Iehova ne-a binecuvântat eforturile de a face schimbări

Relatare de James A. Thompson

M-am născut în 1928, în sudul Statelor Unite. Din cauza segregării rasiale, albilor şi negrilor le era interzis prin lege să stea împreună. Cei care încălcau această lege puteau ajunge la închisoare sau chiar mai rău.

PE ATUNCI, în anumite zone din Statele Unite, Martorii lui Iehova albi şi negri trebuiau să aibă congregaţii, circumscripţii şi districte separate. În 1937, tatăl meu a devenit serv de grupă (echivalentul actual al coordonatorului corpului de bătrâni) în congregaţia formată din fraţi şi surori de culoare din oraşul Chattanooga (Tennessee). Henry Nichols era serv de grupă în congregaţia de albi.

Am multe amintiri frumoase din copilărie. De pildă, îmi aduc aminte cum stăteam seara pe veranda casei noastre şi eram atent la ce discutau tata şi fratele Nichols. Deşi nu înţelegeam totul, îmi plăcea să fiu cu tata şi să-i ascult vorbind despre modul în care lucrarea de predicare putea fi efectuată în acele vremuri.

Cu puţin timp înainte, în 1930, familia noastră a fost lovită de o tragedie. Mama, în vârstă de numai 20 de ani, a murit. Acum, tata trebuia să se îngrijească singur de sora mea, Doris, care avea patru ani, şi de mine, care aveam doar doi ani. Deşi nu era botezat de mult timp, tata a făcut progrese spirituale rapide.

Exemple care mi-au modelat viaţa

În 1933, tata s-a căsătorit cu o soră minunată, pe nume Lillie Mae Gwendolyn Thomas. Amândoi i-au slujit cu loialitate lui Iehova, fiind exemple bune pentru mine şi pentru sora mea.

În 1938, Organizaţia a schimbat modul în care erau numiţi bătrânii de congregaţie. Dacă  până atunci bătrânii erau aleşi prin vot, pe plan local, de la acea dată au început să fie numiţi de fraţii de la sediul din Brooklyn (New York). Toate congregaţiile au fost rugate să susţină decizia luată. Deşi unor fraţi din Chattanooga le-a fost greu s-o accepte, tata a susţinut necondiţionat această schimbare de natură organizatorică. Atât tata, prin loialitatea sa, cât şi mama, prin modul în care l-a susţinut mereu, au fost exemple remarcabile pentru mine.

Botezul şi serviciul cu timp integral

În 1940, mai mulţi fraţi şi surori din congregaţia noastră au închiriat un autocar şi au mers la congresul ţinut în Detroit (Michigan). Câţiva din grupul nostru s-au botezat la acel congres. Unii s-au mirat că nu am fost şi eu printre candidaţii la botez, având în vedere că mergeam în lucrare încă de la cinci ani.

Când m-au întrebat ce mă reţinea să mă botez, le-am spus simplu: „Nu prea ştiu ce implică botezul“. Întâmplător, tata a auzit răspunsul meu şi a fost surprins. Prin urmare, s-a străduit şi mai mult să mă ajute să înţeleg semnificaţia şi importanţa botezului. Patru luni mai târziu, într-o zi friguroasă de octombrie, m-am botezat într-un iaz din afara oraşului nostru.

La 14 ani am început să fac pionierat în timpul vacanţelor şcolare. Predicam în unele orăşele din statele Tennessee şi Georgia. Mă trezeam dis-de-dimineaţă, îmi pregăteam un pacheţel pentru prânz şi, la ora şase, luam autobuzul sau trenul până în teritoriu. Mă întorceam acasă după-amiaza, pe la şase. De multe ori terminam mâncarea înainte de prânz. Deşi aveam bani, nu puteam intra în magazine ca să-mi cumpăr ceva să mănânc pentru că eram negru. Odată, când am intrat într-un magazin ca să-mi iau o îngheţată, am fost dat afară. Însă o doamnă albă foarte cumsecade a ieşit şi mi-a adus o îngheţată.

Când am intrat la liceu, mişcarea de apărare a drepturilor omului era în plin avânt. Organizaţii, precum Asociaţia Naţională pentru Emanciparea Oamenilor de Culoare, îi încurajau pe elevi să lupte pentru drepturile lor. Mai multe şcoli pentru negri, inclusiv şcoala mea, îşi îndemnau elevii să devină membri ai acestor organizaţii. În pofida presiunilor, am refuzat „să-mi susţin rasa“, explicând că Dumnezeu nu favorizează nicio rasă şi că doar el poate pune capăt nedreptăţilor de orice fel (Ioan 17:14; Fap. 10:34, 35).

La scurt timp după terminarea liceului, am decis să mă mut la New York. În drum, m-am oprit în Philadelphia (Pennsylvania) ca să vizitez nişte prieteni pe care îi cunoscusem la un congres. Acolo, am văzut pentru prima oară o congregaţie mixtă, în care slujeau atât albi, cât şi negri. Am ajuns chiar în timpul vizitei supraveghetorului de circumscripţie. Fratele m-a luat deoparte şi m-a rugat să ţin o temă la următoarea întrunire. Acest lucru m-a încurajat să rămân acolo.

