Salt la conţinut

Salt la cuprins

Sunt recunoscătoare pentru că i-am putut sluji lui Iehova în pofida încercărilor

Sunt recunoscătoare pentru că i-am putut sluji lui Iehova în pofida încercărilor

Sunt recunoscătoare pentru că i-am putut sluji lui Iehova în pofida încercărilor

Relatare de Maatje de Jonge-van den Heuvel

AM 98 de ani şi îi slujesc lui Iehova cu bucurie de 70 de ani, chiar dacă uneori credinţa mi-a fost pusă la încercare. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial am fost trimisă într-un lagăr de concentrare. La un moment dat, din cauza descurajării, am luat o decizie pe care apoi am regretat-o. Câţiva ani mai târziu am trecut printr-o altă încercare foarte grea. Cu toate acestea, îi sunt recunoscătoare lui Iehova pentru că am avut privilegiul să-i slujesc, chiar şi în timp de încercări.

În octombrie 1940, viaţa mi s-a schimbat. Locuiam în Hilversum, un orăşel situat la aproximativ 25 de kilometri sud-est de Amsterdam (Olanda). Ţara se afla sub ocupaţie nazistă. Eram căsătorită de 5 ani cu Jaap de Jonge, un soţ iubitor, şi aveam o fetiţă drăgălaşă de trei ani, pe nume Willy. Lângă noi locuia o familie săracă. Părinţii munceau din greu pentru a-şi hrăni cei opt copii. Cu toate acestea, îi ofereau cazare şi masă şi unui tânăr. „Oare de ce şi-or mai fi luat şi povara asta pe cap?“, mă întrebam eu. Odată, când le-am dus ceva de mâncare, am aflat că tânărul era pionier. El mi-a vorbit despre Regatul lui Dumnezeu şi despre binecuvântările pe care le va aduce acesta. Profund mişcată, am îmbrăţişat imediat adevărul. Chiar în acel an mi-am dedicat viaţa lui Iehova şi m-am botezat. După un an, şi soţul meu a luat poziţie de partea adevărului.

Deşi nu ştiam prea multe lucruri din Biblie, eram perfect conştientă că, devenind Martoră, făceam acum parte dintr-o organizaţie interzisă. Ştiam şi că mulţi Martori fuseseră deja închişi pentru că predicau mesajul despre Regat. Totuşi, am început imediat să predic din casă-n casă şi, împreună cu soţul meu, ne-am pus locuinţa la dispoziţia pionierilor şi a supraveghetorilor itineranţi. De asemenea, în casa noastră se depozita literatura adusă de fraţii şi de surorile din Amsterdam. Aceştia aveau nişte biciclete special adaptate pentru a putea transporta multe cărţi, pe care le acopereau cu o prelată. Câtă iubire şi cât curaj dovedeau aceşti curieri! Ei îşi riscau viaţa în folosul fraţilor de credinţă (1 Ioan 3:16).

„O să te întorci repede, mami?“

La şase luni după botez, trei poliţişti ne-au percheziţionat casa. Deşi n-au găsit debaraua plină cu literatură, au dat totuşi peste nişte cărţi ascunse sub pat. Imediat mi-au ordonat să-i însoţesc la secţia de poliţie din Hilversum. La plecare, când mi-am îmbrăţişat fetiţa, ea m-a întrebat: „O să te întorci repede, mami?“. „Da, scumpa mea“, i-am răspuns, „Mami o să vină repede“. A trecut însă un an şi jumătate de chin până am putut s-o ţin din nou în braţe.

Escortată de un poliţist, am mers cu trenul la Amsterdam pentru interogatoriu. Anchetatorii m-au pus să confirm că trei bărbaţi erau Martori. „Îl cunosc doar pe unul dintre ei. E lăptarul nostru“, am spus eu. Şi chiar aşa era. „Dar, dacă este sau nu Martor al lui Iehova, ar trebui să-l întrebaţi pe el, nu pe mine“, le-am mai spus. Când am refuzat să mai vorbesc, m-au lovit peste faţă şi m-au închis într-o celulă, unde am stat două luni. Soţul meu a aflat în cele din urmă unde eram şi mi-a adus haine şi mâncare. Apoi, în august 1941, am fost trimisă la Ravensbrück, un temut lagăr de concentrare pentru femei, aflat la circa 80 de kilometri nord de Berlin (Germania).

