Relatare autobiografică

Am învăţat să-mi pun toată încrederea în Iehova

Relatare de Aubrey Baxter

Era în 1940, într-o sâmbătă seara. Doi bărbaţi s-au năpustit asupra mea şi m-au lovit atât de tare încât am căzut la pământ. În loc să mă ajute, doi poliţişti din apropiere au urlat la mine şi mi-au vorbit urât, ţinându-le partea agresorilor. Însă toată povestea a început în urmă cu cinci ani, când m-am angajat la o mină de cărbune. Permiteţi-mi să vă povestesc.

M-AM născut în 1913, în Swansea, un oraş de coastă din New South Wales, Australia. Eram patru fraţi, iar eu eram al treilea. Când aveam cinci ani, toţi din casă ne-am îmbolnăvit de o boală cumplită: gripa spaniolă, care a secerat milioane de vieţi în toată lumea. Din fericire, toţi am supravieţuit. Dar în 1933 ne-a lovit o tragedie: a murit mama, care avea 47 de ani. Era femeie temătoare de Dumnezeu şi primise de la Martorii lui Iehova cele două volume ale cărţii Lumină, un auxiliar de studiu al Bibliei.

Pe atunci lucram într-o mină de cărbune. Munceam din greu. Dar erau şi perioade în care nu prea aveam de lucru. Aşa că am luat cărţile cu mine la mină şi le-am citit la lumina lămpii de pe casca de miner. Nu mi-a trebuit mult să-mi dau seama că găsisem adevărul! Am început apoi să ascult la radio cuvântările biblice ale Martorilor lui Iehova. Mare mi-a fost bucuria când tata şi fraţii mei au început şi ei să fie interesaţi de adevărul biblic.

În 1935 o altă tragedie s-a abătut asupra noastră: Billy, fratele meu mai mic, a murit de pneumonie. Nu avea decât 16 ani. Acum însă ştiam că există o speranţă, învierea, care ne aducea multă mângâiere (Faptele 24:15). Cu timpul,  tata şi fraţii mei mai mari, Verner şi Harold, împreună cu soţiile lor şi-au dedicat şi ei viaţa lui Dumnezeu. În afară de Marjorie, a doua soţie a lui Verner, şi de Elizabeth, soţia lui Harold, care sunt şi acum active în serviciul lui Iehova, din familia noastră numai eu mai sunt în viaţă.

Învăţ să-mi pun încrederea în Iehova

I-am cunoscut personal pe Martorii lui Iehova în 1935, când o doamnă din Ucraina a venit acasă la noi cu bicicleta. Duminica următoare am mers pentru prima dată la o întrunire creştină. O săptămână mai târziu am participat şi la întrunirea pentru lucrarea de predicare. Cel care conducea întrunirea mi-a dat nişte broşuri şi, spre marea mea surprindere, m-a trimis să predic singur! Când am bătut la prima uşă eram atât de emoţionat încât îmi venea să mă fac nevăzut! Însă locatarul care mi-a deschis a fost amabil şi chiar a acceptat literatură biblică.

Texte biblice precum cele din Eclesiastul 12:1 şi Matei 28:19, 20 au avut un efect profund asupra mea. Îmi doream să devin pionier, sau slujitor cu timp integral. Tata mă susţinea. Deşi nu mă botezasem încă, am hotărât să încep acest serviciu la 15 iulie 1936. Am mers în ziua aceea la Filiala Martorilor lui Iehova din Sydney, unde am fost invitat să predic alături de alţi 12 pionieri în Dulwich Hill, o suburbie a oraşului. Ei m-au învăţat cum să fac făină de grâu la râşniţă. Pe atunci aşa economiseau pionierii banii pentru mâncare!

Fac pionierat în zone izolate

Tot în 1936 m-am botezat. După aceea, eu şi alţi doi pionieri, Aubrey Wills şi Clive Shade, am fost trimişi să predicăm în partea centrală a Queenslandului. Furgoneta lui Aubrey, nişte biciclete, un fonograf portabil la care puneam cuvântări biblice, cortul în care am locuit trei ani, trei paturi, o masă şi o cratiţă erau toată averea noastră. Într-o seară, când mi-a venit rândul să fac mâncare, m-am gândit să pregătesc ceva „special“: legume cu grâu. Dar niciunul dintre noi n-a putut să înghită mâncarea făcută de mine. S-a întâmplat să fie un cal prin apropiere şi m-am gândit să i-o dau lui. A mirosit-o, şi-a scuturat coama şi. . . pe-aici ţi-e drumul! Aşa s-a încheiat aventura mea culinară!

