială a lui Iehova, fiica lui Iefta a fost la fel de convinsă ca tatăl său că făgăduinţa făcută de el trebuia respectată. Sacrificiul pe care urma să-l facă era mare pentru că presupunea să nu se căsătorească niciodată. Ea şi-a plâns fecioria, fiindcă orice israelit îşi dorea să aibă copii, ca să păstreze numele şi moştenirea familiei. Pentru Iefta, respectarea acestei făgăduinţe însemna să nu-l mai aibă alături pe unicul său copil, la care ţinea foarte mult. — Judecătorii 11:36–39.

Însă viaţa acestei tinere fidele a fost plină de sens. Serviciul cu timp integral la casa lui Iehova era o modalitate extraordinară, lăudabilă şi plină de satisfacţie de a-l onora pe Dumnezeu. De aceea, ‘an de an, fiicele lui Israel mergeau să-i aducă laude fiicei lui Iefta, galaaditul’ (Judecătorii 11:40). Şi, cu siguranţă, Iefta s-a bucurat mult de serviciul pe care fiica sa i l-a adus lui Iehova.

Mulţi slujitori de astăzi ai lui Iehova aleg să slujească cu timp integral ca pionieri, misionari, slujitori itineranţi sau membri ai familiilor Betel. Pentru unii, aceasta ar putea însemna să nu-şi vadă familia atât de des cât ar dori. Totuşi, acest serviciu sacru le poate aduce bucurie atât lor, cât şi familiilor lor. — Psalmul 110:3; Evrei 13:15, 16.

Răzvrătire împotriva îndrumării divine

Privind în urmă la timpul când a trăit Iefta, vedem că mulţi israeliţi au respins îndrumarea lui Iehova. În pofida dovezilor clare că Iefta avea binecuvântarea lui Dumnezeu, efraimiţii s-au certat cu el. Aceştia au vrut să ştie de ce Iefta nu i-a chemat la luptă şi au intenţionat chiar să dea foc casei lui Iefta, ‘ca să ardă peste el’! — Judecătorii 12:1.

Iefta le-a spus că i-a chemat, însă ei n-au răspuns. Oricum, Dumnezeu câştigase bătălia. Erau efraimiţii supăraţi pentru că nu li se ceruse părerea când galaadiţii l-au ales comandant pe Iefta? De fapt, nemulţumirea lor însemna răzvrătire împotriva lui Iehova, iar singura soluţie era lupta. În bătălia care a urmat, efraimiţii au fost puşi pe fugă. Neputând să pronunţe corect cuvântul „şibolet“, fugarii lui Efraim au fost identificaţi cu uşurinţă. În acest conflict au murit în total 42 000 de efraimiţi. — Judecătorii 12:2–6.

Ce perioadă tristă din istoria Israelului! Bătăliile câştigate de judecătorii Otniel, Ehud, Barac şi Ghedeon au adus pace. De data aceasta nu se spune nimic despre pace. În încheierea relatării se spune doar că „Iefta a judecat Israelul şase ani, apoi . . . a murit şi a fost înmormântat în oraşul său din Galaad“. — Judecătorii 3:11, 30; 5:31; 8:28; 12:7.

Ce putem învăţa din acest episod? Deşi a avut de dus multe lupte, Iefta i-a rămas fidel lui Dumnezeu. Acest bărbat curajos a menţionat numele lui Iehova când le-a vorbit bătrânilor Galaadului, amoniţilor, fiicei sale, efraimiţilor şi, bineînţeles, când a făcut acea făgăduinţă (Judecătorii 11:9, 23, 27, 30, 31, 35; 12:3). Dumnezeu l-a binecuvântat pe Iefta pentru devoţiunea sa, folosindu-i pe el şi pe fiica sa pentru a promova închinarea curată. Într-o vreme când alţii au abandonat normele divine, Iefta a rămas strâns ataşat de ele. Dar tu, vei asculta întotdeauna de Iehova, asemenea lui Iefta?

[Notă de subsol]