Am văzut progresul lucrării în Coreea

Relatare de Milton Hamilton

„Cu regret vă aducem la cunoştinţă că guvernul Republicii Coreea a revocat vizele pentru misionari, precizând că nu sunteţi bineveniţi pe teritoriul ţării lor. . . . Din această cauză sunteţi repartizaţi o vreme în Japonia.“

EU ŞI LIZ, soţia mea, am primit această scrisoare de la Brooklyn (New York, SUA) pe la sfârşitul anului 1954, când slujeam temporar în Indianapolis (Indiana). La începutul aceluiaşi an, absolviserăm cea de-a 23-a clasă a Şcolii Galaad, care, pe atunci, se ţinea în partea de nord a statului New York.

M-am căsătorit în 1948 cu Liz (anterior Liz Semock). Fuseserăm colegi de liceu. Soţia mea iubea serviciul cu timp integral, însă nu o încânta ideea de a pleca din Statele Unite ca să slujească într-o altă ţară. Dar de ce s-a răzgândit?

Liz a fost de acord să mă însoţească la o întrunire pentru cei ce doreau să urmeze cursurile Şcolii Galaad. Întrunirea s-a ţinut cu ocazia congresului internaţional din vara anului 1953, de pe Yankee Stadium (New York). După acea întrunire încurajatoare, am completat cererile pentru şcoală. Spre surprinderea noastră, am fost invitaţi să participăm chiar la cursurile următoarei clase ce începea în februarie 1954.

Am fost repartizaţi în Coreea, deşi ţara era devastată de un război, care durase trei ani şi încetase în vara anului 1953. Aşa cum eram îndrumaţi în scrisoarea amintită anterior, am mers mai întâi în Japonia. După o călătorie de 20 de zile pe ocean, noi şi ceilalţi şase misionari care primiseră aceeaşi repartiţie am ajuns la destinaţie. Era ianuarie 1955. Lloyd Barry, la acea vreme coordonatorul filialei din Japonia, ne-a întâmpinat pe chei, la ora 6 dimineaţa. Am plecat numaidecât spre casa de misionari din Yokohama. Spre sfârşitul zilei, eram deja în lucrare.

În sfârşit, în Coreea!

După un timp, am obţinut vizele pentru Coreea. În 7 martie 1955, avionul nostru decola de pe Aeroportul Internaţional Haneda din Tokyo, iar după trei ore de zbor ateriza pe Aeroportul Yoido din Seul. Peste 200 de Martori coreeni au venit să ne întâmpine. Am vărsat lacrimi de bucurie. Pe atunci erau doar 1 000 de Martori în Coreea. Ca mulţi alţi occidentali, şi noi credeam că, indiferent de ţara de origine, toţi orientalii arată şi se poartă la fel. Nu ne-a trebuit mult ca să ne dăm seama că lucrurile nu stăteau chiar aşa. Coreenii au o limbă şi un alfabet propriu, trăsături fizice distincte şi o îmbrăcăminte tradiţională deosebită. Chiar şi bucătăria coreeană e unică în felul ei. Există însă multe alte lucruri care disting Coreea de  celelalte popoare asiatice, între care stilul arhitectonic.

Prima noastră mare încercare a fost învăţarea limbii. Nu existau cărţi după care să învăţăm coreeana. Ne-am dat repede seama că era imposibil să redai cu exactitate sunetele limbii coreene folosind doar sunetele limbii engleze. Cine vrea să aibă o pronunţie corectă trebuie neapărat să înveţe alfabetul coreean.

Câte greşeli nu făceam! Mi-amintesc că, o dată, Liz a întrebat o doamnă în lucrare dacă nu are o Biblie. Privind-o întrebător, doamna s-a dus şi i-a adus o cutie de chibrituri. Liz o rugase de fapt să aducă sungnyang (chibrituri), în loc de sungkyung (Biblie).

După câteva luni, am primit însărcinarea de a înfiinţa o casă de misionari în oraşul Pusan, un port din sudul ţării. Am reuşit să închiriem trei cămăruţe pentru noi doi şi pentru cele două surori repartizate cu noi. N-aveam apă curentă şi nici toaletă. Doar noaptea apa avea presiune suficient de mare ca să ajungă printr-un furtun până la etajul unu. Ne sculam deci cu rândul dimineaţa foarte devreme pentru a strânge apă în mai multe vase. Ca să o putem bea, trebuia să o fierbem sau să o tratăm cu clor.

Dar asta nu a fost totul. Întrucât aveam probleme cu alimentarea cu energie electrică, nu puteam folosi o maşină de spălat sau un fier de călcat. Holul de trecere devenise bucătăria noastră. Nu aveam decât o sobă cu petrol lampant. După puţin timp, fiecare am învăţat să pregătim masa în ziua în care ne venea rândul la gătit. La trei ani de la venirea noastră, şi eu, şi Liz am făcut hepatită. În acei ani, majoritatea misionarilor au avut această boală. Au trecut multe luni până ne-am însănătoşit. Iar aceasta nu a fost singura noastră problemă de sănătate.

Suntem o încurajare pentru fraţii locali

În ultimii 55 de ani, Peninsula Coreea a fost una dintre zonele asiatice cele mai instabile din punct de vedere politic. O zonă demilitarizată împarte peninsula în două şi se află la 55 km nord de Seul, capitala Republicii Coreea. În 1971, când ne-a vizitat Frederick Franz de la sediul mondial din Brooklyn, l-am însoţit până la zona demilitarizată, cea mai păzită frontieră din lume. De-a lungul anilor, aici au avut loc multe întâlniri între oficiali ONU şi reprezentanţi ai celor două guverne.

