Cum îl voi putea răsplăti pe Iehova?

Relatare de Ruth Danner

Cu un umor savuros, mama zicea că 1933 a fost anul catastrofelor: Hitler a venit la putere, papa a declarat acest an „sfânt“ şi eu am văzut lumina zilei.

PĂRINŢII mei trăiau în apropiere de graniţa Franţei cu Germania, în oraşul Yutz din provincia cu un bogat trecut istoric, Lorena. Se căsătoriseră în 1921. Mama era o catolică devotată, iar tata, protestant. În 1922, s-a născut sora mea mai mare, Helen, şi părinţii au botezat-o potrivit ritului catolic.

În 1925, tata a primit un exemplar în germană al cărţii Harfa lui Dumnezeu. Citind-o, a fost convins că găsise adevărul. Le-a scris editorilor şi astfel i-a cunoscut pe Bibelforscher (Studenţii în Biblie), cum se numeau pe atunci Martorii lui Iehova din Germania. Fără să stea prea mult pe gânduri, a început să le vorbească altora despre ce învăţa. Mama însă n-a fost deloc încântată. Îi spunea în plăcuta ei germană: „Fă ce vrei, numai la Bibelforscher să nu mergi!“. Totuşi, tata se hotărâse, iar în 1927 s-a botezat.

Drept urmare, bunica a încercat s-o convingă pe mama să divorţeze. Odată, la liturghie, bunica l-a auzit pe preot spunându-le enoriaşilor „să se ferească de falsul profet Danner“. După ce s-a întors acasă, ea a aruncat de la etaj în tata, ginerele ei, cu un ghiveci cu flori. Din fericire, „proiectilul“ nu l-a nimerit în cap, ci în umăr. Atunci mama s-a gândit: „O religie care-i transformă pe oameni în criminali nu poate fi bună“, şi a început să citească publicaţiile Martorilor. Şi-a dat imediat seama că acesta era adevărul. S-a botezat în 1929.

Părinţii s-au străduit mult să ne ajute pe mine şi sora mea să înţelegem că Iehova este o persoană reală. Ne citeau din Biblie şi ne întrebau de ce personajele au acţionat aşa cum spuneau acele relatări. Pe atunci, tata nu voia să lucreze şi în schimbul doi sau trei, chiar dacă asta însemna să avem mult mai puţini bani. Dorea să-i rămână destul timp pentru întruniri, predicare şi studiul cu noi, copiii.

Nori negri la orizont

Familia noastră găzduia adesea supraveghetori itineranţi şi betelişti din Elveţia şi Franţa. Ei ne povesteau prin ce necazuri treceau fraţii din Germania, la doar câţiva kilometri de casa noastră. Guvernul nazist îi ducea pe Martori în lagăre de concentrare şi îi lua pe copii de lângă părinţi.

 Tata şi mama ne-au pregătit pentru caznele ce aveau să vină. Ne-au învăţat versete din Biblie care să ne îndrume la nevoie. Ne spuneau: „Dacă nu ştiţi ce să faceţi, amintiţi-vă de Proverbele 3:5, 6. Dacă vi-e teamă din cauza încercărilor de la şcoală, gândiţi-vă la 1 Corinteni 10:13. Dacă vom fi despărţiţi unul de altul, rostiţi cu voce tare Proverbele 18:10“. Am învăţat pe de rost Psalmii 23 şi 91 şi am dobândit convingerea că Iehova mă va ocroti întotdeauna.

În 1940, Germania nazistă a anexat Alsacia şi Lorena. Sub noul regim, toţi adulţii trebuiau să se înscrie în partidul nazist. Tata a refuzat, iar Gestapoul l-a ameninţat că-l arestează. Şi mama a fost ameninţată când a refuzat să confecţioneze uniforme militare.

Şcoala a devenit un calvar. În fiecare zi, orele începeau cu o rugăciune pentru Hitler, salutul „Heil Hitler“ şi imnul naţional, care se cânta cu braţul drept întins. În loc ca pur şi simplu să-mi spună să nu rostesc salutul hitlerist, părinţii m-au ajutat să-mi instruiesc conştiinţa şi astfel am luat singură această decizie. Profesorii mă loveau cu palma peste faţă şi mă ameninţau că mă exmatriculează. Odată, pe când aveam şapte ani, a trebuit să stau în faţa celor 12 dascăli din şcoală. Au încercat să mă oblige să spun „Heil Hitler“, dar Iehova m-a ajutat să rămân fermă.

Una dintre profesoare a încercat să mă manipuleze. Mi-a zis că eram elevă silitoare, că-i plăcea mult de mine şi că i-ar fi părut rău să fiu dată afară din şcoală. „Nu trebuie să-ţi ridici de tot mâna, ci doar un pic. Şi nu trebuie să spui «Heil Hitler». Poţi doar să mimezi, să te prefaci“, mi-a sugerat ea.