„Capul sus, draga mea!“

Când am ajuns în lagăr, ni s-a spus că putem pleca acasă dacă semnăm o declaraţie prin care ne renegăm credinţa. Bineînţeles, n-am semnat-o. Apoi a trebuit să predau toate lucrurile personale şi să merg la duşuri, unde am fost pusă să mă dezbrac până la piele. Acolo am întâlnit câteva surori din Olanda. Ni s-au dat haine de lagăr, pe care era cusut un triunghi violet. De asemenea, am primit o farfurie, o cană şi o lingură. În prima noapte am fost duse într-o baracă unde stăteau temporar deţinutele. Acolo, pentru prima dată de când fusesem arestată, am izbucnit în plâns. „Ce-o să se întâmple cu mine? Oare cât o să stau aici?“, mă întrebam plângând. Sinceră să fiu, pe atunci, relaţia mea cu Iehova nu era foarte strânsă; aflasem adevărul cu doar câteva luni înainte. Mai aveam atâtea de învăţat! La apelul de dimineaţă, o soră din Olanda, care văzuse că eram foarte tristă, mi-a zis: „Capul sus, draga mea! Curaj! Ce rău ne pot face?“.

După apel am fost duse într-o altă baracă, unde sute de surori din Germania şi din Olanda ne-au primit cu căldură. Unele surori din Germania erau acolo de peste un an. Compania lor m-a întărit mult şi, într-adevăr, mi-a dat curaj. De asemenea, am fost impresionată că baraca surorilor era foarte curată, spre deosebire de celelalte barăci din lagăr. În plus, se ştia că în această baracă nu se fură, nu se vorbeşte urât şi nu izbucnesc certuri. Spre deosebire de condiţiile dure din lagăr, baraca noastră era ca o insulă de curăţenie într-un ocean de mizerie.

Viaţa în lagăr

Viaţa de zi cu zi din lagăr însemna multă muncă şi foarte puţină mâncare. În fiecare dimineaţă trebuia să ne trezim la ora cinci pentru apel. Indiferent de vremea de-afară, gardienii ne ţineau cam o oră în picioare. La ora cinci după-amiază, după o zi de muncă istovitoare, trebuia să stăm din nou o oră la apel. Apoi, după ce mâncam nişte supă cu pâine, mergeam la culcare frânte de oboseală.

În fiecare zi, cu excepţia duminicilor, munceam la ferme, unde trebuia să cosesc grâu, să desfund şanţuri şi să curăţ coteţele porcilor. Deşi era greu şi mă murdăream din cap până-n picioare, am reuşit să fac această muncă în fiecare zi deoarece eram încă tânără şi plină de vigoare. În plus, în timp ce munceam mă încurajam singură intonând cântări bazate pe Biblie. Cu toate acestea, nu trecea o zi fără să-mi fie dor de soţul şi de fetiţa mea!

Deşi primeam foarte puţină mâncare, fiecare dintre noi încercam să punem zilnic deoparte o bucăţică de pâine. Astfel, aveam ceva în plus de mâncare duminica, zi în care ne întruneam ca să purtăm discuţii biblice. Nu aveam literatură, dar eram ochi şi urechi când surorile mai în vârstă din Germania analizau subiecte spirituale. Am ţinut în lagăr chiar şi Comemorarea.

Deznădejde, regrete, încurajare

Uneori ni se ordona să facem diferite munci care aveau legătură directă cu războiul purtat de nazişti. De fiecare dată, toate surorile au refuzat datorită neutralităţii politice. Şi eu le-am urmat exemplul plin de curaj. Drept pedeapsă, nu primeam mâncare zile la rând şi eram ţinute în picioare la apel ore întregi. Odată am fost închise 40 de zile într-o baracă neîncălzită. Era iarnă.

Ni se spunea deseori că vom fi eliberate şi că vom putea merge acasă dacă semnam declaraţia prin care renunţam la credinţă. După mai bine de un an petrecut în Ravensbrück, am început să fiu foarte descurajată. Doream atât de mult să-mi văd soţul şi fetiţa, încât m-am dus la gardieni, le-am cerut formularul în care declaram că nu voi mai fi Studentă în Biblie şi l-am semnat.

Când surorile au aflat ce făcusem, unele au început să mă evite. Totuşi, două surori germane mai în vârstă, Hedwig şi Gertrud, au venit la mine şi m-au asigurat de iubirea lor. În timp ce curăţam împreună coteţele porcilor, mi-au explicat cu blândeţe cât de important este să ne păstrăm integritatea faţă de Iehova şi cum ne putem dovedi iubirea pentru el nefăcând niciun compromis. Mi-au vorbit ca nişte mame şi m-au tratat cu multă afecţiune, iar asta mi-a atins inima. * Ştiam că ceea ce făcusem era greşit şi am decis să cer anularea declaraţiei. Într-o seară i-am spus unei surori ce hotărâre luasem. Cineva din administraţia lagărului a auzit probabil discuţia noastră, deoarece chiar în acea seară am fost eliberată şi trimisă cu trenul în Olanda. Una dintre supraveghetoarele din lagăr — îmi amintesc şi acum chipul ei — mi-a spus: „Tu ai rămas o Bibelforscher (Studentă în Biblie) şi aşa vei fi mereu“. „Da, cu voia lui Iehova, aşa voi rămâne“, i-am răspuns. Totuşi, în minte îmi stăruia un singur gând: „Cum să-mi anulez declaraţia?“.

