Relatare de Elva Gjerde

În urmă cu aproximativ 70 de ani, un bărbat care ne vizita i-a dat tatălui meu o sugestie ce mi-a schimbat viaţa. De atunci, şi alte persoane au avut un impact puternic asupra mea. În plus, am legat o prietenie specială cu cineva pe care am ajuns să-l iubesc cel mai mult. Să vă spun pe scurt povestea vieţii mele.

M-AM născut în 1932 în Sydney (Australia). Părinţii mei credeau în Dumnezeu, dar nu mergeau la biserică. Mama m-a învăţat că Dumnezeu mă privea tot timpul şi că era gata să mă pedepsească dacă eram neastâmpărată. Astfel, am ajuns să-mi fie teamă de el. Totuşi, Biblia mă fascina. Îmi plăceau mult relatările biblice pe care mi le spunea mătuşa la sfârşit de săptămână.

Când eram adolescentă, tata citea o serie de cărţi pe care mama le primise de la o Martoră a lui Iehova. A fost atât de impresionat de cele citite, încât a acceptat să studieze Biblia cu Martorii. Într-o seară, în timpul studiului, m-a prins trăgând cu urechea. A vrut să mă trimită înapoi la culcare, dar fratele cu care studia i-a spus: „Las-o şi pe Elva să stea cu noi“. Sugestia lui a fost pentru mine începutul unui nou mod de viaţă şi al prieteniei cu adevăratul Dumnezeu, Iehova.

La scurt timp după aceea, am început să particip împreună cu tata la întrunirile creştine. Ceea ce învăţa l-a îmboldit să facă schimbări în viaţă şi să manifeste mai multă stăpânire de sine. Aceasta i-a îndemnat pe mama şi pe Frank, fratele meu mai mare, să asiste la întruniri. * Toţi patru am progresat şi ne-am botezat ca Martori ai lui Iehova. De-a lungul vieţii, multe persoane în vârstă au avut o influenţă pozitivă asupra mea.

ÎMI ALEG DRUMUL ÎN VIAŢĂ

Îmi plăcea compania persoanelor în vârstă din congregaţie. Una dintre ele era Alice Place, sora de la care familia mea aflase adevărul. A fost pentru mine ca o bunică. M-a învăţat să predic şi m-a încurajat să mă calific pentru botez, astfel că m-am botezat la 15 ani.

De asemenea, m-am apropiat de Percy şi de Madge [Margaret] Dunham, un cuplu mai în vârstă. Prietenia lor mi-a influenţat considerabil viitorul. În ce sens? Îmi plăcea matematica şi îmi doream să devin profesoară. Percy şi Madge slujiseră ca misionari în Letonia în anii ’30. Când a izbucnit al Doilea Război Mondial, au fost invitaţi să slujească la Betelul din Australia, situat într-o suburbie a oraşului Sydney. Percy şi  Madge mi-au acordat multă atenţie. Am auzit de la ei multe experienţe încurajatoare din lucrarea misionară. Mi-am dat seama că aş avea satisfacţii mai mari predând adevărul decât predând matematica, aşa că m-am hotărât să devin misionară.

Soţii Dunham m-au încurajat să mă pregătesc pentru misionariat slujind mai întâi ca pionieră. Astfel, în 1948, la vârsta de 16 ani, m-am alăturat grupului de zece pionieri tineri din congregaţia mea din Hurstville (Sydney).

În următorii patru ani, am slujit ca pionieră în patru oraşe din New South Wales şi din Queensland. Una dintre primele persoane cu care am studiat Biblia a fost Betty Law (în prezent, Remnant). Betty era o fată cumsecade, mai mare ca mine cu doi ani. Mai târziu mi-a devenit parteneră de pionierat în oraşul Cowra, situat la 230 de kilometri de Sydney. Deşi am slujit împreună puţin timp, eu şi Betty am rămas prietene până în ziua de azi.