Printre prietenii pe care mi i-am făcut în Philadelphia era şi o soră tânără, pe nume Geraldine White, sau Gerri, cum îi spuneam eu. Cunoştea bine Scripturile şi comunica foarte uşor cu oamenii în lucrarea din casă-n casă. În plus, şi ea dorea să facă pionierat, iar asta era foarte important pentru mine. Ne-am căsătorit în 23 aprilie 1949.

 Suntem invitaţi la Galaad

Încă de la început, ne-am fixat obiectivul de a urma cursurile Şcolii Galaad şi de a deveni misionari. Între timp, am slujit cu bucurie unde era nevoie mai mare de vestitori, pregătindu-ne astfel pentru obiectivul nostru. În scurtă vreme, am fost rugaţi să ne mutăm în Lawnside (New Jersey), apoi în Chester (Pennsylvania) şi, în cele din urmă, în Atlantic City (New Jersey). Când slujeam în Atlantic City, am depus cererea pentru Şcoala Galaad, întrucât acum îndeplineam cerinţa de a fi căsătoriţi de cel puţin doi ani. Însă a apărut o problemă.

La începutul anilor ’50, mulţi tineri au fost înrolaţi în armată şi trimişi în războiul din Coreea. Comisia de recrutare din Philadelphia nu a acceptat să fiu scutit de serviciul militar întrucât avea prejudecăţi faţă de Martorii lui Iehova din cauza neutralităţii lor creştine. Mai târziu, am fost informat de un judecător că, în urma cercetărilor făcute de FBI, poziţia mea de neutralitate a fost confirmată. Astfel, în 11 ianuarie 1952, Comisia de Apel m-a scutit de serviciul militar în baza statului meu de slujitor religios.

În luna august a aceluiaşi an, eu şi Gerri am fost invitaţi la cea de-a 20-a clasă a Şcolii Galaad, care urma să înceapă în septembrie. Eram siguri că vom fi trimişi să slujim în altă ţară. Sora mea, Doris, absolvise a 13-a clasă a Şcolii şi fusese repartizată în Brazilia. Spre marea noastră surprindere, am primit o repartiţie neaşteptată: lucrarea itinerantă. Trebuia să vizităm congregaţiile de negri din sudul statului Alabama. Am fost puţin dezamăgiţi pentru că ne doream mult să slujim în străinătate.

Prima congregaţie pe care am vizitat-o a fost în Huntsville. În timp ce ne duceam bagajele în casa surorii la care eram cazaţi, am auzit-o din întâmplare spunându-i cuiva la telefon: „Au sosit copiii!“. Aveam doar 24 de ani, dar arătam şi mai tineri. De fapt, porecla sub care am fost cunoscuţi în acea circumscripţie a fost „Copiii“.

Sudul Statelor Unite era deseori numit Bible Belt, adică Centura Bibliei, deoarece majoritatea oamenilor de aici aveau un respect deosebit faţă de Biblie. De regulă, prezentările noastre conţineau trei puncte:

1) un scurt comentariu despre starea lumii

2) soluţia prezentată de Biblie

3) îndemnuri biblice.

Apoi îi ofeream locatarului o publicaţie. Pentru că această metodă a avut succes, am primit o temă la congresul „Societatea lumii noi“, ţinut în 1953 în New York. În cadrul acelei teme, am pus în scenă prezentări în care foloseam metoda celor trei puncte.

Nu după mult timp, în vara anului 1953, am fost numit supraveghetor de district. Vizitam congregaţiile de culoare din sudul Statelor Unite. Mai exact, districtul se întindea din  Virginia până în Florida, cuprinzând şi Alabama şi Tennessee. Supraveghetorii itineranţi trebuiau să fie foarte flexibili. De exemplu, deseori eram cazaţi în locuinţe fără apă curentă şi fără canalizare, fiind nevoiţi să facem baie în lighene de aluminiu, aşezate în spatele cuptorului din bucătărie. Asta nu era neapărat ceva rău, deoarece locul respectiv era cel mai cald din casă.

Segregarea rasială — un obstacol greu de trecut

În timp ce slujeam în Sud, a trebuit să dăm dovadă de multă ingeniozitate. De exemplu, negrii nu aveau voie să-şi spele hainele în spălătorii publice. De aceea, Gerri mergea la spălătorie şi le spunea angajaţilor de acolo că hainele erau pentru „doamna Thompson“. Mulţi credeau că ea era servitoarea şi că „doamna Thompson“ era stăpâna. Sau, când aveam de proiectat filmul Societatea lumii noi în acţiune, sunam la un magazin de închirieri şi ceream să pună deoparte un ecran mare pentru „domnul Thompson“. Apoi mă duceam la magazin şi îl ridicam. Eram mereu politicoşi şi, în general, ne-am îndeplinit serviciul fără probleme.

