Bolnavă acum, dar nu pentru totdeauna

Relatare de Sara van der Monde

Deseori, oamenii îmi spun: „Sara, ai un zâmbet foarte frumos! Cum de eşti tot timpul fericită?“. Eu le răspund că am o speranţă deosebită: „Acum sunt bolnavă, dar nu pentru totdeauna!“.

M-AM născut în 1974 la Paris (Franţa). Naşterea mea a decurs foarte greu, iar mai târziu am fost diagnosticată cu paralizie cerebrală. Îmi mişcam cu greu mâinile şi picioarele, nu puteam vorbi clar şi eram predispusă la infecţii. Apoi m-am îmbolnăvit de epilepsie.

Când aveam doi ani, familia mea s-a mutat la Melbourne (Australia). Doi ani mai târziu, tata ne-a părăsit pe mine şi pe mama. Atunci a fost prima dată când m-am simţit aproape de Dumnezeu. Mama, care este Martoră a lui Iehova, m-a dus cu regularitate la întruniri, unde am aflat că Dumnezeu mă iubeşte şi lui îi pasă de mine. Ceea ce am învăţat, precum şi iubirea şi încurajările mamei m-au făcut să mă simt în siguranţă, chiar dacă situaţia noastră se schimbase.

De la mama am învăţat şi cum să mă rog lui Iehova. De fapt, îmi este mult mai uşor să mă rog decât să vorbesc. Nu trebuie să fac eforturi să pronunţ cuvintele, totuşi ele îmi sunt clare în minte. Oamenii nu înţeleg întotdeauna ce vreau să spun, de aceea este foarte încurajator să ştiu că Iehova mă înţelege, indiferent că îi vorbesc în gând sau cu voce tare, poticnindu-mă în cuvinte (Ps. 65:2).

Înfrunt multe obstacole

La vârsta de cinci ani, paralizia avansase atât de mult, încât aveam nevoie de orteze pentru a merge. Mai mult mă legănam decât mergeam. La 11 ani nu mai puteam să merg deloc. Ca să mă urc în pat şi să cobor trebuia să folosesc un elevator electric. Cu ajutorul acestuia mă aşezam în scaunul cu rotile, pe care îl manevram acţionând o manetă.

Trebuie să recunosc că, uneori, problemele de sănătate mă copleşesc. Dar atunci îmi vine în minte deviza familiei noastre: „Nu te-ngrijora pentru ceea ce nu poţi face. Concentrează-te la ceea ce poţi face“. Gândind astfel, am învăţat să călăresc, să merg cu barca şi canoea, am reuşit să fac excursii cu cortul şi chiar să conduc o maşină în poligon! În plus, îmi exprim latura artistică în diverse moduri: pictez, cos, brodez şi confecţionez cuverturi şi obiecte de ceramică.

Din cauza problemelor grave de sănătate, unele persoane au spus că nu eram capabilă să iau singură decizia de a-i sluji lui Dumnezeu. Când aveam 18 ani, o profesoară m-a îndemnat să plec de acasă pentru a „scăpa“ de religia  mamei mele. Ea chiar s-a oferit să mă ajute să-mi găsesc o locuinţă. Dar i-am spus că n-am să renunţ niciodată la credinţa mea şi că voi pleca de acasă doar când voi considera că pot fi mai independentă.

La scurt timp după acea discuţie, m-am botezat ca Martoră a lui Iehova. Doi ani mai târziu, m-am mutat într-un mic apartament. Aici mă bucur atât de ajutorul de care am nevoie, cât şi de mai multă independenţă.

O cerere neaşteptată

De-a lungul anilor, credinţa mi-a fost pusă la încercare şi în alte moduri. Într-o zi, un coleg de şcoală, care avea şi el probleme de sănătate, m-a cerut în căsătorie. La început m-am simţit flatată. Asemenea multor tinere, şi eu îmi doresc un partener de viaţă. Totuşi, faptul că două persoane au în comun o problemă de sănătate nu este o garanţie că vor avea o căsnicie fericită. În plus, tânărul respectiv nu era Martor al lui Iehova. Convingerile, preocupările şi obiectivele noastre erau complet diferite. Aşadar, cum am fi putut avea un viitor împreună? Mai mult, eram hotărâtă să respect porunca lui Dumnezeu de a mă căsători doar cu un colaborator în credinţă (1 Cor. 7:39). Prin urmare, i-am spus politicos că nu mă puteam căsători cu el.

Nu regret deloc decizia luată. În plus, sunt sigură că voi fi fericită în lumea nouă promisă de Dumnezeu (Ps. 145:16; 2 Pet. 3:13). Până atunci sunt hotărâtă să-i rămân loială lui Iehova şi să fiu mulţumită cu situaţia în care mă aflu.

Aştept cu nerăbdare ziua când voi sări din scaunul cu rotile şi voi alerga cu toată forţa. Atunci voi striga: „Am fost bolnavă, dar acum mă pot bucura de sănătate pentru totdeauna!“.