‘Iehova este puterea mea’

Relatare de Joan Coville

M-am născut în iulie 1925 în Huddersfield (Anglia). Eram singură la părinţi şi aveam probleme de sănătate. De fapt, tata îmi zicea mereu: „Te îmbolnăveşti la cea mai mică adiere de vânt“. Şi cam aşa se întâmpla!

CÂND eram copil, preoţii se rugau întruna pentru pace, dar când a izbucnit al Doilea Război Mondial s-au rugat pentru victorie. Lucrul acesta m-a nedumerit şi am început să-mi pun unele întrebări. Chiar în perioada aceea ne-a vizitat Annie Ratcliffe, singura Martoră din zona noastră.

Învăţ adevărul

Annie ne-a lăsat cartea Salvare * şi a invitat-o pe mama să asiste la o discuţie biblică ce urma să aibă loc la ea acasă. Mama m-a rugat s-o însoţesc. Şi acum îmi aduc aminte ce s-a discutat atunci. S-a vorbit despre răscumpărare şi, spre surprinderea mea, nu m-am plictisit deloc. Am primit răspuns la multe întrebări. În săptămâna următoare am asistat din nou. Cu acea ocazie s-a explicat profeţia lui Isus referitoare la semnul zilelor din urmă. Gândindu-ne la starea deplorabilă a lumii, eu şi mama am recunoscut imediat glasul adevărului. În aceeaşi zi am fost invitate la Sala Regatului.

La sală am făcut cunoştinţă cu câteva pioniere tinere, printre ele fiind şi Joyce Barber (acum Ellis), care slujeşte încă la Betelul din Londra împreună cu soţul ei, Peter. Am crezut că toţi fraţii şi surorile făceau pionierat. De aceea, chiar de la început am predicat 60 de ore în fiecare lună, deşi eram încă elevă.

Cinci luni mai târziu, în 11 februarie 1940, eu şi mama ne-am botezat la o adunare de zonă (actualmente congres de circumscripţie) ţinută la Bradford. Tata nu s-a împotrivit noii noastre credinţe, însă n-a devenit niciodată Martor. Cam pe atunci s-a început mărturia la colţul străzilor. Am participat şi eu, având la mine o geantă cu reviste şi pancarte. Într-o sâmbătă am fost repartizată în cea mai aglomerată parte a unei zone comerciale. Încă îmi era teamă de oameni şi, spre disperarea mea, parcă toţi colegii mei au trecut atunci pe acolo!

În 1940, compania (cum se numea atunci congregaţia) din care făceam parte a trebuit să fie împărţită. Toate prietenele mele au fost repartizate în cealaltă companie. M-am plâns  servului de companie (numit în prezent supraveghetor care prezidează), dar el mi-a zis: „Dacă vrei prietene de vârsta ta, mergi în teren şi caută-le“. Şi chiar aşa am făcut. Nu peste mult timp, am întâlnit-o pe Elsie Noble, care a acceptat adevărul şi mi-a fost prietenă toată viaţa.

Binecuvântările serviciului de pionier

După ce am terminat şcoala m-am angajat la un contabil. Observând însă cât de bucuroşi erau cei ce slujeau cu timp integral, dorinţa mea de a-i sluji lui Iehova ca pionieră a crescut. În mai 1945, am avut bucuria să fiu numită pionieră specială. În prima mea zi de pionierat a plouat torenţial de dimineaţă până seara. Eram însă atât de fericită că mă aflam în lucrarea de predicare, încât nici nu mi-a păsat de ploaie. În realitate, faptul că stăteam afară şi mergeam zilnic cu bicicleta în predicare a avut un efect benefic asupra sănătăţii mele. Deşi n-am avut niciodată mai mult de 42 de kilograme, n-am fost nevoită să întrerup serviciul de pionier din cauza vreunei probleme de sănătate. De-a lungul anilor, am simţit literalmente că ‘Iehova este puterea mea’ (Ps. 28:7).

Am fost trimisă ca pionieră specială în oraşe unde nu erau Martori, pentru a ajuta la formarea de noi congregaţii. Mai întâi am slujit trei ani în Anglia, apoi alţi trei ani în Irlanda. Când slujeam ca pionieră în Lisburn (Irlanda), am studiat cu un bărbat care era ajutor de pastor într-o biserică protestantă. Pe măsură ce îşi însuşea doctrinele de bază ale Bibliei, el le explica şi membrilor congregaţiei lui ceea ce învăţa. Unii dintre ei s-au plâns autorităţilor bisericeşti, care, desigur, l-au întrebat de ce făcea lucrul acesta. El a zis că se simţea obligat să le spună enoriaşilor că îi învăţase multe lucruri greşite. Deşi familia i s-a opus cu înverşunare, acest bărbat şi-a dedicat viaţa lui Iehova şi i-a slujit cu fidelitate până la moarte.