Apoi ne-am gândit că am putea parcurge mai repede teritoriul dacă îl împărţeam în trei. Adesea se întâmpla ca la sfârşitul zilei să fiu prea departe de locul unde ne instalaserăm cortul, aşa că nu mă mai puteam întoarce acasă. Mă găzduiau oameni din sat. Odată am dormit la o fermă, într-un pat confortabil dintr-o cameră de oaspeţi, iar noaptea următoare pe podeaua murdară din coliba unui vânător de canguri. În jurul meu erau îngrămădite piei putrede de animale. Adesea dormeam în pădure. O dată am auzit urlete de câini dingo în întuneric. Toată noaptea n-am închis un ochi! Dimineaţa mi-am dat seama că nu la mine urlaseră. Cineva aruncase nişte resturi de carne în apropiere!

 O maşină cu difuzoare ne ajută să predicăm

Ca să anunţăm vestea bună despre Regatul lui Dumnezeu am folosit o maşină cu difuzoare. În nordul Queenslandului, la Townsville, poliţia ne-a permis să mergem în centrul oraşului. Cuvântările biblice însă i-au înfuriat pe unii membri ai Armatei Salvării. Ne-au spus să plecăm. Când au văzut că nu ne lăsăm intimidaţi, cinci dintre ei ne-au zgâlţâit puternic furgoneta. Eu eram înăuntru, pentru că mă ocupam de sonorizare. Ne-am gândit că nu era înţelept să insistăm asupra drepturilor noastre aşa că, după ce agresorii s-au retras, am plecat şi noi.

În Bundaberg, un domn interesat de adevăr ne-a împrumutat o barcă. Puteam acum să punem cuvântările biblice la megafon pe Burnett River, care străbate oraşul. Aubrey şi Clive au plecat cu barca în care era echipamentul de sonorizare, iar eu am rămas la locul pe care îl închiriaserăm. În noaptea aceea, vocea puternică a fratelui Joseph F. Rutherford de la sediul central al Martorilor lui Iehova a făcut să răsune în tot oraşul mesajul plin de forţă al Bibliei. Au fost timpuri pline de încercări în care slujitorii lui Iehova trebuiau să dea dovadă de credinţă şi curaj!

Războiul ne aduce noi încercări

După ce a început al Doilea Război Mondial, în septembrie 1939, revista Turnul de veghe din 1 noiembrie a tratat problema neutralităţii creştine privind politica şi războiul. Materialul pe care l-am studiat atunci mi-a fost de mare ajutor mai târziu. După trei ani de lucrare alături de Aubrey şi Clive, drumurile ni s-au despărţit. Am primit noi repartiţii. Am fost numit supraveghetor itinerant în nordul Queenslandului, repartiţie care mi-a pus adesea la încercare încrederea în Iehova.

În august 1940 slujeam în congregaţia din Townsville, unde erau patru pionieri: Percy şi Ilma Iszlaub * şi fraţii Bellotti, Norman şi Beatrice. Şase ani mai târziu, Beatrice avea să-mi devină soţie. Într-o sâmbătă seara, după ce o parte dintre noi am încheiat mărturia stradală, s-a întâmplat ce vă povesteam la început. Această nedreptate însă n-a făcut decât să-mi dea putere să perseverez în serviciul lui Iehova.

Două surori pioniere, Merle şi Una Kilpatrick, predicau cu mult zel în nord. După ce am petrecut o zi frumoasă cu ele în lucrare, m-au rugat să le ajut să treacă râul ca să ajungă la o familie interesată de adevăr. Asta însemna că trebuia să înot până la malul celălalt, unde era ancorată o barcă, şi să vin cu ea înapoi ca să le duc pe surori. Dar când am ajuns la barcă, ia vâslele de unde nu-s! Mai târziu am aflat că un împotrivitor le ascunsese! Dar asta nu m-a descurajat. Fusesem salvamar câţiva ani şi încă eram un înotător bun. Aşa că mi-am legat frânghia bărcii în jurul pieptului şi m-am întors înot, trăgând barca după mine. Am luat surorile şi le-am trecut râul. Iehova ne-a binecuvântat eforturile: toţi din familia aceea au devenit Martori!

