Relatare autobiografică

„Navigăm“ spre lumea nouă

Relatare de Jack Pramberg

Arboga este un orăşel pitoresc, situat în partea centrală a Suediei. La marginea lui există o filială a Martorilor lui Iehova, unde lucrează peste 80 de voluntari. Acolo este casa noastră. Acolo locuim şi lucrăm eu şi soţia mea, Karin. Dar să vă povestim cum a început viaţa noastră la Betel.

O TÂNĂRĂ din Suedia, care avea 15 ani, a emigrat în Statele Unite. Într-un adăpost pentru refugiaţi din New York a întâlnit un marinar, suedez şi el. S-a înfiripat o idilă. S-au căsătorit şi m-au avut pe mine. M-am născut în Bronx, New York, în 1916, în timpul Primului Război Mondial.

La scurt timp ne-am mutat în Brooklyn, nu departe de Brooklyn Heights. Mai târziu am aflat de la tata că noi doi am mers pentru prima dată cu barca, o barcă mică, cu pânze, aproape de Brooklyn Bridge, podul care se vede de la sediul mondial al Martorilor lui Iehova. Pe atunci nici nu bănuiam cum avea să-mi schimbe viaţa activitatea care se desfăşura acolo.

În 1918, s-a încheiat războiul şi odată cu el a încetat măcelul absurd din Europa. Întorşi acasă, soldaţii aveau acum de înfruntat un nou duşman: sărăcia şi şomajul.  Tata s-a gândit că cel mai bine era să ne întoarcem în Suedia, lucru pe care l-am şi făcut în 1923. Ne-am stabilit în Erikstad, un sătuc din apropierea unei gări, în regiunea Dalsland, unde am copilărit şi am mers la şcoală. Tata şi-a deschis aici un atelier mecanic.

Sămânţa a fost semănată

Afacerea tatălui meu n-a mers. Pe la începutul anilor ’30 s-a întors pe mare. Am rămas cu mama. Ea avea multe de făcut, iar eu mă ocupam de atelier. Într-o zi, mama şi-a vizitat cumnatul, pe unchiul meu, Johan. Pentru că o frământa situaţia din lume l-a întrebat: „Johan, o să fie mereu aşa?“

„Nu, Ruth!“, i-a răspuns el, şi i-a vorbit apoi despre promisiunea lui Dumnezeu de a pune capăt răutăţii şi de a conduce lumea cu dreptate prin Regatul al cărui rege este Isus Cristos (Isaia 9:6, 7; Daniel 2:44). I-a mai explicat că Regatul pentru care Isus a spus să ne rugăm este un guvern drept, care va transforma pământul în paradis. — Matei 6:9, 10; Revelaţia 21:3, 4.

Aceste promisiuni din Biblie i-au mers la inimă mamei mele. În drum spre casă nu contenea să-i mulţumească lui Dumnezeu. Însă nici eu, nici tata nu ne împăcam cu ideea că mama era interesată de religie. Tot cam pe atunci, pe la mijlocul anilor ’30, m-am mutat în Trollhättan, în vestul Suediei, unde mi-am găsit de lucru într-un atelier mecanic mare. Curând după aceea, când tata s-a întors de pe mare, şi părinţii mei s-au mutat aici. Acum familia noastră era din nou unită.

Pentru a-şi potoli foamea spirituală, mama i-a căutat pe Martorii lui Iehova. Pe atunci Martorii se întruneau în case particulare, aşa cum făceau primii creştini (Filimon 1, 2). Într-o zi, venise rândul mamei să-şi pună la dispoziţie casa pentru întrunire. Cu inima strânsă, l-a întrebat pe tata dacă putea să-şi invite prietenii. El i-a răspuns: „Prietenii tăi sunt şi prietenii mei!“

Aşadar, uşa casei noastre le era deschisă fraţilor. Totuşi, când ei veneau, eu plecam. N-a trecut mult însă şi am hotărât să asist şi eu la întrunire. Atitudinea prietenoasă a Martorilor şi argumentele lor simple în sprijinul învăţăturilor din Scripturi mi-au risipit prejudecăţile. În inima mea începuse să încolţească sămânţa adevărului. Licărea în sfârşit o speranţă!