Când i-am povestit mamei de asta, ea mi-a amintit relatarea biblică despre cei trei tineri evrei care au stat înaintea chipului ridicat de regele Babilonului. „Ce li s-a cerut să facă?“, m-a întrebat. „Să se plece înaintea lui“, i-am răspuns. „Ar fi fost oare corect dacă, exact în clipa în care trebuiau să se închine înaintea lui, s-ar fi aplecat să-şi lege curelele sandalelor? Tu hotărăşti; fă ce crezi că e bine“. La fel ca Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, am decis să-i acord devoţiune numai lui Iehova (Dan. 3:1, 13–18).

Profesorii m-au exmatriculat de câteva ori şi m-au ameninţat că mă vor despărţi de părinţi. Ce de griji îmi făceam! Dar mama şi tata nu m-au lăsat să-mi pierd curajul. Când mă pregăteam să plec la şcoală, mama se ruga cu mine, cerându-i lui Iehova să mă ocrotească. Eram convinsă că el îmi va da puterea de a sta ferm de partea adevărului (2 Cor. 4:7). Iar tata îmi spunea să nu-mi fie frică să vin acasă dacă presiunile erau prea mari. „Noi te iubim. Vei fi întotdeauna copilul nostru. Problema este între tine şi Iehova“, îmi zicea. Auzindu-i cuvintele, îmi doream şi mai mult să-mi păstrez integritatea (Iov 27:5).

Cei de la Gestapo ne percheziţionau des locuinţa, căutând publicaţii ale Martorilor, şi îi interogau pe părinţi. O luau pe mama şi o reţineau ore întregi. După tata şi sora mea veneau la locul de muncă. Nu ştiam niciodată dacă aveam s-o găsesc acasă pe mama când mă-ntorceam de la şcoală. O vecină îmi zicea uneori: „Au luat-o pe mama ta“. Atunci m-ascundeam în casă şi mă tot frământam: „Oare o torturează? Oare o s-o mai văd vreodată?“.

Deportarea

În 28 ianuarie 1943, Gestapoul ne-a trezit la trei şi jumătate dimineaţa. Ne-au zis că nu ne vor deporta dacă ne înscriam cu toţii în partidul nazist. Altminteri, în trei ore trebuia să fim gata de plecare. Mama ne pregătise deja traistele, în care pusese câte un rând de haine şi o Biblie, aşa că am folosit acel timp rugându-ne şi întărindu-ne unii pe alţii. Tata ne-a amintit că ‘nimic nu ne putea separa de iubirea lui Dumnezeu’ (Rom. 8:35–39).

 Cei de la Gestapo s-au întors precum spuseseră. N-am să uit niciodată chipul vârstnicei surori Anglade, care, înlăcrimată, ne făcea cu mâna în semn de rămas-bun. Am fost duşi în gara din Metz. După ce-am călătorit trei zile cu trenul, am ajuns în Kochlowice, un lagăr-satelit al celui de la Auschwitz (Polonia). Două luni mai târziu, am fost mutaţi în Gliwice, o mănăstire transformată în lagăr de muncă. Naziştii ne-au spus că, dacă fiecare semnam o declaraţie de renunţare la credinţă, aveau să ne elibereze şi să ne înapoieze bunurile. Când tata şi mama au refuzat, soldaţii le-au zis: „Atunci în veci n-o să vă întoarceţi acasă!“.

În luna iunie am fost transferaţi din nou, în Swietochlowice. Aici am început să am dureri de cap, de care n-am scăpat până în ziua de azi. În plus, degetele de la mâini mi s-au infectat, iar un medic mi-a scos câteva unghii fără ca măcar să-mi facă anestezie! Însă n-am avut parte numai de rele. Făcând comisioane pentru gardieni, treceam adesea pe la o brutărie, unde o femeie îmi dădea câte ceva de-ale gurii.

Pe atunci, familia noastră era separată de ceilalţi prizonieri. Dar în octombrie 1943 am fost trimişi în lagărul din Ząbkowice, iar acolo am stat într-o mansardă împreună cu aproximativ 60 de oameni: bărbaţi, femei şi copii. Dormeam în paturi suprapuse. SS-iştii au avut grijă să primim doar mâncare stricată, de care de-abia ne puteam atinge.

Ne-a fost foarte greu, însă speranţa ne-a rămas vie. Citiserăm în Turnul de veghe despre ampla lucrare de predicare ce avea să se desfăşoare după încheierea războiului. Prin urmare, ştiam de ce sufeream, ştiam că încercările noastre nu aveau să mai dureze mult.