 Simt ocrotirea lui Iehova

Din motive de securitate, armata a oprit traficul chiar la intrarea în oraşul Innisfail. Pentru că locuiam în zonă am obţinut permis de trecere, care ne-a fost de mare ajutor când au venit reprezentanţi ai filialei. Ca să trecem de poliţie i-am ascuns sub bancheta din spate a maşinii mele.

Motorina se dădea cu raţia şi multe maşini aveau generator de combustibil pe bază de cărbune. Călătoream noaptea, ducând saci cu cărbune pe bancheta din spate, sub care erau ascunşi fraţii. La punctele de control le distrăgeam atenţia poliţiştilor lăsând motorul pornit şi asigurându-mă că rezervorul de cărbune era încins. „Dacă opresc motorul“, le strigam poliţiştilor, „scade concentraţia de gaz şi va fi foarte greu să-l pornesc iarăşi“. Căldura, zgomotul şi fumul îi făceau să ne dea drumul mai repede.

Tot în acea perioadă am primit sarcina să organizez un congres în Townsville, pentru fraţii din zonă. Alimentele erau şi ele raţionalizate. Ca să obţinem tot ce ne trebuia aveam nevoie de aprobarea judecătorului de la tribunalul local. Pe atunci fraţii făceau închisoare din cauza neutralităţii creştine. Când am cerut audienţă mă gândeam dacă e înţelept. Oare nu provoc un duşman? Totuşi, aşa cum fusesem sfătuit, n-am renunţat la idee.

Judecătorul stătea la un birou mare, somptuos. M-a invitat să iau loc. Când i-am spus de ce venisem, a tresărit şi s-a uitat lung la mine, cu răceală. Apoi, m-a întrebat pe un ton calm: „Ce cantitate de alimente vă trebuie?“ I-am dat o listă pe care notasem minimum necesar din fiecare produs. S-a uitat la ea şi a spus: „Nu e de-ajuns. Ar fi bine să dublăm cantităţile!“ Am plecat din biroul lui fiindu-i profund recunoscător lui Iehova pentru că m-a învăţat să am încredere în el. Şi asta pentru a câta oară!

În ianuarie 1941 lucrarea Martorilor lui Iehova a fost interzisă în Australia. Mulţi ne priveau cu suspiciune şi chiar ne acuzau că facem spionaj pentru japonezi. Odată, două maşini pline cu poliţişti şi soldaţi au ocupat ferma filialei, un teren pe care fraţii îl cumpăraseră în Atherton ca să-l cultive. Căutau reflectorul cu care, chipurile, le trimiteam duşmanilor mesaje sub formă de semnale luminoase. Ne-au acuzat chiar că am semănat porumb pe rânduri în aşa fel încât să transmitem mesaje care să poată fi citite din avion! Toate acestea s-au dovedit, desigur, nişte aberaţii!

Pentru că lucrarea noastră era interzisă, trebuia să fim foarte atenţi şi să găsim metode ingenioase de distribuire a literaturii biblice. De exemplu, când a fost lansată cartea Copiii, am plecat cu trenul din Brisbane spre nord ca să duc o cutie cu noua publicaţie. Mă opream să las cărţi în locurile unde erau congregaţii. Pentru ca poliţia şi armata să nu deschidă cutia, am luat cu mine o lamă de fierăstrău pe care o legam cu nişte curele pe cutie de fiecare dată când urma să cobor. Deşi simplă, metoda a dat rezultate de fiecare dată! Spre marea bucurie a fraţilor, în iunie 1943 a fost ridicată interdicţia, pe care un judecător a considerat-o „arbitrară, neîntemeiată şi opresivă“.

Primesc ordin de încorporare

Cu un an înainte, Aubrey Wills, Norman Bellotti şi eu primiserăm ordin de încorporare. Aubrey şi Norman au fost chemaţi cu o săptămână înaintea mea şi au fost condamnaţi la şase luni de închisoare. Pe atunci Poşta confisca revista Turnul de veghe dacă era trimisă cuiva despre care se ştia că este Martor, dar nu şi dacă era trimisă unui simplu abonat. Aveam sarcina să găsim o astfel de persoană, să multiplicăm revista şi apoi s-o distribuim fraţilor. N-am dus niciodată lipsă de hrană spirituală!

