Nu mă mai tem de moarte, aştept ‘viaţa din belşug’

Relatare de Piero Gatti

VUIETUL se apropia tot mai mult. Sirenele urlau, avertizându-i pe oameni să fugă în adăposturi. Apoi s-a dezlănţuit vacarmul: ploaia de bombe pustia totul în jur, iar zgomotul asurzitor te umplea de groază!

Acest episod se petrecea la Milano, în jurul anului 1944. Eram soldat şi făceam parte din trupele staţionate aici. În urma bombardamentelor, erau distruse multe adăposturi antiaeriene. Deseori primeam ordinul de a strânge dintre dărâmături trupurile sfârtecate ale celor ucişi. Pretutindeni vedeam numai moarte! Uneori şi eu am fost la un pas de ea. În acele momente mă rugam lui Dumnezeu şi îi promiteam că voi înfăptui voinţa sa dacă voi scăpa cu viaţă.

Îmi înving teama de moarte

Am crescut într-un sat aflat la 10 kilometri de Como, un oraş de la graniţa cu Elveţia. Încă de mic, am cunoscut durerea şi teama de moarte. Gripa spaniolă mi-a răpit două surori. Apoi, în 1930, când aveam doar şase ani, mama mea, pe nume Luigia, a murit şi ea. Întrucât familia mea era catolică, participam în fiecare săptămână la liturghie şi respectam toate tradiţiile. Dar nu în biserică mi-am învins teama de moarte, ci într-o frizerie.

În 1944, cel de-al Doilea Război Mondial secera nenumărate vieţi. Mă refugiasem împreună cu zeci de mii de soldaţi italieni în Elveţia, o ţară neutră. Am fost trimişi în lagăre de refugiaţi, eu fiind repartizat într-un lagăr de lângă Steinach, un sat din nord-estul ţării. Aici ni s-a acordat o oarecare libertate. Frizerul satului avea nevoie de ajutor, aşa că am locuit şi am lucrat la el o lună de zile. În acest timp scurt am cunoscut un om care mi-a schimbat radical viaţa.

La frizerie venea un italian, Adolfo Tellini, care era Martor al lui Iehova. Nu auzisem până atunci de Martori; nici nu era de mirare având în vedere că în toată Italia existau pe atunci doar 150 de Martori. Adolfo mi-a vorbit despre minunatele adevăruri ale Bibliei şi despre timpul când oamenii se vor bucura de pace şi de ‘viaţă din belşug’ (Ioan 10:10; Rev. 21:3, 4). Perspectiva de a trăi într-o lume fără război şi fără moarte m-a umplut de bucurie. Când m-am întors în lagăr, i-am vorbit despre această speranţă unui tânăr italian pe nume Giuseppe Tubini. Şi el a fost entuziasmat de cele aflate. Adolfo şi alţi Martori au început să ne viziteze în lagăr.

Am mers cu Adolfo în Arbon, un sat aflat la 10 kilometri de Steinach, unde câţiva  Martori ţineau întruniri în italiană. Întrunirea m-a încântat atât de mult, încât săptămâna următoare m-am dus pe jos până acolo. Mai târziu, am mers la Zürich pentru a asista la un congres. Programul a inclus şi proiecţia unor imagini cu mormane de cadavre din lagărele de concentrare. Acele imagini m-au cutremurat! Am aflat atunci că mulţi Martori din Germania au plătit cu viaţa pentru credinţa lor. La congres am făcut cunoştinţă cu sora Maria Pizzato, care fusese condamnată de regimul fascist la 11 ani de închisoare.

După război, m-am întors în Italia şi am început să slujesc în congregaţia din Como. Nu făcusem un studiu sistematic al Bibliei, dar aveam bine întipărite în minte adevărurile ei fundamentale. Sora Maria Pizzato, care făcea şi ea parte din această congregaţie mică, mi-a spus că trebuie să mă botez şi m-a sfătuit să vorbesc cu Marcello Martinelli, din oraşul Castione Andevenno (provincia Sondrio). Marcello era un frate uns care fusese condamnat tot la 11 ani de închisoare. Până la el a trebuit să merg cu bicicleta 80 de kilometri!