Dar ne-am confruntat şi cu un alt tip de prejudecăţi: cei din Sud nu prea îi agreau pe cei din Nord. Un ziar a spus la un moment dat că James A. Thompson jr. de la Watchtower Bible and Tract Society of New York urma să ţină un discurs la un congres. Din această ştire, unii au înţeles că eu eram din New York, ceea ce a dus la rezilierea contractului de închiriere a amfiteatrului şcolii unde trebuia să se ţină congresul. Am discutat cu cei din conducere şi le-am explicat că eu am făcut şcoala în Chattanooga. Drept urmare, ni s-a permis să ţinem congresul de circumscripţie.

Tensiunile cauzate de rasism au atins punctul culminant în anii ’50. Uneori aveau loc acte de violenţă. La câteva congrese de district din anul 1954, unii Martori s-au simţit jigniţi deoarece niciun frate de culoare nu a avut temă în program. I-am încurajat să aibă răbdare. Vara următoare am primit temă la congres, iar de atunci mai mulţi fraţi de culoare din Sud au prezentat părţi în program.

Cu timpul, actele de violenţă pe motive rasiale s-au rărit în Sud. Au început să se formeze congregaţii mixte. Astfel, mai mulţi vestitori au fost repartizaţi în alte congregaţii, teritoriile au fost modificate, iar fraţii cu răspundere au primit noi sarcini teocratice. Unii fraţi, atât albi, cât şi negri, nu au fost de acord cu această schimbare organizatorică, însă majoritatea au dat dovadă de imparţialitate, imitându-l pe Tatăl nostru ceresc. De fapt, mulţi legaseră prietenii strânse cu fraţi de altă rasă. Îmi amintesc că şi familia noastră avea astfel de prieteni încă din anii ’30.

O nouă repartiţie

În ianuarie 1969, eu şi Gerri am primit cu mare bucurie noua noastră repartiţie: Guyana (America de Sud). Însă, înainte de a ne muta, am mers în Brooklyn, unde am primit instruirea necesară pentru a supraveghea lucrarea de predicare din Guyana. Am ajuns în repartiţia noastră în iulie 1969. După 16 ani de serviciu itinerant, aveam acum un loc stabil. Dar nu a fost uşor să ne adaptăm noii situaţii. Gerri îşi  petrecea majoritatea timpului în lucrarea de predicare, iar eu lucram la filială.

Munca mea era foarte variată: tundeam iarba, mă ocupam de cererile de literatură pentru cele 28 de congregaţii din Guyana sau corespondam cu sediul din Brooklyn. Munceam 14, 15 ore pe zi. Amândoi făceam mari eforturi, dar eram fericiţi. Când am ajuns noi, în Guyana erau 950 de vestitori; acum sunt peste 2 500.

Ne simţeam foarte bine în această ţară cu climă ideală şi cu o varietate de fructe şi legume exotice. Însă cel mai mult ne plăceau oamenii umili, care doreau cu ardoare să afle din Biblie adevărul despre Regatul lui Dumnezeu. Deseori, Gerri conducea 20 de studii biblice pe săptămână, iar mulţi dintre cei cu care am studiat s-au botezat. Cu timpul, unii au devenit pionieri, bătrâni de congregaţie sau chiar au urmat cursurile Şcolii Galaad, slujind apoi ca misionari.

Ne confruntăm cu noi încercări

În 1983, părinţii mei nu s-au mai putut descurca singuri. Atunci, Doris, eu şi Gerri am avut o reuniune de familie pentru a găsi o soluţie. Doris, care slujise 35 de ani ca misionară în Brazilia, a ales să se întoarcă acasă şi să aibă grijă de părinţi. „De ce să iei din teritoriu doi misionari când poţi să iei doar unul?“, spunea ea. După moartea părinţilor noştri, Doris a rămas în Chattanooga, unde slujeşte ca pionieră specială.

În 1995, am fost diagnosticat cu cancer de prostată şi am fost nevoiţi să ne întoarcem în Statele Unite. Ne-am stabilit în Goldsboro (Carolina de Nord), localitate aflată la jumătatea distanţei dintre oraşele în care locuiau familia mea şi familia lui Gerri. Boala mea este în remisie, iar acum slujim într-o congregaţie din Goldsboro ca pionieri speciali cu probleme de sănătate.

Când privesc în urmă la cei peste 65 de ani petrecuţi în serviciul cu timp integral, îi sunt recunoscător lui Iehova că ne-a binecuvântat eforturile de a face schimbări ca să-i slujim din toată inima. Cât de adevărate sunt cuvintele lui David şi în cazul nostru: „Cu cel loial te vei purta loial“! (2 Sam. 22:26)

[Legenda fotografiilor de la pagina 3]

Tata şi fratele Nichols mi-au dat un bun exemplu

[Legenda fotografiilor de la pagina 4]

Împreună cu Gerri, înainte de a merge la Galaad (1952)

[Legenda fotografiilor de la pagina 5]

După absolvirea Şcolii Galaad, am început lucrarea itinerantă în sudul Statelor Unite

[Legenda fotografiei de la pagina 6]

Supraveghetori itineranţi şi soţiile lor pregătindu-se pentru un congres de district la care au participat albi şi negri (1966)

[Legenda fotografiei de la pagina 7]

Misionariatul în Guyana ne-a adus multă bucurie