Când am primit vestea că armatele Aliaţilor înaintau, ne-am dat seama că naziştii urmau să piardă războiul. La începutul anului 1945, trupele SS au decis să evacueze lagărul în care ne aflam. În 19 februarie, prizonierii au început un marş forţat, de aproape 240 de kilometri. După patru săptămâni, am ajuns în Steinfels (Germania), iar gardienii ne-au adunat pe toţi într-o mină. Mulţi credeau că vom fi ucişi, dar chiar în acea zi au sosit Aliaţii. SS-iştii au fugit şi astfel supliciul nostru a luat sfârşit.

 Îmi ating obiectivele

La 5 mai 1945, după aproape doi ani şi jumătate, am trecut din nou pragul casei noastre din Yutz. Eram murdari şi plini de păduchi. Fiindcă nu ne schimbaserăm din februarie, ne-am ars hainele ponosite. Îmi vin în minte vorbele de atunci ale mamei: „Iată cea mai frumoasă zi din viaţa noastră! Nu mai avem nimic. Până şi hainele de pe noi sunt ale altora. Însă toţi patru am rămas fideli. N-am făcut compromis“.

După ce-am stat trei luni în Elveţia ca să-mi revin, m-am dus din nou la şcoală. Şi nu mă mai temeam c-aveam să fiu exmatriculată. De-acum puteam să ne întrunim cu fraţii noştri de credinţă şi să predicăm nestingheriţi. În 28 august 1947, la vârsta de 13 ani, mi-am simbolizat în public jurământul pe care i-l făcusem cu ani în urmă lui Iehova. Tata m-a botezat în râul Mosel. Am vrut să devin imediat pionieră, însă, fiindcă el a insistat ca mai întâi să învăţ o meserie, m-am făcut croitoreasă. În 1951, la 17 ani, am primit numirea de pionier şi am fost repartizată în apropiere, în Thionville.

În acelaşi an, am participat la un congres în Paris, unde am depus cerere pentru serviciul de misionar. Deşi eram prea tânără, fratele Nathan Knorr mi-a spus că-mi va păstra cererea „pentru mai târziu“. În iunie 1952, am fost invitată să fac parte din cea de-a 21-a clasă a Şcolii Biblice Galaad a Societăţii Watchtower, ţinută în South Lansing (New York).

Viaţa după Şcoala Galaad

Ce experienţă nemaipomenită! Până să merg la Şcoala Galaad, îmi era foarte greu să vorbesc în public chiar şi în propria-mi limbă, iar acum trebuia să fac asta în engleză! Aici am avut însă parte de sprijinul iubitor al instructorilor. Un frate mi-a dat porecla „Surâsul Regatului“, fiindcă zâmbeam când mă copleşea timiditatea.

Ceremonia de absolvire a avut loc la 19 iulie 1953, pe Yankee Stadium din New York. Am fost repartizată în Paris, alături de Ida Candusso (ulterior Seignobos). Aveai nevoie de mult curaj să le predici parizienilor înstăriţi, însă printre ei am găsit numeroşi oameni umili cu care am studiat. În 1956, Ida s-a căsătorit şi a plecat în Africa. Eu am rămas în Paris.

În 1960, m-am căsătorit cu un frate din Betel. Am slujit împreună ca pionieri speciali în Chaumont şi Vichy. Cinci ani mai târziu, m-am îmbolnăvit de tuberculoză şi a trebuit să întrerup pionieratul. M-a întristat enorm să-mi văd spulberat visul de-o viaţă de a începe şi de a rămâne în serviciul cu timp integral. După o vreme, soţul m-a părăsit pentru altă femeie. Ce m-a ajutat în acei ani întunecaţi? Am simţit că fraţii şi surorile de credinţă m-au sprijinit şi că Iehova mi-a purtat necontenit sarcina (Ps. 68:19).

În prezent locuiesc în Louviers (Normandia), aproape de filială. Cu toate că am probleme de sănătate, mă bucur că am simţit mâna lui Iehova în viaţă! Instruirea din copilărie m-a ajutat să-mi păstrez un spirit bun. Părinţii m-au învăţat că Iehova este real, că pot să-l iubesc şi să-i vorbesc ştiind că-mi răspunde la rugăciuni. Într-adevăr, „cum îl voi răsplăti pe Iehova pentru toate binefacerile sale faţă de mine“? (Ps. 116:12)

[Text generic pe pagina 6]

„Mă bucur că am simţit mâna lui Iehova în viaţă!“

[Legenda fotografiei de la pagina 5]

La şase ani, cu masca de gaze

[Legenda fotografiei de la pagina 5]

La 16 ani, alături de misionari şi pionieri din Luxemburg într-o campanie specială de predicare

[Legenda fotografiei de la pagina 5]

În 1953, cu părinţii la un congres