În declaraţie se spunea printre altele: „Prin prezenta declar că nu voi mai activa niciodată în cadrul Societăţii Internaţionale a Studenţilor în Biblie“. Ştiam ce trebuia să fac! În ianuarie 1943, la scurt timp după ce am ajuns acasă, am început din nou să predic despre Regatul lui Dumnezeu. Bineînţeles, dacă autorităţile naziste m-ar fi prins din nou predicând, aş fi primit o pedeapsă aspră.

Pentru a-i dovedi şi mai mult lui Iehova că doream din tot sufletul să-i slujesc cu loialitate, eu şi soţul meu ne-am pus din nou la dispoziţie casa pentru curieri şi pentru supraveghetorii itineranţi. Cât de recunoscătoare am fost pentru că mi s-a oferit posibilitatea să-mi dovedesc din nou iubirea pentru Iehova şi pentru slujitorii săi!

O suferinţă cumplită

Cu câteva luni înainte de terminarea războiului, asupra familiei noastre s-a abătut o mare nenorocire. În octombrie 1944, fiica noastră s-a îmbolnăvit subit de difterie. Starea ei s-a înrăutăţit rapid şi, după trei zile, a murit. Avea doar şapte ani.

Pierderea singurului nostru copil a fost o lovitură devastatoare. Durerea pe care am simţit-o atunci a fost incomparabil mai mare decât suferinţa îndurată în Ravensbrück. Cu toate acestea, în momentele de deznădejde am găsit mângâiere în cuvintele din Psalmul 16:8: „Îl am mereu pe Iehova înaintea mea. Nu mă voi clătina, fiindcă el este la dreapta mea“. Eu şi soţul meu am avut încredere deplină în promisiunea lui Iehova referitoare la înviere. Am perseverat în adevăr şi am fost mereu proclamatori zeloşi ai veştii bune. Până la moartea sa, în 1969, soţul meu m-a ajutat foarte mult să-i slujesc lui Iehova cu recunoştinţă.

Binecuvântări şi bucurii

În ultimele decenii, compania slujitorilor cu timp integral mi-a adus multă bucurie. La fel ca în timpul războiului, casa noastră a fost întotdeauna deschisă pentru supraveghetorii itineranţi şi soţiile lor care au vizitat congregaţia noastră. De exemplu, Maarten şi Nel Kaptein, un cuplu aflat în lucrarea itinerantă, chiar au locuit la noi 13 ani. Când Nel s-a îmbolnăvit, iar boala a ajuns în ultima fază, m-am simţit onorată să am grijă de ea trei luni, până în ultimele ei clipe de viaţă. Compania lor, precum şi a fraţilor şi a surorilor dragi din congregaţie, m-a ajutat să mă bucur de paradisul spiritual din prezent.

Unul dintre cele mai semnificative evenimente din viaţa mea a avut loc în anul 1995, când am fost invitată să particip la o ceremonie comemorativă, ţinută la Ravensbrück. Acolo m-am întâlnit cu unele dintre surorile cu care am fost închisă în lagăr şi pe care nu le văzusem de peste 50 de ani! Această întâlnire a fost o experienţă emoţionantă, de neuitat şi o ocazie de a ne încuraja reciproc să privim cu speranţă spre ziua în care cei dragi ai noştri care au murit vor trăi din nou.

Apostolul Pavel spune în Romani 15:4 că ‘prin perseverenţa noastră şi prin mângâierea din Scripturi avem speranţă’. Îi mulţumesc din toată inima lui Iehova pentru această speranţă, care m-a ajutat să-i slujesc plină de recunoştinţă, în pofida încercărilor!

[Notă de subsol]

^ par. 19 În acel timp, în lipsa oricărei legături cu sediul mondial, fraţii se străduiau să rezolve cum puteau mai bine chestiunile privitoare la neutralitate. Din acest motiv, modul în care fiecare trata astfel de chestiuni nu era întotdeauna acelaşi.

[Legenda fotografiei de la pagina 10]

Cu Jaap, în 1930

[Legenda fotografiei de la pagina 10]

Fiica noastră, Willy, pe când avea şapte ani

[Legenda fotografiei de la pagina 12]

În 1995 am participat la o ceremonie comemorativă emoţionantă. Eu sunt pe primul rând, a doua din stânga