În Larne, a doua repartiţie a mea în Irlanda, am slujit singură şase săptămâni, deoarece partenera mea de pionierat plecase la Congresul „Creşterea teocraţiei“, ţinut la New York în 1950. Nu mi-a fost deloc uşor atunci, pentru că mi-aş fi dorit mult să merg şi eu la congres. Însă, în acele săptămâni, am avut câteva experienţe încurajatoare în serviciul de teren. Am întâlnit un bărbat în vârstă care, în urmă cu peste 20 de ani, primise o publicaţie de-a noastră. El o citise de atâtea ori, încât o ştia aproape pe de rost. Acest bărbat a acceptat adevărul împreună cu fiul şi fiica lui.

Primesc instruire la Şcoala Galaad

În 1951 am fost invitată împreună cu alţi zece pionieri din Anglia să urmez cursurile celei de-a 17-a clase a Şcolii Galaad, în South Lansing (New York). A fost minunată instruirea biblică primită în acele luni! Pe atunci, surorile nu se puteau înscrie la Şcoala pentru  Serviciul Teocratic din congregaţiile de care aparţineau, însă la Galaad ţineam teme pentru cursanţi şi prezentam rapoarte. Aveam emoţii mari! La prima mea temă, mâna în care ţineam notiţele mi-a tremurat întruna. Instructorul, fratele Maxwell Friend, mi-a spus cu umor: „Ai avut emoţii nu doar la început, cum au toţi oratorii buni, ci până la capăt“. Pe parcursul şcolii, toţi am învăţat să ţinem teme în faţa clasei. Instruirea noastră s-a terminat foarte repede! Absolvenţii au fost repartizaţi apoi în mai multe ţări. Eu am fost repartizată în Thailanda!

„Ţara zâmbetelor“

Partenera mea în lucrarea misionară în Thailanda a fost Astrid Anderson, pe care am considerat-o un dar de la Iehova. Până la Bangkok, capitala ţării, am călătorit şapte săptămâni cu vaporul. Când am ajuns acolo, am găsit un oraş cu pieţe foarte aglomerate şi cu o reţea de canale în loc de străzi. În 1952, în Thailanda erau mai puţin de 150 de vestitori.

Când am văzut prima dată Turnul de veghe în thai, ne-am întrebat: „Vom putea vorbi vreodată limba asta?“. Cel mai greu era să folosim intonaţia potrivită când rosteam cuvintele. De exemplu, cuvântul khaù, rostit cu un ton descendent înseamnă „orez“, însă rostit cu un ton jos înseamnă „veste“. Astfel, la început, când eram în serviciul de teren, le spuneam cu mult zel oamenilor: „V-am adus un orez bun“, în loc de „V-am adus o veste bună“! Cu timpul însă, după multe încercări care au stârnit râsul, am reuşit să învăţăm limba.

Thailandezii sunt un popor foarte prietenos. În mod potrivit, Thailanda este numită Ţara zâmbetelor. Prima noastră repartiţie a fost oraşul Khorat (actualul Nakhon Ratchasima), unde am slujit doi ani. Mai târziu am fost repartizate în oraşul Chiang Mai. Majoritatea thailandezilor sunt budişti şi nu ştiu nimic despre Biblie. În Khorat, am studiat cu dirigintele poştei. Când am discutat despre patriarhul Avraam, el a dat bucuros din cap, întrucât îi era cunoscut numele. Curând însă mi-am dat seama că nu vorbeam despre aceeaşi persoană. El se gândea la Abraham Lincoln, unul dintre foştii preşedinţi ai Statelor Unite!

I-am învăţat cu plăcere pe thailandezii sinceri Biblia, dar şi ei ne-au învăţat pe noi să fim fericite ducând o viaţă simplă. Această lecţie a fost valoroasă, fiindcă în prima casă de misionari din Khorat n-am avut nici curent electric, nici apă curentă. În astfel de repartiţii „am învăţat secretul de a fi [mulţumite] . . . şi în belşug, şi în nevoi“. Asemenea apostolului Pavel, am simţit ce înseamnă să ‘ai tărie datorită celui care îţi dă putere’ (Filip. 4:12, 13).

Un nou partener şi o nouă repartiţie

În 1945 am făcut o vizită la Londra. În timpul acelei vizite, am mers la Muzeul Britanic împreună cu alţi pionieri şi betelişti. Printre ei se afla şi Allan Coville, care la puţin timp după aceea a urmat cursurile celei de-a 11-a clase a Şcolii Galaad. El a fost repartizat în Franţa, apoi în Belgia. * Mai târziu, când eu slujeam tot în Thailanda ca misionară, am acceptat cererea lui în căsătorie.