Am fost numită pionieră specială în Narrandera, un oraş aflat la 220 de kilometri de Cowra. Noua mea parteneră era Joy Lennox (în prezent, Hunter), o pionieră zeloasă tot cu doi ani mai mare ca mine. Eram singurele Martore din oraş. Locuiam la o familie ospitalieră, Ray şi Esther Irons. Atât ei, cât şi fiul şi cele trei fiice ale lor erau interesaţi de adevăr. Ray şi fiul lui lucrau în afara oraşului, la o fermă unde se cultiva grâu şi se creşteau oi. Esther şi fetele se ocupau de pensiunea familiei. În fiecare duminică seara, eu şi Joy pregăteam multe porţii de friptură pentru familia Irons şi pentru cei aproximativ 12 bărbaţi care stăteau la pensiune şi lucrau la căile ferate. Astfel ne acopeream o parte din chirie. După ce strângeam masa, le ofeream gazdelor noastre un desert spiritual delicios: studiul săptămânal al Turnului de veghe. Ray, Esther şi cei patru copii ai lor au acceptat adevărul şi au devenit primii membri ai congregaţiei Narrandera.

În 1951 am participat la un congres al Martorilor lui Iehova ţinut în Sydney. Cu acea ocazie, am asistat la o întrunire pentru pionierii care doreau să devină misionari. Întrunirea, la care au fost prezente peste 300 de persoane, a avut loc într-un cort mare. Nathan Knorr, de la Betelul din Brooklyn, a vorbit despre necesitatea urgentă de a se ajunge cu vestea bună până în cea mai îndepărtată parte a pământului. Sorbeam fiecare cuvânt pe care îl rostea. Mulţi dintre pionierii prezenţi au început mai târziu lucrarea de predicare în zone precum Pacificul de Sud. Am primit cu mare bucurie vestea că voi fi printre cei 17 fraţi şi surori din Australia invitaţi la Şcoala Galaad. Cursurile celei de a nouăsprezecea clase s-au ţinut în 1952. Aveam doar 20 de ani şi visul meu devenea realitate!

FAC SCHIMBĂRI ÎN PERSONALITATE

Instruirea şi compania de care m-am bucurat la Galaad mi-au sporit cunoştinţele din Biblie, mi-au întărit credinţa şi mi-au modelat personalitatea. Eram o tânără idealistă şi aşteptam perfecţiune nu numai de la mine, ci şi de la cei din jur. Aveam un mod de gândire rigid. De exemplu, am fost de-a dreptul şocată când l-am văzut pe fratele Knorr jucându-se cu mingea împreună cu un grup de betelişti tineri.

Instructorii de la Galaad, fraţi cu înţelepciune şi cu o vastă experienţă, au observat, probabil, lupta ce se dădea înlăuntrul meu. Cu multă bunăvoinţă, m-au ajutat să-mi schimb modul de  gândire. Treptat, am început să-l consider pe Iehova un Dumnezeu iubitor şi înţelegător, nu aspru şi exigent. Şi unii dintre colegi m-au ajutat să mă corectez. Îmi amintesc că o soră mi-a spus: „Elva, Iehova nu stă cu biciul pe noi. Nu fi atât de severă cu tine“. Cuvintele ei directe mi-au mers la inimă.

După terminarea Şcolii Galaad, eu şi patru dintre colegii mei am fost repartizaţi în Namibia (Africa). În scurt timp, conduceam împreună 80 de studii biblice. Îmi plăcea Namibia şi viaţa de misionar, dar mă îndrăgostisem de un coleg de la Galaad care fusese repartizat în Elveţia. Am stat un an în Namibia, apoi m-am mutat în Elveţia ca să fiu lângă logodnicul meu. După căsătorie, l-am însoţit în lucrarea itinerantă.

TREC PRINTR-O PERIOADĂ FOARTE GREA

După cinci ani petrecuţi alături de soţul meu vizitând congregaţiile, am fost invitaţi să slujim la Betelul din Elveţia. Aici am găsit mulţi fraţi şi surori în vârstă, cu o bună spiritualitate, care au fost adevărate exemple pentru mine.

