Trei congrese mi-au modelat viaţa

Relatare de George Warienchuck

AI FOST vreodată atât de impresionat de cele auzite la un congres, încât ai făcut schimbări mari în viaţă? Acest lucru mi s-a întâmplat mie. Privind în urmă, mi-am dat seama că trei congrese mi-au modelat viaţa. Primul congres m-a ajutat să fiu mai puţin timid, al doilea, să fiu mulţumit cu strictul necesar, iar al treilea, să fac mai multe sacrificii. Înainte de a vorbi despre aceste schimbări, am să relatez câteva evenimente din copilăria mea, care au avut loc cu mulţi ani înainte de acele congrese.

M-am născut în 1928. Eu şi surorile mele mai mari, Margie şi Olga, am crescut într-un orăşel cu aproximativ 2 000 de locuitori, din statul New Jersey (SUA). Deşi eram săraci, mama era generoasă. Ori de câte ori avea posibilitatea să gătească ceva special, îi invita la masă şi pe vecini. Când aveam nouă ani, am fost vizitaţi de o Martoră care vorbea maghiara, limba maternă a mamei mele, ceea ce a făcut ca mama să fie şi mai receptivă la mesajul Bibliei. Mai târziu, Bertha, o soră care avea puţin peste 20 de ani, a continuat studiul cu mama, ajutând-o să devină o slujitoare a lui Iehova.

Spre deosebire de mama, eu eram timid şi-mi lipsea încrederea în forţele proprii. Ca şi cum asta n-ar fi fost de ajuns, mama mă critica întruna. Odată, am întrebat-o cu lacrimi în ochi de ce mă certa tot timpul. Mi-a spus atunci că mă iubeşte, dar că nu vrea să mă răsfeţe. Avea intenţii bune, dar, pentru că nu-mi adresa niciodată cuvinte de apreciere, am fost copleşit de sentimente de inferioritate.

Într-o zi, o vecină m-a invitat să merg împreună cu fiii ei la şcoala duminicală din cadrul bisericii pe care o frecventau. Ştiam că Iehova nu aprobă acest lucru, dar nu voiam s-o supăr pe acea vecină, care era mereu amabilă cu mine. Am mers câteva luni la biserică, deşi aveam mustrări de conştiinţă. Din cauza fricii de oameni, am făcut compromis şi la şcoală. Directorul, un bărbat foarte autoritar, le-a spus profesorilor că toţi copiii au obligaţia de a saluta drapelul. M-am conformat şi eu un an întreg. Apoi, ceva m-a schimbat.

Am învăţat să fiu curajos

În 1939, la noi acasă a început să se ţină studiul de carte, supravegheat de Ben Mieszkalski, un tânăr pionier. Îi spuneam Marele Ben, nume care i se potrivea de minune. Era cât uşa noastră de la intrare! Statura lui impunătoare ascundea, de fapt, un om foarte bun, al cărui zâmbet cald mă făcea să mă simt în largul meu. Când m-a invitat în lucrarea de predicare, am acceptat bucuros. Astfel, în scurtă vreme am devenit prieteni buni. Ori de câte ori  eram descurajat, îmi vorbea ca fratelui său mai mic. Asta a însemnat mult pentru mine şi de aceea am început să-l îndrăgesc.

În 1941, Ben ne-a invitat să mergem cu maşina lui la un congres în St. Louis (Missouri). Eram foarte emoţionat! Nu călătorisem mai departe de 80 de kilometri de casă, iar acum mergeam la mai bine de 1 500 de kilometri depărtare! Însă, în St. Louis, Martorii lui Iehova se confruntau cu probleme. Preoţii au făcut presiuni asupra enoriaşilor ca să nu le mai ofere cazare Martorilor. Mulţi au anulat înţelegerile făcute. Totuşi, familia la care eram repartizaţi nu a cedat, ci ne-a primit cu căldură. Ne-au spus apoi că nu şi-ar fi încălcat promisiunea. Curajul lor m-a impresionat.

Surorile mele s-au botezat la acel congres. În aceeaşi zi, fratele Rutherford, de la Betelul din Brooklyn, a ţinut un discurs emoţionant. El i-a rugat pe toţi copiii care doreau să înfăptuiască voinţa lui Iehova să se ridice în picioare. S-au ridicat aproximativ 15 000 de copii, printre care şi eu. Apoi ne-a întrebat dacă dorim să facem tot ce ne stă în putinţă în lucrarea de predicare. „Da!“, am răspuns noi cât am putut de tare. A urmat un ropot de aplauze. Eram atât de entuziasmat!

După congres l-am vizitat pe un frate din Virginia de Vest. El ne-a povestit că, odată, în timp ce predica, o gloată înfuriată l-a bătut şi l-a acoperit cu smoală şi cu pene. Ascultam cu sufletul la gură. „Dar voi continua să predic!“, a spus fratele. Când am plecat de la el, mă simţeam ca David. Acum eram gata să-l înfrunt pe „Goliat“, directorul şcolii.

