Citirea Bibliei mi-a dat tărie de-a lungul vieţii

Relatare de Marceau Leroy

„LA ÎNCEPUT Dumnezeu a creat cerurile şi pământul“. Am citit aceste cuvinte pe ascuns, în camera mea. De ce? Deoarece ştiam că tatăl meu, un ateu declarat, nu era de acord cu Biblia!

Nu citisem niciodată această carte, iar cuvintele introductive din Geneza m-au lovit ca un fulger. Mi-am zis: „Aşa se explică armonia legilor fizice care m-au uluit întotdeauna!“. Fascinat, citeam de la opt seara până la patru dimineaţa. Astfel mi-am făcut obiceiul de a citi din Cuvântul lui Dumnezeu, obicei pe care îl am şi în prezent. Dar să vă povestesc cum m-a întărit citirea Bibliei pe parcursul vieţii.

„Va trebui s-o citeşti în fiecare zi“

M-am născut în 1926 la Vermelles, un sat minier din nordul Franţei. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cărbunele era un combustibil de importanţă naţională. De aceea, întrucât eram miner, am fost scutit de serviciul militar. Pentru a putea duce însă o viaţă mai bună, am urmat o şcoală cu profil tehnic, în domeniul radioului şi al electricităţii. Din studiul acestor discipline, am învăţat câtă armonie domneşte în legile fizicii. La 21 de ani, am primit de la un coleg de clasă o Biblie. El mi-a spus: „Merită să citeşti această carte“. Era prima mea Biblie. Când am terminat-o de citit eram convins că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, revelaţia dată de El omenirii.

Crezând că şi vecinii mei vor fi încântaţi să citească Biblia, am făcut rost de opt exemplare. Dar ei nu au reacţionat aşa cum m-am aşteptat, ci au râs de mine şi m-au tratat cu ostilitate. În plus, rudele mele, fiind superstiţioase, m-au avertizat: „Odată ce vei începe să citeşti această carte, va trebui s-o citeşti în fiecare zi!“. Şi chiar asta s-a întâmplat. Dar nu-mi pare rău. Citirea Bibliei a devenit obiceiul vieţii mele!

Observând că sunt interesat de Biblie, câţiva vecini mi-au dat să citesc nişte publicaţii primite de la Martorii lui Iehova. Broşurile, printre care şi O lume, un guvern * (vezi imaginea), explicau de ce afirmă Biblia că Regatul lui Dumnezeu este singura speranţă a omenirii (Mat. 6:10). Eram acum mai hotărât ca oricând să le împărtăşesc altora această speranţă.

 Unul dintre primii oameni cărora le-am dat o Biblie a fost un prieten din copilărie, pe nume Noël. Întrucât era catolic practicant, a aranjat să mă întâlnesc cu cineva care urma o şcoală de teologie. La început mi-a fost teamă, dar ştiam din Psalmul 115:4–8 şi din Matei 23:9, 10 că lui Dumnezeu nu-i place să ne închinăm la idoli şi să ne adresăm preoţilor cu titluri religioase, ceea ce mi-a dat curajul să-mi apăr noile convingeri. Drept rezultat, Noël a acceptat adevărul; el este şi astăzi un Martor fidel.

Apoi i-am făcut o vizită surorii mele mai mari. Soţul ei avea cărţi spiritiste şi era hărţuit de demoni. La început simţeam că nu aveam putere să-l ajut. Dar textul din Evrei 1:14, precum şi alte versete m-au convins că îngerii lui Iehova mă susţin. Cumnatul meu a reuşit să scape de demoni după ce a pus în practică principiile Bibliei şi s-a debarasat de toate lucrurile care aveau legătură cu ocultismul. Şi el, şi sora mea au devenit Martori zeloşi.

În 1947, la uşa mea a sunat un Martor din America, pe nume Arthur Emiot. Am fost foarte bucuros şi l-am întrebat unde se întruneau Martorii. El mi-a spus că exista un grup în Liévin, localitate aflată la circa 10 kilometri de locuinţa mea. Pe vremea aceea era greu să-ţi cumperi chiar şi o bicicletă, aşa că luni la rând am mers pe jos la întruniri. În Franţa, lucrarea Martorilor era deja interzisă de opt ani. În întreaga ţară existau doar 2 380 de Martori, între care mulţi erau imigranţi polonezi. Dar la 1 septembrie 1947, activitatea Martorilor lui Iehova din Franţa a fost din nou recunoscută oficial. La Paris s-a reînfiinţat un birou de filială pe strada Villa Guibert. Întrucât pe atunci nu exista niciun pionier în Franţa, Informatorul (actualmente Serviciul nostru pentru Regat) din decembrie 1947 i-a încurajat pe fraţi să înceapă pionieratul regular. (În acea perioadă, necesarul de ore era de 150, dar a fost redus la 100 în 1949.) Fiind absolut convins de veridicitatea cuvintelor lui Isus din Ioan 17:17, potrivit cărora „cuvântul [lui Dumnezeu] este adevărul“, m-am botezat în 1948, iar în decembrie 1949 am devenit pionier.

