Salt la conţinut

Salt la cuprins

„Iată calea! Umblaţi pe ea!“

„Iată calea! Umblaţi pe ea!“

„Iată calea! Umblaţi pe ea!“

Povestea Vieţii Emiliei Pederson

Relatată de Ruth Pappas

MAMA mea, Emilia Pederson, s-a născut în 1878. Deşi era învăţătoare, îşi dorea foarte mult să-şi folosească viaţa pentru a-i ajuta pe oameni să se apropie de Dumnezeu. Drept urmare, îşi cumpărase un cufăr ca să-şi ducă lucrurile în China, unde năzuia să fie misionară. Şi-l ţinea în locuinţa noastră din Jasper, un orăşel din Minnesota (SUA). Însă, când mama i-a murit, a fost nevoită să renunţe la visele ei şi să rămână acasă pentru a se îngriji de fraţii ei mai mici. În 1907, s-a căsătorit cu Theodore Holien. Eu m-am născut în 2 decembrie 1925, fiind ultima dintre cei şapte copii ai lor.

Mama îşi punea multe întrebări referitoare la Biblie şi căuta cu sinceritate răspunsuri. L-a întrebat, de pildă, pe un pastor itinerant al Bisericii Luterane dacă Biblia susţine învăţătura potrivit căreia cei răi ajung în iad şi sunt veşnic chinuiţi. Pastorul i-a zis că, de fapt, nu contează ce spune Biblia; doctrina despre focul iadului trebuie neapărat predată.

Îi este satisfăcută setea spirituală

Prin 1900, Emma, sora mamei, se dusese în Northfield (Minnesota) pentru a studia muzica. A locuit în casa lui Milius Christianson, profesorul ei, a cărui soţie era Studentă în Biblie, cum erau pe atunci numiţi Martorii lui Iehova. Emma le-a zis că avea o soră pasionată de Biblie. Nu după mult timp, doamna Christianson i-a scris mamei o scrisoare în care îi răspundea la întrebările ei biblice.

Într-o zi, o Studentă în Biblie, pe nume Lora Oathout, a venit cu trenul din Sioux Falls (Dakota de Sud) pentru a predica în Jasper. Mama a studiat literatura biblică primită, iar în 1915 a început să le împărtăşească şi altora adevărurile biblice, oferindu-le publicaţiile lăsate de Lora.

În 1916, mama a auzit că Charles Taze Russell avea să vină la congresul din Sioux City (Iowa). A ţinut să asiste şi ea. Avea deja cinci copii, iar Marvin, cel mai mic, avea doar cinci luni. Cu toate acestea, i-a luat pe toţi şi au călătorit cu trenul 160 km până în Sioux City pentru a asista la congres. A ascultat cuvântările fratelui Russell, a vizionat „Foto-Drama Creaţiunii“ şi s-a botezat. După ce s-a întors acasă, a scris un articol despre congres, care a fost publicat în Jasper Journal.

În 1922, mama s-a numărat printre cei 18 000 de oameni care au asistat la congresul din Cedar Point (Ohio). După acel congres, a anunţat fără încetare Regatul lui Dumnezeu. Exemplul ei ne-a impulsionat şi pe noi să dăm ascultare îndemnului biblic: „Iată calea! Umblaţi pe ea!“ (Is. 30:21).

Predicarea dă roade

Pe la începutul anilor ’20, părinţii mei s-au mutat într-o casă din apropierea oraşului Jasper. Tata conducea o afacere de succes şi avea o familie mare de întreţinut. Deşi el nu studia Biblia la fel de mult ca mama, susţinea din tot sufletul lucrarea de predicare şi îi primea cu drag în casa noastră pe supraveghetorii itineranţi, numiţi pe atunci pelerini. De multe ori, când un supraveghetor itinerant prezenta o cuvântare la noi în casă, asistau peste 100 de oameni, înghesuiţi în sufragerie, bucătărie şi dormitor.

Când aveam cam şapte ani, mătuşa Lettie ne-a telefonat şi ne-a spus că vecinii ei, Ed Larson şi soţia lui, doreau să studieze Biblia. Ei au acceptat numaidecât adevărul biblic, iar mai târziu au invitat-o să asiste la studiu şi pe o vecină, Martha Van Daalen, mamă a opt copii. Martha şi ceilalţi membri ai familiei ei au devenit şi ei Studenţi în Biblie. *

Tot cam în acea perioadă, Gordon Kammerud, un tânăr care locuia la câţiva kilometri distanţă de noi, a început să lucreze cu tata. Gordon fusese avertizat: „Ai grijă la fetele şefului! Au o religie ciudată“. Totuşi, Gordon a început să studieze Biblia. Nu i-a trebuit mult să-şi dea seama că găsise adevărul, iar după numai trei luni s-a botezat. Şi părinţii lui au devenit credincioşi. Între familia noastră, Holien, şi familiile Kammerud şi Van Daalen s-a legat o strânsă prietenie.