Când m-am dus la şcoală, am mers la director, care m-a privit încruntat. M-am rugat pentru ajutor şi i-am spus pe nerăsuflate: „Am fost la un congres al Martorilor lui Iehova. Nu voi mai saluta drapelul!“. Au urmat câteva momente de tăcere. Directorul s-a ridicat încet de la birou şi a venit spre mine. Roşu de furie, a strigat: „Salută drapelul sau te exmatriculez!“. De data asta n-am mai făcut compromis. În adâncul inimii am simţit o mare bucurie.

Abia aşteptam să-i povestesc lui Ben ce se întâmplase. Când l-am văzut la Sala Regatului, i-am strigat: „Am fost exmatriculat pentru că n-am salutat drapelul!“. Ben m-a cuprins pe după umeri, a zâmbit şi mi-a spus: „Cu siguranţă Iehova te iubeşte!“ (Deut. 31:6). Cât de mult m-au încurajat aceste cuvinte! M-am botezat în 15 iunie 1942.

Am învăţat să fiu mulţumit cu strictul necesar

După cel de-al Doilea Război Mondial, economia ţării a luat avânt, iar oamenii au devenit materialişti. Aveam un serviciu bine plătit şi puteam să-mi cumpăr lucruri la care înainte doar visam. Unii dintre prietenii mei şi-au luat motociclete, iar alţii şi-au renovat locuinţele. Eu mi-am cumpărat o maşină nou-nouţă. Însă am început să-mi doresc tot mai multe lucruri materiale şi am ajuns să neglijez interesele Regatului. Ştiam că mă îndrept într-o direcţie greşită. Din fericire, congresul care s-a ţinut la New York în 1950 m-a ajutat să-mi reevaluez priorităţile în viaţă.

La acel congres, vorbitorii au încurajat auditoriul să manifeste şi mai mult zel în lucrarea de predicare. De exemplu, un vorbitor a spus: „Îndepărtaţi orice lucru care vă îngreunează alergarea şi  continuaţi-vă cursa!“. Parcă mie îmi erau adresate acele cuvinte. De asemenea, am asistat la festivitatea de absolvire a unei clase a Şcolii Galaad. În timpul programului, mi-am zis: „Dacă aceşti Martori de vârsta mea, care vor sluji în străinătate, sunt dispuşi să renunţe la confortul lor şi eu ar trebui să fac acest lucru, aici, acasă“. Până la sfârşitul congresului luasem deja hotărârea să încep pionieratul.

Între timp am început s-o curtez pe Evelyn Mondak, o soră zeloasă din congregaţie. Mama lui Evelyn, care a crescut şase copii, era o femeie curajoasă. Îi plăcea să depună mărturie stradală, mai ales în faţa unei catedrale romano-catolice. Chiar dacă preotul înfuriat îi spunea deseori să plece, ea nu se mişca de acolo. La fel ca mama ei, nici Evelyn nu se temea de oameni (Prov. 29:25).

În 1951, eu şi Evelyn ne-am căsătorit, am renunţat amândoi la serviciu şi am început pionieratul. Un supraveghetor de circumscripţie ne-a îndemnat să ne mutăm în Amagansett, un sat de pe coasta Atlanticului, la 160 de kilometri de New York. Fraţii de acolo nu aveau posibilitatea să ne ofere cazare. De aceea am căutat o rulotă, dar n-am găsit niciuna pe care să ne-o permitem. În cele din urmă, am găsit una veche care costa 900 de dolari, exact suma primită ca dar de nuntă. Am cumpărat-o, am reparat-o şi apoi am dus-o în noul teritoriu. Când am ajuns acolo, nu mai aveam niciun ban. Ne întrebam cum ne vom descurca.

Evelyn făcea menaj, iar eu făceam curăţenie noaptea într-un restaurant italienesc. „Toată mâncarea rămasă o poţi duce acasă, la soţia ta“, mi-a spus proprietarul restaurantului. Când ajungeam acasă, la ora două dimineaţa, mirosul îmbietor de pizza şi paste umplea rulota noastră. Acea mâncare încălzită din nou era o delicatesă, mai ales iarna, când dârdâiam de frig în rulotă. De asemenea, fraţii din congregaţie ne lăsau uneori un peşte mare pe treptele rulotei. În tot timpul în care am slujit acolo, am învăţat că putem duce o viaţă frumoasă dacă ne mulţumim cu strictul necesar. Într-adevăr, avem multe amintiri plăcute din anii aceia!

Am învăţat să facem mai multe sacrificii

În iulie 1953, am întâmpinat sute de misionari care au venit să asiste la un congres internaţional în New York. Aceştia au relatat experienţe fascinante, iar entuziasmul lor a fost contagios. Când un vorbitor a subliniat că erau încă numeroase ţări şi teritorii unde nu ajunsese mesajul Regatului, am înţeles că trebuia să facem mai multe sacrificii, extinzându-ne activitatea de predicare. Chiar la acel congres am completat o cerere pentru Şcoala Galaad. În acelaşi an am fost invitaţi să urmăm cursurile celei de-a 23-a clase, care începeau în februarie 1954. Ce privilegiu extraordinar!