Pe mare

Pentru că tata fusese marinar, aveam şi eu marea în sânge. Am plecat, aşadar, pe mare. Dar eram din ce în ce mai conştient de necesităţile mele spirituale. Când ajungeam într-un port, de fiecare dată încercam să iau legătura cu Martorii lui Iehova. În Amsterdam (Olanda), m-am dus la un oficiu poştal să întreb unde îi puteam găsi. Până la urmă mi-au dat o adresă, pe care am căutat-o imediat. La uşă a venit o fetiţă care m-a întâmpinat cu căldură. Să fi avut vreo zece ani. Deşi eram un străin, am simţit că mă pot apropia uşor de aceşti oameni. Mă puteam bucura şi eu de unitatea din marea lor familie mondială!

Deşi nu vorbeam aceeaşi limbă, când au luat un calendar şi o carte cu mersul trenurilor şi mi-au  desenat o hartă am înţeles că urma să se ţină un congres în oraşul vecin, Haarlem. Am mers şi eu la congres şi, cu toate că n-am priceput o iotă din ce se vorbea, mi-a plăcut! Când i-am văzut pe Martori distribuind invitaţii pentru întrunirea de duminică, m-am simţit îndemnat să particip şi eu la această lucrare. Luam invitaţiile pe care le găseam aruncate pe jos şi le dădeam mai departe.

Odată, am făcut escală în Argentina, la Buenos Aires, unde am găsit filiala Martorilor lui Iehova: un birou şi un depozit. O doamnă împletea la o masă. La picioarele ei o fetiţă, probabil fiica ei, se juca cu păpuşa. Era seara târziu. Un bărbat lua nişte cărţi de pe o etajeră. Printre ele era şi cartea Creaţia, în suedeză. Când le-am văzut feţele senine, luminoase, mi-am dorit să devin şi eu Martor al lui Iehova.

În drum spre casă vaporul nostru a luat echipajul unui avion militar canadian care s-a prăbuşit în zona de coastă a Newfoundlandului. Câteva zile mai târziu, când mai aveam puţin până să ajungem în Scoţia, am fost reţinuţi de o navă englezească. Am fost duşi la Kirkwall, în insulele Orkney, pentru percheziţie. Era în septembrie 1939. Începuse al Doilea Război Mondial, iar trupele naziste invadaseră Polonia. După câteva zile însă am fost eliberaţi şi am reuşit să ajungem cu bine în Suedia!

Eram acasă în cel mai deplin sens al cuvântului: îi aveam aproape pe ai mei, dar puteam să mă apropii şi de Dumnezeu. Acum, mai mult ca oricând, voiam să fac parte din poporul lui Dumnezeu şi să nu mai pierd niciodată ocazia de a participa la întruniri (Evrei 10:24, 25). Îmi amintesc cu plăcere că, pe vremea când cutreieram mările, întotdeauna le predicam celorlalţi marinari, iar unul dintre ei a devenit şi el Martor.

O formă de serviciu specială

La începutul anilor ’40, am vizitat biroul de filială din Stockholm al Martorilor lui Iehova. M-a întâmpinat Johan Eneroth, care pe atunci era serv de filială în Suedia. I-am spus că voiam să devin slujitor cu timp integral. S-a uitat lung la mine şi m-a întrebat: „Crezi că aceasta este organizaţia lui Dumnezeu?“

„Da!“, i-am răspuns. Pe 22 iunie 1940 m-am botezat şi am început să lucrez la filială, într-un mediu plăcut, alături de oameni minunaţi. Sfârşiturile de săptămână le petreceam în lucrare. Vara, mergeam deseori cu bicicletele în teritorii mai îndepărtate şi predicam tot sfârşitul de săptămână. Dormeam în căpiţe de fân.