Din închisoare, înapoi la Dunkerque

Prima repartiţie a fost Agen, o localitate din sudul Franţei, unde am stat puţin timp. Fiindcă nu mai lucram în mină, am fost chemat în armată. Am refuzat şi am fost trimis la închisoare. Cu toate că nu ni se permitea să avem o Biblie, am reuşit să fac rost de câteva pagini din cartea Psalmii. Citirea acelor pagini mi-a dat curaj. După ce am ieşit din închisoare, m-am întrebat: Să continui serviciul cu timp integral sau să-l întrerup şi să mă aşez la casa mea? Cuvintele Bibliei mi-au venit din nou în ajutor! Am meditat la ceea ce spune Pavel în Filipeni 4:11–13: „Pentru toate lucrurile am tărie datorită celui care îmi dă putere“. Am hotărât deci să continui pionieratul. În 1950, am primit o nouă repartiţie: Dunkerque, un oraş unde mai predicasem.

Când am sosit aici, nu aveam nimic. Cel de-al Doilea Război Mondial lăsase oraşul aproape în ruine şi era dificil să găseşti o locuinţă. Am mers în vizită la o familie cu care obişnuiam să vorbesc despre adevăr, iar stăpâna casei a fost foarte bucuroasă să mă revadă: „O, domnule Leroy, aţi fost eliberat! Soţul meu spune că, dacă ar fi mai mulţi oameni ca dumneavoastră, n-ar mai exista războaie“. Ei aveau o pensiune şi mi-au permis să locuiesc în ea până la începerea sezonului turistic. Tot în acea zi, Evans, fratele lui Arthur Emiot, mi-a oferit de lucru. * El era interpret în port şi căuta un paznic de noapte care să păzească o navă. M-a prezentat unuia dintre secunzi. Eram foarte slab deoarece abia ieşisem din închisoare. Aflând acest lucru, secundul mi-a zis să mă servesc din frigider cu tot ce vreau. Într-o singură zi obţinusem cazare, slujbă şi mâncare! Încrederea mea în cuvintele lui Isus din Matei 6:25–33 a devenit şi mai puternică.

 La începerea sezonului turistic, eu şi partenerul meu de pionierat, Simon Apolinarski, a trebuit să ne căutăm altă locuinţă. Dar eram hotărâţi să nu plecăm din repartiţia noastră. În cele din urmă am găsit cazare într-un grajd de cai, fiind nevoiţi să dormim pe saltele de paie. Predicam toată ziua. I-am depus mărturie proprietarului grajdului, iar el a acceptat adevărul. După puţin timp, în ziarul local a apărut un articol care îi avertiza pe locuitorii din Dunkerque cu privire la „invazia Martorilor lui Iehova în regiune“. Dar în zonă nu eram decât eu, Simon şi o mână de Martori! Meditând la speranţa noastră creştină şi la modul în care Iehova ne-a purtat de grijă, am reuşit să înfruntăm greutăţile cu mult curaj. În 1952, când mi s-a schimbat repartiţia, în Dunkerque erau aproximativ 30 de proclamatori.

Întăriţi pentru noi responsabilităţi

Am fost repartizat apoi la Amiens, dar nu am stat mult aici deoarece am fost trimis ca pionier special la Boulogne-Billancourt, o suburbie a Parisului, unde am început multe studii biblice. Unele dintre aceste persoane au ajuns misionari sau slujesc într-o altă formă a serviciului cu timp integral. Un tânăr pe nume Guy Mabilat a acceptat adevărul şi a devenit mai târziu supraveghetor de circumscripţie, iar, ulterior, de district. El a supravegheat apoi construirea tipografiei de la Louviers, unde se află actualmente Betelul. (Louviers este situat la aproximativ 100 de kilometri de Paris.) Discuţiile biblice pe care le purtam în lucrarea de predicare mi-au întipărit în minte Cuvântul lui Dumnezeu, mi-au dat bucurie şi m-au ajutat să-mi îmbunătăţesc arta de a preda.