Am fost cuprinşi de emoţie la vestea că vom sluji în Brazilia. Înainte de a porni în călătoria noastră de 14 zile cu vaporul, un frate de la Betel mi-a spus: „Nouă surori celibatare vor călători cu tine şi soţia ta până în Brazilia. Te rog să ai grijă de ele!“. Imaginaţi-vă cât de amuzaţi erau marinarii care priveau cum urcam la bord însoţit de zece tinere! Oricum, pentru surori această situaţie nu a fost o problemă. Eu  însă m-am simţit eliberat când am ajuns cu bine în Brazilia.

După ce am învăţat portugheza, am fost repartizat ca supraveghetor de circumscripţie în sudul ţării. Supraveghetorul pe care-l înlocuiam, un frate celibatar, ne-a spus: „Mă mir că a fost trimis un cuplu. Nu e deloc uşor aici“. Congregaţiile erau răspândite într-o zonă rurală foarte întinsă, iar la unele se putea ajunge doar călătorind o zi întreagă cu camionul. Dacă îi cumpărai ceva de mâncare şoferului, îţi dădea voie să urci în camion. Stăteam cocoţaţi pe baloţii de marfă ca nişte călăreţi, ţinându-ne cu ambele mâini de chingile cu care era legată marfa. Ori de câte ori şoferul lua o curbă mai strânsă, încărcătura se înclina în afara camionului, iar noi ne ţineam cât puteam de bine, ca să nu cădem în prăpăstiile pe lângă care treceam. Cu toate acestea, când vedeam bucuria fraţilor care aşteptau cu nerăbdare sosirea noastră, simţeam că aceste călătorii meritau toate eforturile.

Eram găzduiţi la fraţi. Deşi erau foarte săraci, nimic nu-i împiedica să fie darnici. Într-o zonă izolată, toţi fraţii lucrau la o fabrică unde se ambala carne. Salariul era atât de mic, încât nu-şi puteau permite să mănânce decât o dată pe zi. Dacă nu lucrau o zi, nu erau plătiţi. Totuşi, punându-şi încrederea în Iehova, ei îşi luau două zile libere pentru a sprijini activităţile congregaţiei în timpul vizitelor noastre. Nu vom uita niciodată ce am învăţat de la aceşti fraţi umili despre sacrificiile în folosul Regatului lui Dumnezeu! Trăind alături de ei, am învăţat lecţii de viaţă pe care nicio şcoală nu le poate da. Şi acum, când mă gândesc la aceşti fraţi, ochii mi se umplu de lacrimi!

În 1976 ne-am întors în Statele Unite ca s-o îngrijim pe mama mea. Ne-a fost greu să părăsim Brazilia, dar suntem plini de recunoştinţă că am asistat la o remarcabilă creştere a numărului de vestitori din această ţară. Ori de câte ori primim scrisori din Brazilia ne amintim cu drag de acea perioadă.

Reîntâlnim prieteni dragi

În timpul în care am îngrijit-o pe mama, am slujit ca pionieri şi ne-am câştigat existenţa făcând menaj. În 1980, mama s-a stins din viaţă, fidelă lui Iehova. Mai târziu am fost invitat să slujesc în lucrarea itinerantă. În 1990, împreună cu soţia mea am vizitat o congregaţie din Connecticut, iar acolo am întâlnit pe cineva foarte special. Unul dintre bătrânii de congregaţie era Ben, da, acelaşi Ben care în urmă cu 50 de ani mă ajutase să iau poziţie de partea lui Iehova. Cât de mult ne-a bucurat această reîntâlnire!

Din 1996, eu şi Evelyn slujim într-o congregaţie de limbă portugheză, în oraşul Elizabeth (New Jersey), ca pionieri speciali cu probleme de sănătate. Deşi am o sănătate şubredă, cu ajutorul scumpei mele soţii, particip în lucrarea de predicare cât mai mult posibil. Evelyn o ajută şi pe o vecină în vârstă, care este bolnavă. Numele ei? Bertha. Da, aceeaşi Bertha care, cu mai bine de 70 de ani în urmă, a ajutat-o pe mama să devină o slujitoare a lui Iehova! Suntem bucuroşi că putem să ne arătăm recunoştinţa pentru că mi-a ajutat familia să înveţe adevărul.

Sunt recunoscător pentru cele trei congrese, care m-au ajutat să iau poziţie de partea închinării adevărate, să-mi simplific viaţa şi să-mi sporesc activitatea în lucrarea de predicare! Într-adevăr, acele congrese mi-au modelat viaţa!

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Mama lui Evelyn (stânga) împreună cu mama mea

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Prietenul meu Ben

[Legenda fotografiei de la pagina 24]

În Brazilia

[Legenda fotografiei de la pagina 25]

Cu Evelyn, în prezent