Încercările ne-au întărit încrederea în Iehova

Relatare de Ada Dello Stritto

Tocmai am terminat de copiat textul zilei în caietul meu de notiţe. Deşi am 36 de ani, mi-a luat două ore ca să scriu acele câteva rânduri. De ce atât de mult? O să vă explice mama. (Joel)

EU ŞI SOŢUL meu ne-am botezat în 1968. Ni s-au născut trei copii: David, Marc şi Joel. Cel de-al treilea, Joel, s-a născut prematur, în 1973, la un spital din Binche (Belgia), oraş situat la aproximativ 60 de kilometri de Bruxelles. Cântărea doar 1,7 kilograme. Din acest motiv, după ce am fost externată, Joel a trebuit să rămână în spital ca să ia în greutate.

După câteva săptămâni, starea sănătăţii lui Joel nu s-a schimbat. De aceea, eu şi Luigi, soţul meu, l-am dus pe Joel la un pediatru. După ce l-a examinat, medicul a spus: „Îmi pare rău că trebuie să vă spun, dar se pare că Joel are toate problemele pe care nu le au fraţii săi“. S-a aşternut o linişte apăsătoare. Atunci mi-am dat seama că micuţul nostru este grav bolnav. Medicul l-a luat deoparte pe soţul meu şi i-a spus: „Băieţelul are trisomie 21“, boală cunoscută şi ca sindromul Down. *

Mâhniţi de vestea primită, ne-am hotărât să mai consultăm un specialist. Acesta l-a examinat pe Joel aproape o oră, fără să spună un cuvânt. Nouă însă ni s-a părut o eternitate. În cele din urmă, medicul şi-a ridicat privirea şi ne-a spus: „Copilul va fi foarte dependent de dumneavoastră“. Apoi, cu blândeţe, a adăugat: „Dar Joel va fi fericit, pentru că are părinţi iubitori!“. Copleşită de emoţie, l-am luat cu grijă pe Joel în braţe şi ne-am întors acasă. Avea doar două luni.

Întăriţi prin intermediul întrunirilor şi al lucrării de predicare

Analizele medicale ulterioare au dezvăluit că Joel avea şi o malformaţie gravă la inimă, precum şi o formă avansată de rahitism. Inima lui era mărită şi apăsa pe plămâni, astfel că Joel era predispus la infecţii. Când avea  doar patru luni, a făcut bronhopneumonie şi a trebuit să-l ducem din nou la spital, unde a fost pus în carantină. Ne durea sufletul să-l vedem luptându-se cu boala! Ne-am fi dorit să-l ţinem în braţe şi să-l mângâiem, dar două luni şi jumătate n-am avut voie nici măcar să-l atingem. Eu şi Luigi n-am putut decât să-l privim, să ne ţinem în braţe şi să ne rugăm.

În timpul acestei grele încercări am continuat să asistăm la întrunirile congregaţiei împreună cu David şi Marc, pe atunci în vârstă de 6, respectiv 3 ani. Când participam la întruniri, ne simţeam ca şi cum Iehova îşi întindea mâna ocrotitoare asupra noastră. În momentele petrecute cu fraţii simţeam că ne putem arunca povara asupra lui Iehova. Astfel, ne regăseam într-o oarecare măsură pacea lăuntrică (Ps. 55:22). Chiar şi asistentele care-l îngrijeau pe Joel ne-au spus că remarcaseră cât de mult ne ajutau întrunirile să ne păstrăm echilibrul.

În tot acel timp l-am implorat pe Iehova să-mi dea putere să ies în lucrarea de predicare. În loc să stau acasă şi să plâng, am ales să le vorbesc altora despre promisiunea lui Dumnezeu de a instaura o lume fără boli şi despre puterea pe care mi-o dădea încrederea în această promisiune. De fiecare dată când eram în lucrare simţeam că Iehova îmi răspunde la rugăciuni.

„Incredibil!“

Ce zi fericită a fost când, în sfârşit, am putut să-l aducem pe Joel acasă! Însă, chiar în ziua următoare, bucuria noastră s-a risipit. Starea lui de sănătate s-a înrăutăţit rapid, aşa că a trebuit să-l ducem de urgenţă înapoi la spital. După ce l-au consultat, medicii ne-au spus: „Joel mai are de trăit cel mult şase luni“. Două luni mai târziu, cuvintele medicilor păreau să se adeverească, deoarece starea lui Joel s-a agravat. Un medic s-a aşezat lângă noi şi ne-a spus: „Îmi pare rău, dar nu mai putem face nimic pentru el. În acest moment, doar Iehova îl mai poate ajuta“.