Congresele — o sursă de încurajare

Mama se simţise atât de încurajată la congresul din Cedar Point, încât a luat hotărârea de a nu lipsi de la niciun congres. Drept urmare, primele mele amintiri sunt strâns legate de lungile călătorii pe care le făceam pentru a asista la astfel de evenimente. Congresul din Columbus (Ohio), din 1931, a fost o piatră de hotar în istoria poporului lui Dumnezeu, deoarece atunci s-a adoptat numele de Martori ai lui Iehova (Is. 43:10–12). Îmi amintesc şi de congresul din Washington, D.C., din 1935. Aici s-a ţinut o cuvântare memorabilă în care s-a dezvăluit identitatea ‘marii mulţimi’, despre care se vorbeşte în cartea Revelaţia (Rev. 7:9). Surorile mele Lilian şi Eunice au fost printre cei peste 800 de candidaţi la botez.

Familia noastră a asistat la congresul din Columbus (Ohio) ţinut în 1937, la cel din Seattle (Washington) ţinut în 1938 şi la cel din New York ţinut în 1939. Călătoream împreună cu familiile Van Daalen şi Kammerud, dar şi cu alţii. Pe drum, ne opream şi înnoptam în corturi. Eunice s-a căsătorit cu Leo Van Daalen în 1940, iar apoi au început pionieratul. În acelaşi an, Lilian s-a căsătorit cu Gordon Kammerud şi au început şi ei pionieratul.

Congresul din 1941 ţinut în St. Louis (Missouri) a fost cu totul special. Cu ocazia lui, mii de tineri au primit cartea Copiii (engl.). Acest congres a fost un punct de cotitură în viaţa mea. La scurt timp după aceea, în 1 septembrie 1941, am început pionieratul, odată cu Marvin şi soţia lui, Joyce. Aveam doar 15 ani.

Nu toţi fraţii din zona în care locuiam, o zonă agricolă, reuşeau să meargă la congrese, deoarece acestea se ţineau adesea în perioada recoltei. Prin urmare, după congrese, îi invitam în curtea casei noastre şi le prezentam pe scurt programul de congres. Câtă bucurie ne procurau aceste întruniri!

Şcoala Galaad şi repartiţiile în străinătate

În februarie 1943 a luat fiinţă Şcoala Galaad. La această şcoală pionierii sunt pregătiţi pentru serviciul de misionar. La cursurile primei clase au participat şase membri ai familiei Van Daalen: fraţii Emil, Arthur, Homer şi Leo, verişorul lor Donald, precum şi sora mea Eunice, soţia lui Leo. Întrucât nu ştiam când aveam să ne revedem, ne-am luat rămas-bun fiind cuprinşi de sentimente dintre cele mai contradictorii. După absolvire, toţi şase au fost repartizaţi în Puerto Rico, unde la acea vreme nu erau nici zece Martori.

Un an mai târziu, Lilian şi Gordon, precum şi Marvin şi Joyce au participat la cursurile celei de-a treia clase a Şcolii Galaad. Şi ei au fost trimişi în Puerto Rico. Apoi, în septembrie 1944, când aveam 18 ani, am fost invitată şi eu la Şcoala Galaad. După ce am absolvit cea de-a patra clasă a şcolii, în februarie 1945, m-am alăturat celorlalţi membri ai familiei mele în Puerto Rico. Mă aşteptau experienţe deosebite! Deşi nu ne-a fost uşor să învăţăm spaniola, nu după mult timp, unii dintre noi conduceam peste 20 de studii biblice fiecare. Binecuvântarea lui Iehova era evidentă! În prezent, în Puerto Rico activează circa 25 000 de Martori.

Familia noastră e greu încercată

După naşterea fiului lor, Mark, în 1950, Leo şi Eunice au rămas în Puerto Rico. În 1952, s-au hotărât să meargă acasă în vacanţă ca să-şi viziteze rudele. În 11 aprilie, avionul în care se aflau s-a prăbuşit în ocean la scurt timp după decolare. Leo şi Eunice au murit. Mark, care avea doi ani, a fost găsit plutind pe apă de un supravieţuitor care l-a tras în barca de salvare. După ce i-a făcut respiraţie artificială, Mark şi-a revenit. *

După cinci ani, în 7 martie 1957, mama şi tata mergeau cu maşina la Sala Regatului. Pe drum au făcut pană. În timp ce schimba cauciucul pe marginea drumului, tata a fost lovit mortal de o maşină. La cuvântarea de înmormântare au asistat circa 600 de persoane. S-a depus o mărturie frumoasă în comunitatea noastră, în care tata era foarte respectat.