Martorii sunt neutri din punct de vedere politic. Şi fraţii din Republica Coreea îşi menţin neutralitatea cu privire la situaţia din peninsulă (Ioan 17:14). Din cauza refuzului lor de a ridica arma împotriva semenilor, mai bine de 13 000  de Martori coreeni au făcut, în total, 26 000 de ani de închisoare (2 Cor. 10:3, 4). Toţi fraţii tineri din această ţară sunt conştienţi că se vor confrunta la un moment dat cu această încercare, dar nu dau înapoi. E trist că guvernul îi cataloghează drept „infractori“ pe tineri creştini a căror singură „infracţiune“ este refuzul de a face compromis privind neutralitatea creştină.

De fapt, în 1944, pe timpul celui de-al Doilea Război Mondial, şi eu refuzasem să mă înrolez în armată. Drept urmare, am fost închis doi ani şi jumătate în penitenciarul din Lewisburg (Pennsylvania, SUA). Deşi fraţii noştri coreeni au înfruntat încercări mai grele în închisori, îi înţeleg într-o oarecare măsură. Mulţi au fost încurajaţi să afle că unii dintre cei ce slujeam ca misionari în Coreea am trecut prin experienţe asemănătoare (Is. 2:4).

O grea încercare

În 1977 a trebuit să ne precizăm şi noi poziţia în chestiunea neutralităţii creştine. Autorităţile credeau că-i influenţaserăm pe tinerii coreeni să ia decizia de a nu efectua serviciul militar şi de a nu pune mâna pe armă. Prin urmare, guvernul a decis să nu le mai dea viză de intrare misionarilor care părăseau ţara, indiferent de motiv. Această restricţie a durat din 1977 până în 1987. Dacă am fi plecat din Coreea, nu ne-am mai fi putut întoarce. Prin urmare, în acei ani nu ne-am dus niciodată acasă, nici măcar în vizită.

Am discutat de multe ori cu autorităţile guvernamentale şi le-am explicat că, în calitate de continuatori ai lui Cristos, noi suntem neutri din punct de vedere politic. În cele din urmă, şi-au dat seama că nu ne lăsam cu nici un chip intimidaţi. După zece ani, restricţia era în sfârşit ridicată! În acea perioadă, puţini misionari au fost nevoiţi să plece din ţară, probabil din motive de sănătate. Restul însă am rămas aici, şi suntem fericiţi.

În jurul anului 1985, cei ce se împotriveau lucrării de predicare le-au adus acuzaţii false membrilor consiliului de administraţie al asociaţiei noastre care funcţiona ca persoană juridică, pretinzând că îi determină pe tineri să nu efectueze serviciul militar. Prin urmare, guvernul ne-a chemat pe toţi membrii consiliului pentru a ne pune unele întrebări. În 22 ianuarie 1987, parchetul a socotit acuzaţiile neîntemeiate, stabilindu-se astfel un precedent în Coreea.

Dumnezeu ne binecuvântează lucrarea

Din cauza neutralităţii noastre creştine, opoziţia faţă de lucrarea de predicare s-a intensificat de-a lungul anilor în Coreea. Aşadar, a fost din ce în ce mai greu să găsim un loc potrivit pentru congresele noastre. Prin urmare, Martorii au luat iniţiativa şi au construit o sală de congrese în Pusan. Era prima din Orient. În 5 aprilie 1976, am avut privilegiul de a ţine cuvântarea de dedicare în faţa unui auditoriu de 1 300 de persoane.

Începând din 1950, trupe americane au staţionat o vreme în Coreea. Drept urmare, au venit zeci de mii de soldaţi. Odată întorşi în SUA, mulţi au devenit Martori. Primim adesea scrisori de la ei. Ne  simţim binecuvântaţi că i-am ajutat să-l cunoască pe Iehova.

Din nefericire, soţia mea dragă, Liz, s-a stins din viaţă în 26 septembrie 2006. Îmi lipseşte foarte mult! În cei 51 de ani petrecuţi în Coreea, ea acceptat cu bucurie orice repartiţie. Niciodată nu s-a plâns şi nu a făcut aluzii la o eventuală întoarcere în SUA, ţară pe care, odată, nu voia să o părăsească.

Continui să slujesc la Betelul din Coreea. De la o mână de oameni câţi erau la Betel în anii de început ai lucrării, familia a ajuns în prezent să numere circa 250 de membri. Am privilegiul să slujesc în cadrul Comitetului Filialei, care supraveghează lucrarea din această ţară, comitet alcătuit din şapte membri.

Deşi, la venirea noastră, Coreea era o ţară foarte săracă, în prezent este unul dintre cele mai dezvoltate state ale lumii. În Coreea sunt acum mai bine de 95 000 de Martori ai lui Iehova, aproape 40% dintre ei slujind ca pionieri regulari sau auxiliari. Acestea sunt doar câteva dintre motivele pentru care am fost bucuros că i-am slujit lui Dumnezeu aici şi că am văzut progresul lucrării în Coreea.

[Legenda fotografiei de la pagina 24]

Când am ajuns în Coreea împreună cu ceilalţi misionari

[Legenda fotografiei de la paginile 24, 25]

Când slujeam în Pusan

[Legenda fotografiei de la pagina 25]

Cu fratele Franz (zona demilitarizată, 1971)

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

Alături de Liz, cu puţin timp înainte de a se stinge din viaţă

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

Filiala din Coreea, unde slujesc ca membru al familiei Betel