M-am întors în salonul lui Joel. În pofida epuizării fizice şi emoţionale, eram hotărâtă să nu plec de lângă el. Câteva surori din congregaţie au stat pe rând cu mine, în timp ce Luigi avea grijă de ceilalţi doi copii. După o săptămână, Joel a suferit, pe neaşteptate, un infarct. Asistentele au intervenit imediat, dar n-au putut face nimic pentru a-l ajuta. După câteva minute, una dintre ele a spus încet: „S-a terminat . . .“. Istovită, am izbucnit în plâns şi am ieşit din salon. Am încercat să mă rog lui Iehova, dar nu găseam cuvinte care să-mi exprime durerea. A trecut un sfert de oră. Apoi, o asistentă m-a strigat spunându-mi: „Joel îşi revine!“. M-a luat de mână şi mi-a zis: „Veniţi, puteţi să-l vedeţi!“. Când m-am întors la Joel, inima îi bătea din nou! Vestea revenirii lui s-a răspândit cu rapiditate. Asistentele şi medicii au venit să-l vadă, iar mulţi exclamau: „Incredibil!“.

La patru ani, un pas impresionant

În primii ani de viaţă ai lui Joel, pediatrul ne spunea că fiul nostru are nevoie de multă iubire. Eu şi Luigi am simţit din plin grija iubitoare a lui Iehova după naşterea lui Joel; de  aceea am dorit să ne înconjurăm şi noi fiul cu iubire. Au fost multe ocazii de acest fel, fiindcă Joel avea mereu nevoie de ajutorul nostru.

Aceleaşi probleme s-au repetat până când Joel a împlinit şapte ani. În fiecare an, din octombrie până-n martie, problemele sale de sănătate veneau una după alta. De aceea, îl duceam de nenumărate ori la spital. Totodată mă străduiam să le dedic cât mai mult timp şi fiilor noştri, David şi Marc. Şi ei l-au ajutat foarte mult pe Joel să facă progrese, iar acest lucru a dat rezultate remarcabile. De exemplu, mai mulţi medici ne-au spus că Joel nu va putea merge niciodată. Însă, când Joel avea patru ani, Marc a spus: „Hai Joel, arată-i lui mami ce poţi să faci!“. Spre surprinderea mea, Joel a făcut primii lui paşi! Am fost atât de fericiţi! Ne-am rugat împreună şi i-am mulţumit lui Iehova din inimă. Întotdeauna îl lăudam pe Joel pentru progresele sale, oricât de mici erau acestea.

Foloasele instruirii divine de la o vârstă fragedă

Ori de câte ori era posibil, îl luam şi pe Joel la Sala Regatului. Pentru a-l proteja de microbii care l-ar fi putut îmbolnăvi uşor, îl puneam într-un cărucior special, închis cu o folie transparentă. Cu toate acestea, el se simţea foarte bine la Sală.

Fraţii din congregaţie au fost o sursă de încurajare pentru noi. Ne-au înconjurat cu iubire şi ne-au ajutat în mod practic. Un frate ne amintea mereu cuvintele din Isaia 59:1: „Iată! Mâna lui Iehova nu s-a scurtat ca să nu poată salva, iar urechea lui nu s-a îngreunat ca să nu poată auzi“. Aceste cuvinte încurajatoare ne-au ajutat să ne punem încrederea în Iehova.

Pe măsură ce Joel creştea, ne-am străduit din răsputeri să facem ca serviciul pentru Iehova să ocupe un loc important în viaţa lui. Ne-am folosit de fiecare ocazie pentru a-i vorbi despre Iehova în aşa fel încât să cultive o iubire puternică faţă de Tatăl său ceresc. L-am implorat pe Iehova să ne binecuvânteze eforturile, astfel încât instruirea spirituală să aibă rezultate.