În 1953 am fost numit, spre surprinderea mea, supraveghetor de circumscripţie în Alsacia şi Lorena, care, în perioada 1871–1945, au fost anexate de două ori Germaniei. Astfel, a trebuit să învăţ limba germană. Când am început lucrarea itinerantă nu prea existau automobile, televizoare sau maşini de scris, iar radiourile portabile sau calculatoarele nici nu apăruseră. Totuşi, viaţa mea nu era tristă sau marcată de privaţiuni. Dimpotrivă, eram fericit. Sfatul biblic de a avea ‘un ochi simplu’ era uşor de respectat deoarece existau mai puţine lucruri care să te distragă decât astăzi (Mat. 6:19–22).

În 1955 s-a ţinut la Paris congresul „Regatul triumfător“. Acest eveniment a avut pentru mine o semnificaţie aparte, întrucât, cu acea ocazie, am cunoscut-o pe viitoarea mea soţie: Irène Kolanski. Ea începuse serviciul cu timp integral cu un an înaintea mea. Părinţii ei erau polonezi şi îi slujeau de mulţi ani lui Iehova. Ei fuseseră vizitaţi în Franţa de Adolf Weber, grădinarul fratelui Russell, venit în Europa să  predice vestea bună. Ne-am căsătorit în 1956, după care Irène m-a însoţit în lucrarea itinerantă. În toţi aceşti ani, ea mi-a fost un sprijin de nădejde!

În 1958, am avut parte de o altă surpriză plăcută: am fost numit supraveghetor de district. Fiindcă nu existau suficienţi fraţi calificaţi, am continuat să vizitez câteva congregaţii în calitate de supraveghetor de circumscripţie. Eram foarte ocupat! Pe lângă cele 100 de ore pe care le efectuam lunar în lucrarea de predicare, în fiecare săptămână ţineam cuvântări, vizitam trei grupe de studiu de carte, analizam evidenţele congregaţiilor şi pregăteam rapoarte. Cum puteam să răscumpăr timp pentru citirea Cuvântului lui Dumnezeu? Aveam o singură soluţie: tăiam foi dintr-o Biblie veche şi le luam cu mine. Ori de câte ori aşteptam pe cineva, îmi scoteam foile şi citeam. Acele scurte momente de înviorare spirituală mi-au dat tăria de a continua lucrarea itinerantă.

În 1967, eu şi Irène am devenit membri permanenţi ai familiei Betel din Boulogne-Billancourt. Am început să lucrez în Departamentul pentru serviciu, privilegiu pe care îl am şi astăzi, după mai bine de 40 de ani. Ceea ce-mi place la munca mea este că trebuie să răspund la scrisori în care se pun întrebări biblice. Este fascinant să sapi în Cuvântul lui Dumnezeu şi ‘să aperi vestea bună’! (Filip. 1:7) De asemenea, am bucuria de a conduce închinarea de dimineaţă înainte de servirea micului dejun. În 1976, am fost numit membru al Comitetului Filialei din Franţa.

Cel mai bun mod de viaţă!

Pe parcursul vieţii, am trecut prin multe încercări. Însă cea mai grea încercare o avem acum, când, din cauza vârstei şi a problemelor de sănătate, eu şi Irène nu mai putem face la fel de mult ca înainte. Totuşi, întrucât citim şi studiem Biblia împreună, reuşim să ne păstrăm vie speranţa. Ne place să mergem cu autobuzul până în teritoriul congregaţiei pentru a le împărtăşi altora vestea bună. Am petrecut împreună în serviciul cu timp integral peste 120 de ani şi am acumulat o experienţă foarte bogată. Le recomandăm acest mod de viaţă tuturor celor care vor să fie cu adevărat fericiţi şi să se simtă utili. Când a scris Psalmul 37:25, regele David era deja în vârstă. El a spus: „Nu l-am văzut pe cel drept părăsit“. Subscriu din toată inima la aceste cuvinte!

Pe parcursul vieţii, am fost întărit de Iehova prin intermediul Cuvântului său. Rudele m-au avertizat în urmă cu peste 60 de ani că va trebui să citesc Biblia în fiecare zi. Şi au avut dreptate. Citirea Bibliei a devenit un obicei pe care nu-l regret nicio clipă!

[Note de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 5]

Eu şi Simon

[Legenda fotografiei de la pagina 5]

Biblie asemănătoare cu prima Biblie pe care am primit-o

[Legenda fotografiei de la pagina 5]

Slujind ca supraveghetor de district

[Legenda fotografiei de la pagina 6]

În ziua nunţii noastre

[Legenda fotografiei de la pagina 6]

Eu şi Irène, citind şi studiind cu plăcere din Cuvântul lui Dumnezeu