Când am fost şi eu condamnat la şase luni închisoare, cum de altfel mă aşteptam, am urmat instrucţiunile fraţilor de la filiala din Sydney şi am făcut recurs. Scopul nostru era  să obţinem amânarea executării sentinţei până găseam pe cineva care putea prelua sarcinile mele. Am profitat de libertate şi am vizitat 21 de fraţi care erau închişi în nordul Queenslandului. Cei mai mulţi erau la aceeaşi închisoare. Directorul închisorii prinsese ură pe noi. Când i-am amintit că membrii altor culte religioase aveau permisiunea de a primi vizite, s-a înfuriat şi a strigat: „Dacă aş putea, i-aş pune la zid pe toţi Martorii lui Iehova!“ Gardienii m-au dat afară, escortându-mă până la ieşire.

Când a trebuit să mă prezint la audiere am primit un avocat din oficiu, aşa cum cerea legea. În realitate însă eram propriul meu avocat şi trebuia să-mi pun toată încrederea în Iehova. Iar el nu m-a dezamăgit (Luca 12:11, 12; Filipeni 4:6, 7). Spre marea mea uimire, am câştigat! S-au descoperit nişte greşeli în acte.

În 1944 am fost repartizat ca supraveghetor în circumscripţia care cuprindea statul South Australia, nordul Victoriei şi oraşul Sydney din New South Wales. Un an mai târziu s-a început o campanie mondială de cuvântări publice. Vorbitorii trebuiau să-şi pregătească singuri cuvântarea pe baza unei schiţe de o pagină pe care o primiseră. A fost o adevărată încercare să ţinem cuvântări de o oră, dar ne-am pus toată încrederea în Iehova, iar el ne-a binecuvântat eforturile!

Mă căsătoresc şi am noi responsabilităţi

În iulie 1946 m-am căsătorit cu Beatrice Bellotti şi am slujit împreună ca pionieri. Locuiam într-o rulotă de placaj. În decembrie 1950 s-a născut, Jannyce, pe care o alintam Jann. Ea este singurul nostru copil. Am predicat ca pionieri în multe locuri, inclusiv în Kempsey, New South Wales. Eram singurii Martori de acolo. Duminica mergeam într-o sală din oraş unde ţineam o cuvântare pe care o anunţam dinainte, distribuind pliante. Câteva luni de zile, Beatrice şi micuţa Jann au fost singurele care au venit să mă asculte. Dar încet, încet, au început să vină şi alţii. Astăzi, în Kempsey sunt două congregaţii frumoase!

Când Jann avea doi ani ne-am stabilit în Brisbane. Apoi, când ea a terminat şcoala, am făcut patru ani pionierat împreună, ca familie, în New South Wales, oraşul Cessnock. Apoi ne-am întors în Brisbane pentru că mama soţiei mele se îmbolnăvise şi avea nevoie de ajutor. Acum slujesc ca bătrân în congregaţia din Chermside.

Eu şi Beatrice îi mulţumim lui Iehova pentru multele lui binecuvântări. Una dintre ele este aceea că am ajutat 32 de oameni să-l cunoască. Cât despre mine, îi mulţumesc şi pentru iubita mea soţie, care, deşi blândă şi liniştită din fire, a apărat fără teamă adevărul biblic. L-a iubit pe Iehova, a avut încredere în el şi şi-a păstrat „ochiul simplu“, fiind astfel o soţie şi o mamă model (Matei 6:22, 23; Proverbele 12:4). Şi eu, şi ea putem spune cu toată inima: ‘Binecuvântat este cel ce-şi pune încrederea în Iehova’. — Ieremia 17:7.

[Notă de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 9]

Maşina cu difuzoare pe care am folosit-o când predicam în nordul Queenslandului

[Legenda fotografiei de la pagina 10]

Le ajut pe surorile Kilpatrick să scoată maşina din apă, în sezonul ploios

[Legenda fotografiei de la pagina 12]

În ziua nunţii noastre