Noi repartiţii

Cu puţin timp înainte ca tata să moară, fusesem repartizată în Argentina. În august 1957, am sosit în oraşul Mendoza, situat la poalele Anzilor. În 1958, a fost repartizat în Argentina George Pappas, un absolvent al celei de-a 30-a clase a Şcolii Galaad. Ne-am împrietenit, iar în aprilie 1960 ne-am căsătorit. În 1961, mama s-a stins din viaţă la vârsta de 83 de ani. Toată viaţa a umblat cu fidelitate pe calea adevărului şi a ajutat nenumărate persoane să cunoască adevărul.

Zece ani, eu şi George am slujit alături de alţi misionari şi am locuit în diferite case de misionari. Apoi, vreme de şapte ani, am slujit în circumscripţie. În 1975, ne-am întors în Statele Unite pentru a ne îngriji de unii membri ai familiei care se îmbolnăviseră. În 1980, soţul meu a fost invitat să viziteze în calitate de supraveghetor de circumscripţie congregaţiile de limbă spaniolă. Pe atunci, în Statele Unite existau circa 600 de congregaţii de limbă spaniolă. Timp de 26 de ani am vizitat multe dintre aceste congregaţii, care în prezent numără peste 3 000.

Au umblat pe „calea“ adevărului

Mama a avut bucuria de a-i vedea şi pe membrii mai tineri ai familiei noastre înrolându-se în serviciul cu timp integral. De pildă, Carol, una din fiicele lui Ester, sora mea cea mai mare, a început pionieratul în 1953. S-a căsătorit cu Dennis Trumbore şi de atunci slujesc în serviciul cu timp integral. Lois, cealaltă fiică a lui Ester, s-a căsătorit cu Wendell Jensen. Au participat la cursurile celei de-a 41-a clase a Şcolii Galaad şi au slujit 15 ani ca misionari în Nigeria. Mark, ai cărui părinţi au murit în accidentul aviatic, a fost adoptat şi crescut de sora lui Leo, Ruth La Londe, şi de soţul ei, Curtiss. Mark şi soţia lui, Lavonne, au făcut ani de-a rândul pionierat şi i-au ajutat şi pe cei patru copii ai lor să umble pe „calea“ adevărului (Is. 30:21).

Orlen, singurul meu frate care mai trăieşte, are mai bine de 90 de ani şi îi este şi acum fidel lui Iehova. Eu şi George slujim şi în prezent cu bucurie în serviciul cu timp integral.

Ce moştenire ne-a lăsat mama

Am şi acum unul dintre lucrurile la care mama ţinea foarte mult: scrinul ei. A fost un cadou de nuntă pe care l-a primit de la tata. În unul dintre sertare păstrez vechiul ei album cu scrisori şi articole de ziar scrise de ea, prin care a depus o frumoasă mărturie. Unele dintre acestea datează de pe la începutul anilor 1900. În scrin sunt şi scrisorile primite de mama de la copiii ei misionari, scrisori atât de dragi ei. Cât de mult îmi place să le citesc! Dar şi scrisorile ei au fost mereu încurajatoare. Deşi nu şi-a împlinit niciodată visul de a fi misionară, mama le-a transmis zelul pentru misionariat generaţiilor următoare. Aştept cu nerăbdare să-mi reîntâlnesc părinţii la o mare reuniune de familie în paradis! (Rev. 21:3, 4)

[Note de subsol]

^ par. 13 Vezi relatarea lui Emil Van Daalen, un fiul al Marthei, publicată în Turnul de veghe din 15 iunie 1983, paginile 27–30 (engl.).

^ par. 24 Vezi Treziţi-vă! din 22 iunie 1952, paginile 3, 4 (engl.).

[Legenda fotografiei de la pagina 17]

Emilia Pederson

[Legenda fotografiei de la pagina 18]

Mama, tata (ţinându-l în braţe pe Marvin); jos, de la stânga la dreapta: Orlen, Ester, Lilian, Mildred (1916)

[Legenda fotografiei de la pagina 19]

Leo şi Eunice, cu puţin timp înainte de a muri

[Legenda fotografiei de la pagina 20]

De la stânga la dreapta, sus: Ester, Mildred, Lilian, Eunice, Ruth; jos: Orlen, mama, tata şi Marvin (1950)

[Legenda fotografiei de la pagina 20]

George şi Ruth Pappas în lucrarea de circumscripţie (2001)