Să nu ne lăsăm influenţaţi de concepţiile general acceptate

CONCEPŢIILE referitoare la ceea ce este potrivit sau nepotrivit, lăudabil sau condamnabil diferă de la un loc la altul sau de la o epocă la alta. Prin urmare, când citim relatări biblice despre evenimente care au avut loc în vechime, este bine să le raportăm la concepţiile şi la valorile specifice acelor vremuri, nu la propriile norme.

Să analizăm, de exemplu, două concepte menţionate de repetate ori în Scripturile greceşti creştine: onoarea şi ruşinea. Pentru a înţelege mai bine pasajele referitoare la aceste două concepte, trebuie să vedem mai întâi cum erau ele percepute de oamenii din acele timpuri.

Concepte specifice secolului I

Potrivit unui erudit, „onoarea şi ruşinea erau concepte esenţiale în culturile greacă, romană şi iudaică. Bărbaţii erau dispuşi să facă orice, chiar şi să-şi dea viaţa pentru a obţine onoare, faimă, aprobare şi respect“. Prin urmare, părerile celorlalţi erau foarte importante.

Poziţia socială şi onoarea contau mult într-o societate în care toţi, de la nobili la sclavi, erau foarte preocupaţi de statutul social. Onoarea reprezenta valoarea unei persoane nu doar în propriii ochi, ci şi în ochii celorlalţi. A acorda onoare unei persoane însemna să recunoşti public că aceasta se ridică la înălţimea aşteptărilor. Însemna şi să te arăţi impresionat de bogăţia, funcţia sau titlul nobiliar al persoanei respective şi să-i acorzi atenţia cuvenită. Cineva putea dobândi onoare dacă îşi demonstra virtutea prin fapte sau dacă excela într-o anumită privinţă. În contrast, ruşinea, sau dezonoarea, era o consecinţă a umilirii sau a batjocurii publice. Fiind mai mult decât un sentiment personal sau un răspuns la glasul conştiinţei, ruşinea era rezultatul condamnării din partea societăţii.

Potrivit unui obicei al timpului, despre care a vorbit Isus, o persoană primea la un ospăţ fie „locul de seamă“, fie „locul cel mai de jos“, indiciu că era onorată, respectiv dezonorată (Luca 14:8–10). Discipolii lui Isus s-au certat de cel puţin două ori pentru că voiau să ştie „care dintre ei părea a fi cel mai mare“ (Luca 9:46; 22:24). Ei reflectau o preocupare majoră a societăţii în care trăiau. În acelaşi timp, conducătorii religioşi iudei, aroganţi şi stăpâniţi de un spirit de competiţie, considerau că Isus, prin lucrarea sa de predicare, le submina autoritatea şi le ştirbea onoarea. Totuşi, eforturile lor de a se dovedi superiori lui Isus în dezbaterile publice au eşuat de fiecare dată (Luca 13:11–17).

De asemenea, potrivit unui erudit, în mentalitatea iudaică, grecească şi romană din secolul I, era o ruşine „să fii arestat şi pus sub acuzaţie în mod public“. Oamenii considerau că era înjositor să fii legat sau închis. Indiferent că era vinovat sau nu de comiterea unei infracţiuni, cel supus la un astfel de tratament era umilit în faţa prietenilor, a familiei şi a comunităţii. Având astfel reputaţia pătată, el putea să-şi piardă respectul de sine şi să-şi compromită relaţiile cu alţii. Mult mai ruşinos  decât să fii legat în public era să fii dezbrăcat şi biciuit. Un astfel de tratament stârnea batjocura privitorilor, iar persoana în cauză era dezonorată.

Umilirea cea mai mare era execuţia pe un stâlp de tortură, care, potrivit eruditului Martin Hengel, constituia „o pedeapsă pentru sclavi, forma extremă de înjosire şi de torturare“. Ulterior, familia şi prietenii erau supuşi la presiuni de membrii comunităţii pentru a-l renega pe cel dezonorat în felul acesta. Aşadar, întrucât Cristos a murit pe un stâlp de tortură, toţi cei care deveneau creştini erau ţinta batjocurii publice. După cât se pare, pentru majoritatea oamenilor din secolul I era absurd ca o persoană să devină discipolul unui om care fusese ţintuit pe stâlp. Apostolul Pavel a scris: „Noi îl predicăm pe Cristos ţintuit pe stâlp, care pentru iudei este un motiv de poticnire, iar pentru naţiuni o nebunie“ (1 Cor. 1:23). Cum au înfruntat primii creştini această încercare?

Un set diferit de valori

Creştinii respectau legea şi se străduiau să nu aibă o conduită greşită, care le-ar fi adus dezonoare. Apostolul Petru a scris: „Niciunul dintre voi să nu sufere ca ucigaş, ca hoţ, ca răufăcător sau ca unul care se amestecă în treburile altuia“ (1 Pet. 4:15). Cu toate acestea, Isus a prezis că discipolii vor fi persecutaţi pentru numele său (Ioan 15:20). Petru a scris: „Dacă [cineva] suferă pentru că este creştin, să nu-i fie ruşine, ci să continue să-l glorifice pe Dumnezeu“ (1 Pet. 4:16). Întrucât nu le era ruşine când sufereau ca discipoli ai lui Cristos, ei respingeau normele sociale din acel timp.