Marcello mi-a explicat, cu ajutorul Bibliei, cerinţele pentru botez, a rostit o rugăciune, iar apoi am mers la râul Adda, unde m-am botezat. Era anul 1946. Acea zi de septembrie a fost specială pentru mine. Eram în culmea fericirii: luasem decizia de a-i sluji lui Iehova şi aveam o speranţă reală de viitor. Nici n-am simţit că în acea zi făcusem 160 de kilometri cu bicicleta!

În mai 1947 s-a ţinut la Milano primul congres de după război, la care au asistat aproximativ 700 de persoane, inclusiv fraţi care supravieţuiseră persecuţiei fasciste. Cine credeţi că a ţinut cuvântarea de botez? Giuseppe Tubini, căruia îi depusesem mărturie în lagărul de refugiaţi şi care era el însuşi candidat la botez!

Tot atunci, am avut privilegiul de a face cunoştinţă cu fratele Nathan Knorr, de la Betelul din Brooklyn, care ne-a încurajat pe mine şi pe Giuseppe să ne punem la dispoziţia lui Iehova. Am hotărât deci să încep serviciul cu timp integral în luna următoare. Când m-am întors acasă, le-am vorbit rudelor despre decizia mea. Au încercat să mă descurajeze, dar n-au reuşit, aşa că după o lună am început serviciul la Betelul din Milano. Aici slujeau două cupluri de misionari — Giuseppe şi Angelina Romano şi Carlo şi Costanza Benanti —, precum şi Giuseppe Tubini.

După o lună de serviciu la Betel, am fost numit supraveghetor de circumscripţie. Eram primul supraveghetor de origine italiană. Fratele George Fredianelli, primul misionar venit din Statele Unite, în 1946, se afla deja în lucrarea itinerantă. După ce m-a instruit câteva săptămâni, m-a lăsat să mă descurc singur. Îmi amintesc cu drag că prima congregaţie pe care am vizitat-o a fost Faenza. Imaginaţi-vă! Până atunci nu ţinusem nicio cuvântare. Cu toate acestea, am reuşit să-i încurajez pe cei prezenţi, inclusiv pe mulţi tineri, să înceapă serviciul cu timp integral. Mai târziu, unii dintre acei tineri au primit mari responsabilităţi teocratice.

Aşa a început viaţa mea de supraveghetor itinerant, o viaţă plină de surprize, de schimbări, de greutăţi, dar şi de bucurii. În toţi aceşti ani, surorile şi fraţii mei dragi m-au înconjurat cu multă afecţiune!

Climatul religios în Italia postbelică

Pe atunci, Biserica Catolică îşi exercita nestingherită autoritatea. Deşi noua Constituţie intrase în vigoare încă din 1948, legile fasciste care le interziceau Martorilor lui  Iehova să predice nu au fost anulate decât în 1956. Deseori, din cauza presiunilor exercitate de cler, congresele de circumscripţie erau întrerupte. Alteori însă eforturile disperate ale preoţilor dădeau greş. Aşa s-a întâmplat şi în 1948, la Sulmona, un orăşel din centrul Italiei.

Congresul se ţinea într-un teatru. Sala era arhiplină, fiind prezente 2 000 de persoane, un număr impresionant pentru acel timp, când în Italia nu erau decât 500 de proclamatori. Eu eram preşedintele sesiunii de duminică dimineaţă, iar Giuseppe Romano ţinea discursul public. La sfârşitul discursului, un tânăr, susţinut de doi preoţi care voiau să creeze confuzie, a sărit pe scenă şi a început să ţipe. I-am spus imediat: „Dacă ai ceva de zis, închiriază o sală şi n-ai decât să spui acolo ce vrei“. Urletele lui nu au făcut nicio impresie asupra celor prezenţi, care şi-au exprimat dezaprobarea acoperindu-i vocea prin cuvintele lor. Atunci, tânărul a coborât de pe scenă şi s-a făcut nevăzut.

În acele timpuri nu era uşor să călătoreşti. Uneori, de la o congregaţie la alta, mergeam pe jos, cu bicicleta, cu autobuze vechi şi ticsite de oameni sau cu trenul. Câteodată dormeam în ateliere sau în grajduri. Întrucât războiul abia se încheiase, majoritatea italienilor trăiau în sărăcie. Fraţii erau puţini la număr şi aveau condiţii de trai modeste. Cu toate acestea, viaţa în serviciul lui Iehova era frumoasă!