La începutul adolescenţei lui Joel, ne-am bucurat să vedem cât de mult îi plăcea să le împărtăşească adevărurile biblice celor pe care îi întâlnea. La vârsta de 14 ani a fost supus unei intervenţii chirurgicale. M-am bucurat foarte mult când, după operaţie, Joel m-a întrebat: „Mami, pot să-i ofer chirurgului cartea Tu poţi trăi?“. Câţiva ani mai târziu, Joel a trebuit să fie supus unei alte operaţii dificile. Ştiam bine că era posibil să nu supravieţuiască. Înainte de operaţie, Joel le-a dat medicilor o scrisoare, pe care am pregătit-o împreună. În ea îşi explica poziţia faţă de folosirea sângelui. Chirurgul l-a întrebat: „Şi tu chiar asta crezi?“. Joel a răspuns fără ezitare: „Da, domnule doctor!“. Eram foarte mândri că Joel avea atât de multă încredere în Creator şi că era hotărât să-i bucure inima.  Personalul medical ne-a ajutat mult, lucru pe care l-am apreciat din inimă.

Progresul spiritual al lui Joel

La vârsta de 17 ani, Joel şi-a simbolizat dedicarea la Dumnezeu prin botezul în apă. A fost o zi de neuitat! Ne-am bucurat mult să vedem progresul lui spiritual. De atunci, iubirea sa pentru Iehova şi zelul pentru adevăr n-au scăzut. De fapt, lui Joel îi place să le spună celor pe care îi întâlneşte: „Adevărul e viaţa mea!“.

Spre sfârşitul adolescenţei, Joel a depus eforturi uriaşe pentru a învăţa să scrie şi să citească. Fiecare cuvinţel pe care reuşea să-l scrie însemna o victorie. De atunci îşi începe fiecare zi cu analizarea textului zilei. Apoi, cu multă migală, copiază textul într-un caiet de notiţe. Acum are o colecţie impresionantă de caiete!

În zilele cu întruniri, Joel vrea să mergem mai devreme la Sala Regatului, ca să le poată adresa un călduros bun venit tuturor celor care sosesc. Îi place să participe cu răspunsuri şi să ţină demonstraţii. De asemenea, dă o mână de ajutor la sonorizare şi îndeplineşte şi alte sarcini. Când se simte mai bine, Joel ne însoţeşte în lucrarea de predicare. În 2007 a fost numit slujitor auxiliar. Am plâns de bucurie când am auzit anunţul în congregaţie. Ce binecuvântare din partea lui Iehova!

Simţim mâna salvatoare a lui Iehova

În 1999 ne-am confruntat cu o altă încercare. Din cauza unui şofer imprudent, Luigi a fost grav rănit într-un accident de maşină. I s-a amputat un picior şi a suferit câteva operaţii la coloana vertebrală. Şi de această dată ne-am încrezut în Iehova şi am simţit puterea pe care le-o dă slujitorilor săi în timp de necaz (Filip. 4:13). Deşi Luigi este infirm, ne străduim să vedem partea pozitivă a lucrurilor. Pentru că nu poate avea un serviciu laic, stă mai mult cu Joel. Astfel, eu pot dedica mai mult timp lucrurilor spirituale, iar Luigi se poate ocupa într-o măsură mai mare de necesităţile spirituale ale familiei şi ale congregaţiei. De fapt, el continuă să slujească în calitate de coordonator al corpului de bătrâni.

Datorită situaţiei noastre mai puţin obişnuite, petrecem mult timp împreună ca familie. De-a lungul anilor am învăţat să fim rezonabili şi să nu avem aşteptări nerealiste. În zilele în care ne simţim descurajaţi, ne exprimăm sentimentele în rugăciune. Din nefericire, când David şi Marc au devenit majori şi n-au mai locuit cu noi, au renunţat să-i mai slujească lui Iehova. Sperăm însă că, într-o bună zi, se vor întoarce la El (Luca 15:17–24).

De-a lungul timpului am simţit sprijinul lui Iehova şi am învăţat să ne bizuim pe el în toate încercările prin care am trecut. Ne sunt foarte dragi cuvintele din Isaia 41:13: „Eu, Iehova, Dumnezeul tău, te iau de mâna dreaptă, eu, Cel care-ţi spune: «Nu te teme! Eu te voi ajuta!»“. Este mângâietor să ştim că Iehova ‘ne ia de mână’. Într-adevăr, putem spune cu siguranţă că încercările ne-au întărit încrederea în Iehova, Tatăl nostru ceresc!

[Notă de subsol]

[Legenda fotografiilor de la paginile 16, 17]

Joel şi mama sa, Ada

[Legenda fotografiei de la pagina 18]

Ada, Joel şi Luigi

[Legenda fotografiei de la pagina 19]

Lui Joel îi place să-i întâmpine pe fraţi la Sala Regatului