Cel mai mult făceam lucrare din casă în casă în Stockholm şi în împrejurimi. Odată am văzut un om reparându-şi nervos boilerul la subsolul casei sale. Mi-am suflecat mânecile şi l-am ajutat. După ce am oprit scurgerea, mi-a spus uitându-se la mine cu recunoştinţă: „Cred că aţi venit din alt motiv. Haideţi sus să ne spălăm pe mâini şi să bem o cafea!“ I-am depus mărturie, iar mai târziu a devenit şi el creştin.

Deşi îşi declarase neutralitatea, Suedia a avut şi ea de suferit de pe urma războiului. Tot mai mulţi primeau ordin de încorporare. Am fost chemat şi eu în armată, şi, pentru că am refuzat să particip la exerciţiile militare, am fost închis de mai multe ori, dar pentru scurt timp. Mai târziu am fost condamnat la muncă într-un lagăr. Tinerii Martori erau trimişi în tribunal, unde puteau depune mărturie despre Regat. Se împlinea astfel profeţia lui Isus: „Veţi fi târâţi înaintea guvernatorilor şi a regilor din cauza mea, ca mărturie pentru ei şi pentru naţiuni“. — Matei 10:18.

Schimbări în viaţa mea

În 1945 s-a încheiat războiul în Europa. Spre sfârşitul anului au venit în vizită, de la Brooklyn, Nathan Knorr, care supraveghea lucrarea de predicare mondială şi secretarul lui, Milton Henschel. Vizita lor s-a dovedit foarte importantă pentru organizarea lucrării de predicare în Suedia. Şi pentru mine ea  a însemnat mult. Când am auzit că există posibilitatea să particip la Şcoala Biblică Galaad a Societăţii Watchtower, am completat imediat o cerere de înscriere.

Un an mai târziu, urmam deja cursurile şcolii care se ţineau în apropiere de South Lansing, New York. Instruirea pe care am primit-o în cele cinci luni cât au ţinut cursurile m-a făcut să preţuiesc mai mult Biblia şi organizaţia lui Dumnezeu. Am văzut că cei care coordonau lucrarea de predicare mondială erau oameni plini de consideraţie, oameni de care te puteai apropia uşor. Munceau din greu, umăr la umăr cu noi (Matei 24:14). Mă aşteptam să fie aşa, dar m-am bucurat mult să văd cu ochii mei cum stau lucrurile!

A venit şi ziua absolvirii pentru cursanţii celei de-a opta clase a Şcolii Biblice Galaad: 9 februarie 1947. Fratele Knorr a anunţat în ce ţări vom merge. Când a venit rândul meu a spus: „Fratele Pramberg se va întoarce în Suedia să-i ajute pe fraţii de acolo“. Trebuie să recunosc că nu-mi surâdea deloc ideea să mă-ntorc acasă!

O sarcină deloc uşoară

Când m-am întors în Suedia am aflat că în multe ţări începuse un nou tip de lucrare: lucrarea de district. Eram primul supraveghetor de district din Suedia şi aveam în grijă toate congregaţiile din ţară. M-am ocupat de organizarea şi supravegherea unor întruniri mai mari, în oraşe din toată ţara, întruniri care, mai târziu, au fost numite congrese de circumscripţie. Pentru că era prima dată când se organizau congrese ni s-au dat puţine instrucţiuni. Împreună cu fratele Eneroth am făcut tot posibilul să pregătim cât mai bine programul congreselor. Mă gândeam cu inima strânsă la sarcina primită şi mă rugam mult lui Iehova. Am slujit ca supraveghetor de district 15 ani.

Pe atunci era greu să găsim locuri de întrunire potrivite. Trebuia să ne mulţumim cu săli prost întreţinute şi prost încălzite în care se dădeau de obicei petreceri. Am ţinut un congres în astfel de condiţii în Finlanda, la Rökiö. Sala, veche, fusese casă de cultură, dar acum era în paragină. Afară viscolea. Erau -20°C. Am aprins focul în două rezervoare de ulei, pe care le foloseam pe post de sobă. Cine să fi ştiut că hornul era înfundat pentru că păsările îşi făcuseră cuib în el! Ne înecam de fum! Înfofoliţi cum eram şi cu ochii lăcrimându-ne de usturime am rămas la locurile noastre până la sfârşit. Dar n-am uitat nici până acum acel congres!