Particip la Şcoala Galaad

În 1950, eu şi Giuseppe Tubini am fost invitaţi să urmăm cursurile celei de a 16-a clase a Şcolii Galaad. Mi-am dat seama chiar de la început că nu-mi va fi uşor să învăţ limba engleză, dar am făcut tot ce-am putut. Trebuia să citim în engleză toată Biblia. Pentru a exersa citirea cu voce tare, eu săream uneori peste masa de prânz. În cele din urmă, mi-a venit rândul să ţin o temă. Îmi amintesc şi astăzi cuvintele instructorului: „În ce priveşte gestica şi entuziasmul, te descurci de minune, dar din engleza ta nu se înţelege mai nimic!“. Am terminat, totuşi, cu bine Şcoala. Eu şi Giuseppe am fost repartizaţi în Italia. Datorită instruirii primite, am putut să le slujim mai bine fraţilor.

În 1955 m-am căsătorit cu Lidia. Cu şapte ani înainte, când s-a botezat, chiar eu ţinusem cuvântarea de botez. Tatăl ei, Domenico, fusese persecutat de regimul fascist şi  trimis în exil timp de trei ani. Acest frate drag a reuşit să-şi ajute toţi cei şapte copii să accepte adevărul. Şi Lidia a luptat pentru adevăr. Înainte de a ni se recunoaşte dreptul de a predica în mod liber, ea a fost de trei ori adusă în faţa instanţei. După şase ani de la căsătorie, s-a născut primul nostru fiu, Beniamino. Apoi, în 1972, s-a născut şi Marco. Sunt fericit că atât ei, cât şi familiile lor îi slujesc cu zel lui Iehova.

Am rămas activ în serviciul lui Iehova

În toţi aceşti ani în care le-am slujit cu bucurie altora, am avut parte de experienţe de neuitat. De exemplu, la începutul anilor ’80 ai secolului trecut, socrul meu i-a scris preşedintelui de atunci al Italiei, Sandro Pertini. În timpul dictaturii fasciste, ei fuseseră amândoi trimişi pe insula Ventotene, unde erau exilaţi presupuşii duşmani ai regimului. Socrul meu a cerut o întrevedere cu el, pentru a-i depune mărturie. L-am însoţit la întâlnirea cu preşedintele. Spre surprinderea noastră, acesta ne-a primit cu căldură şi chiar l-a îmbrăţişat pe socrul meu. Apoi am stat de vorbă despre convingerile noastre şi i-am dat câteva publicaţii.

În 1991, după 44 de ani în care am vizitat congregaţii din toată Italia, am întrerupt lucrarea itinerantă. În următorii patru ani, am fost custodele unei săli de congrese. Apoi m-am îmbolnăvit grav şi am fost nevoit să renunţ la unele activităţi teocratice. Totuşi, prin bunătatea nemeritată a lui Iehova, sunt încă în serviciul cu timp integral. Mă străduiesc să anunţ vestea bună şi chiar conduc mai multe studii biblice. Fraţii îmi spun că şi acum sunt plin de vervă când ţin cuvântări! Îi mulţumesc lui Iehova că nu mi-am pierdut vigoarea, în pofida vârstei.

Teama de moarte m-a urmărit încă din copilărie, dar cunoştinţa exactă din Biblie mi-a insuflat speranţa de a trăi veşnic, da, speranţa de a mă bucura de ‘viaţă din belşug’ (Ioan 10:10). Aştept cu nerăbdare lumea nouă, în care vor domni pacea, siguranţa şi fericirea. Iehova ne va copleşi atunci cu binecuvântări! Toată onoarea să-i fie adusă Creatorului nostru iubitor, al cărui nume avem privilegiul să-l purtăm! (Ps. 83:18)

[Harta de la paginile 22, 23]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

ELVEŢIA

BERNA

Zürich

Arbon

Steinach

ITALIA

ROMA

Como

Milano

Râul Adda

Castione Andevenno

Faenza

Sulmona

Ventotene

[Legenda fotografiei de la pagina 22]

În drum spre Galaad

[Legenda fotografiei de la pagina 22]

Cu Giuseppe la Galaad

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

La nunta noastră

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Scumpa mea soţie îmi este alături de peste 55 de ani