Ne-am căsătorit la Bruxelles (Belgia) în 9 iulie, 1955. Întrucât visul meu era să-mi petrec luna de miere la Paris, Allan a aranjat să participăm la un congres care se ţinea acolo în săptămâna următoare. Însă, chiar la sosire, Allan a fost rugat să traducă simultan toate cuvântările de la acest congres. În fiecare zi, el pleca dis-de-dimineaţă şi ne întorceam acasă abia seara târziu. Aşa că am fost în luna de miere la Paris, numai că în cea mai mare parte a timpului Allan a stat pe podium, iar eu l-am privit de la distanţă! Dar chiar şi aşa, am fost încântată să-l văd pe proaspătul meu soţ  slujindu-le fraţilor şi surorilor lui şi am fost sigură că, atât timp cât Iehova se afla în centrul căsniciei noastre, vom fi cu adevărat fericiţi.

După ce m-am căsătorit, noul meu teritoriu de predicare a fost Belgia. Tot ce ştiam atunci despre Belgia era că aici avuseseră loc câteva războaie. Însă nu peste mult timp mi-am dat seama că majoritatea belgienilor iubesc pacea. A trebuit, de asemenea, să învăţ franceza, limba vorbită în sudul ţării.

În 1955, în Belgia erau aproximativ 4 500 de vestitori. Eu şi Allan am slujit în lucrarea itinerantă şi la Betel aproape 49 de ani. În primii doi ani şi jumătate urcam şi coboram dealurile cu bicicletele, indiferent că ploua sau era soare. De-a lungul anilor, am fost găzduiţi de peste 2 000 de fraţi! De multe ori, fraţii şi surorile pe care i-am întâlnit nu erau viguroşi din punct de vedere fizic, însă îi slujeau lui Iehova cu toată puterea lor. Exemplul lor m-a ajutat să nu renunţ la serviciul meu. De fiecare dată când vizitam o congregaţie, plecam încurajaţi (Rom. 1:11, 12). Allan a fost un tovarăş minunat. Cât de adevărate sunt cuvintele din Eclesiastul 4:9, 10: „Mai bine doi decât unul . . . Căci, dacă unul cade, tovarăşul său îl poate ridica“!

O viaţă plină de binecuvântări în serviciul lui Iehova

De-a lungul anilor, eu şi Allan am avut multe experienţe frumoase, ajutându-i pe alţii să-i slujească lui Iehova. De exemplu, în 1983, când am vizitat congregaţia de limbă franceză din Antwerp, am stat la o familie care îl găzduia şi pe Benjamin Bandiwila, un frate tânăr din Zair (în prezent Republica Democratică Congo). Benjamin venise la studii în Belgia. El ne-a spus: „Voi v-aţi dedicat pe deplin serviciului lui Iehova. Vă invidiez pentru viaţa pe care o duceţi!“. Allan i-a zis: „Spui că ne invidiezi, dar urmăreşti o carieră laică. Nu crezi că te contrazici?“. Aceste cuvinte l-au făcut pe Benjamin să mediteze la viaţa sa. Mai târziu, când s-a întors în Zair, el a început pionieratul, iar acum slujeşte ca membru al Comitetului Filialei.

În 1999, m-am operat de ulcer esofagian. De atunci n-am mai depăşit 30 de kilograme. Sunt, într-adevăr, un „vas de lut“ fragil. Totuşi, îi sunt recunoscătoare lui Iehova că mi-a dat puterea care depăşeşte normalul. După operaţie, el m-a ajutat să-l însoţesc din nou pe Allan în lucrarea itinerantă (2 Cor. 4:7). Apoi, în martie 2004, Allan a murit în somn. Îi simt foarte mult lipsa, dar mă consolează gândul că el este în memoria lui Iehova.

În prezent, la vârsta de 83 de ani, privesc cu drag în urmă la cei 63 de ani petrecuţi în serviciul cu timp integral. Încă sunt activă în lucrarea de predicare, conduc un studiu biblic la domiciliu şi zilnic mă folosesc de orice ocazie pentru a vorbi despre scopul minunat al lui Iehova. Uneori mă întreb: „Cum ar fi fost viaţa mea dacă n-aş fi început pionieratul în 1945?“. Pe atunci, întrucât sănătatea mea era şubredă, aş fi avut motive să nu fac pionierat. Însă cât de bucuroasă sunt că am început serviciul cu timp integral când eram tânără! Am avut privilegiul să constat personal că, dacă îl punem pe Iehova pe primul loc, el este puterea noastră.

[Note de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 18]

În lucrarea misionară cu Astrid Anderson (în dreapta)

[Legenda fotografiei de la pagina 18]

În lucrarea itinerantă cu soţul meu, 1956

[Legenda fotografiei de la pagina 20]

Cu Allan în 2000