Pentru congresele de circumscripţie de trei zile aveam o listă de instrucţiuni în care, printre altele, scria că trebuie să pregătim mâncare pentru delegaţi. Nu aveam ustensilele necesare şi nu mai primiserăm vreodată o astfel de sarcină. Dar aveam lângă noi oameni minunaţi, fraţi şi surori care au  fost bucuroşi să-şi asume această uriaşă responsabilitate. Cu o zi înainte de congres stăteau aplecaţi deasupra unei lăzi mari, curăţând cartofi, povestind experienţe şi amuzându-se copios. Multe prietenii trainice s-au legat cu aceste ocazii când fraţii şi surorile au muncit din greu împreună!

Tot noi trebuia să anunţăm şi congresele de circumscripţie. Ne foloseam de pancarte. Formam un convoi, mergeam prin sate şi oraşe şi invitam trecătorii la discursul public. De obicei, oamenii erau amabili şi respectuoşi. Odată, în oraşul Finspång, pe o stradă înţesată de muncitori care tocmai ieşeau de la o fabrică, l-am auzit pe unul dintre ei strigând: „Ei, băieţi, ia uitaţi-vă, ăştia sunt cei pe care Hitler nu i-a putut distruge!“

Un eveniment deosebit în viaţa mea

Viaţa mea de supraveghetor itinerant s-a schimbat după ce am întâlnit-o pe Karin, o tânără minunată. Am fost invitaţi la congresul care s-a ţinut pe Yankee Stadium, New York, în iulie 1953. Pe data de 20, într-o zi de luni, Milton Henschel a oficiat căsătoria noastră în pauza congresului. A fost un eveniment neobişnuit în această fortăreaţă a baseball-ului mondial. Am slujit împreună în lucrarea itinerantă până în 1962, când am fost invitaţi să lucrăm la Betel în Suedia. La început am lucrat în Departamentul de reviste. Apoi însă, pentru că eram de meserie mecanic, am primit sarcina să mă ocup de presele de tipărit şi de alte utilaje de la filială. Karin a lucrat o vreme la spălătorie, dar de câţiva ani este corector.

Ce viaţă fericită şi plină de evenimente am avut în cei 54 de ani în care i-am slujit lui Iehova alături de soţia mea! Iehova şi-a binecuvântat organizaţia de slujitori harnici şi iubitori. În 1940, când am început să lucrez la filială, nu erau decât 1.500 de Martori în Suedia. Dar acum sunt peste 22.000! În alte părţi ale lumii creşterea a fost şi mai mare. Acum suntem şase milioane şi jumătate de Martori pe glob!

Lucrarea pe care o facem o datorăm spiritului lui Iehova, care ne susţine, trimiţându-ne vânt prielnic, cum spun marinarii. Credinţa puternică ne face să privim fără teamă marea învolburată a omenirii şi să vedem limpede lumea nouă a lui Dumnezeu. Eu şi Karin îi mulţumim lui Iehova pentru bunătatea pe care ne-a arătat-o şi îl rugăm în fiecare zi să ne dea putere să ne păstrăm integritatea şi să ne atingem ţelul: să fim aprobaţi de el şi să obţinem viaţă veşnică! — Matei 24:13.

[Legenda fotografiei de la pagina 12]

Cu mama mea

[Legenda fotografiei de la pagina 13]

Pe aici m-am plimbat cu tata, într-o barcă cu pânze, la începutul anilor ’20

[Legenda fotografiei de la pagina 15]

Cu Herman Henschel (tatăl lui Milton) la Şcoala Galaad, 1946

[Legenda fotografiilor de la pagina 16]

20 iulie 1953, când ne-am căsătorit pe Yankee Stadium