 Creştinii nu puteau permite ca normele celorlalţi să dicteze modul în care se purtau. Pentru societatea din secolul I era o nebunie să crezi că un om care fusese ţintuit pe stâlp putea fi Mesia. Supuşi presiunii de a accepta această concepţie, creştinii ar fi putut să se conformeze modului de gândire larg răspândit. Totuşi, convingerea lor că Isus era Mesia le cerea să-l urmeze, chiar dacă erau batjocoriţi. Isus a spus: „Oricui îi este ruşine cu mine şi cu cuvintele mele în această generaţie adulteră şi păcătoasă, şi Fiului omului îi va fi ruşine cu el când va sosi în gloria Tatălui său cu îngerii sfinţi“ (Mar. 8:38).

Şi noi am putea fi supuşi presiunii de a renunţa la convingerile creştine. Colegii de şcoală, de muncă sau vecinii ar putea încerca să ne atragă în activităţi imorale, necinstite sau discutabile ori să ne determine să ne fie ruşine pentru că respectăm principii drepte. Cum ar trebui să reacţionăm?

Să-i imităm pe cei care au dispreţuit ruşinea

Pentru a-şi păstra integritatea faţă de Iehova, Isus a suferit cea mai dezonorantă moarte. „El a suportat stâlpul de tortură, dispreţuind ruşinea.“ (Evr. 12:2) Duşmanii l-au pălmuit, l-au scuipat, l-au dezbrăcat, l-au biciuit, l-au răstignit pe stâlp şi l-au insultat (Mar. 14:65; 15:29–32). Însă lui Isus nu i-a fost ruşine, aşa cum ar fi vrut duşmanii săi, ci a dispreţuit ruşinea. În pofida tratamentului la care a fost supus, el nu a dat înapoi. Isus ştia că în ochii lui Iehova nu-şi pierduse demnitatea şi, bineînţeles, nu căuta să obţină glorie din partea oamenilor. Deşi moartea de care a avut parte a fost asemănătoare cu a unui sclav, Iehova i-a acordat onoare înviindu-l şi dându-i cel mai onorabil loc, alături de El. În Filipeni 2:8–11 citim: „[Cristos Isus] s-a umilit şi a fost ascultător până la moarte, da, moarte pe un stâlp de tortură. De aceea, şi Dumnezeu l-a ridicat într-o poziţie înălţată şi i-a dat cu bunăvoinţă numele care este mai presus de orice alt nume, pentru ca în numele lui Isus să se plece orice genunchi: al celor din cer, al celor de pe pământ şi al celor de sub pământ, şi orice limbă să recunoască deschis că Isus Cristos este Domn spre gloria lui Dumnezeu, Tatăl“.

Pe Isus l-a preocupat dezonoarea asociată cu execuţia sa. Fiul lui Dumnezeu a fost îngrijorat de faptul că, prin condamnarea sa pentru blasfemie, l-ar fi putut dezonora pe Tatăl său. De aceea, l-a rugat pe Iehova să-l scutească de această înjosire. „Îndepărtează de la mine paharul acesta“, s-a rugat Isus. Totuşi, el s-a supus voinţei lui Dumnezeu (Mar. 14:36). Isus a rezistat presiunilor la care a fost supus şi a dispreţuit ruşinea. La urma urmei, cei cărora avea să le fie ruşine erau cei care acceptau valorile acelor vremuri. Evident, Isus nu a făcut acest lucru.

Şi discipolii săi au fost arestaţi şi biciuiţi. Acest tratament i-a dezonorat în ochii multora. Deşi au fost priviţi cu dispreţ, ei nu s-au descurajat. Adevăraţii discipoli nu s-au lăsat influenţaţi de concepţiile general acceptate, ci au dispreţuit ruşinea (Mat. 10:17; Fap. 5:40; 2 Cor. 11:23–25). Ei ştiau că trebuie ‘să-şi ia stâlpul de tortură şi să-l urmeze neîncetat pe Isus’ (Luca 9:23, 26).

Ce putem spune despre zilele noastre? Dumnezeu consideră înţelepte, pline de putere şi onorabile lucrurile pe care lumea le consideră ‘nebune, slabe şi lipsite de nobleţe’ (1 Cor. 1:25–28). N-am fi nechibzuiţi şi neprevăzători dacă ne-am lăsa influenţaţi de concepţiile general acceptate?

Toţi cei care vor onoare din partea lumii trebuie să acorde importanţă părerii acesteia despre ei. Noi însă, asemenea lui Isus şi continuatorilor săi din secolul I, dorim ca Iehova să fie Prietenul nostru. Prin urmare, vom onora ceea ce este onorabil în ochii săi şi vom considera ruşinos ceea ce El consideră ruşinos.

[Legenda ilustraţiei de la pagina 4]

Isus nu a fost influenţat de concepţiile lumii despre ruşine