La puţin timp după aceea, mi s-a întâmplat ceva îngrozitor: am aflat că soţul meu mă înşelase, fiindu-i astfel infidel şi lui Iehova. Apoi m-a părăsit. Eram distrusă! Nu ştiu cum aş fi făcut faţă şocului fără iubirea şi sprijinul prietenilor în vârstă din familia Betel. Ei mă ascultau când simţeam nevoia să vorbesc şi mă lăsau singură când aveam nevoie de linişte. Cuvintele lor încurajatoare şi gesturile lor pline de iubire mi-au fost reazem în clipele grele şi m-au ajutat să mă apropii şi mai mult de Iehova.

Mi-am amintit atunci vorbele înţelepte ale unor fraţi şi surori trecuţi prin viaţă. De pildă, Madge Dunham mi-a spus odată: „Elva, în serviciul sacru, vei întâmpina multe încercări, dar cele mai dureroase vor veni chiar din partea persoanelor apropiate. În astfel de momente, apropie-te de Iehova. Aminteşte-ţi că tu îi slujeşti lui, nu oamenilor imperfecţi“. Sfatul prietenei mele m-a ajutat să trec peste acea perioadă întunecată. Am hotărât să nu permit ca greşelile soţului meu să mă îndepărteze de Iehova.

După o vreme, am decis să mă întorc în Australia şi să fac pionierat mai aproape de familie. În timpul lungii călătorii spre casă, am purtat discuţii interesante pe marginea Bibliei cu un grup de pasageri. Printre ei se afla şi un norvegian tăcut, pe nume Arne Gjerde, care a fost plăcut impresionat de cele auzite. Mai târziu, el ne-a vizitat pe mine şi pe familia mea în Sydney. A făcut progrese spirituale rapide şi s-a botezat. În 1963, eu şi Arne ne-am căsătorit, iar după doi ani s-a născut fiul nostru, Gary.

SUFĂR ÎNCĂ O PIERDERE

Eram foarte fericită alături de soţul şi de fiul meu. Arne a extins casa pentru a-i aduce la noi pe părinţii mei, înaintaţi în vârstă. Dar după şase ani de căsnicie am primit altă lovitură: lui Arne i s-a descoperit o tumoare pe creier. În lunga perioadă în care a făcut radioterapie, l-am vizitat la spital în fiecare zi. Un timp s-a simţit bine, apoi starea lui s-a deteriorat şi a suferit un accident vascular cerebral. Mi s-a spus că mai avea de trăit doar câteva săptămâni. Cu toate  acestea, Arne a supravieţuit şi s-a întors acasă, unde l-am îngrijit până ce şi-a revenit. Cu timpul, a reuşit să umble din nou şi să-şi reia activitatea de bătrân de congregaţie. Firea lui veselă şi simţul umorului au contribuit mult la însănătoşirea lui, iar mie mi-a fost mai uşor să-l îngrijesc.

Ani mai târziu, în 1986, starea sănătăţii lui s-a înrăutăţit din nou. Părinţii mei muriseră între timp, aşa că ne-am mutat din Sydney în Blue Mountains, o zonă pitorească de munte, unde eram mai aproape de prietenii noştri. Apoi, fiul nostru, Gary, s-a căsătorit cu Karin, o soră încântătoare, cu o bună spiritualitate. Ei ne-au propus să locuim împreună. Ne-am mutat într-o casă nu departe de strada unde locuiserăm.

În ultimul an şi jumătate de viaţă, Arne a fost imobilizat la pat şi a necesitat îngrijire permanentă. Fiind nevoită să stau mai tot timpul acasă, studiam Biblia şi publicaţiile noastre câte două ore pe zi. Am descoperit astfel multe sfaturi înţelepte care m-au ajutat să fac faţă situaţiei. Am fost vizitată şi de fraţii în vârstă din congregaţie, dintre care unii trecuseră prin situaţii asemănătoare. Vizitele lor mi-au ridicat moralul. Arne a murit în aprilie 2003, având speranţa sigură a învierii.

CEL MAI MARE SPRIJIN

În tinereţe, eram idealistă. Însă mi-am dat seama că viaţa nu este întotdeauna aşa cum ne dorim. Am avut parte de nenumărate binecuvântări, dar am primit şi două lovituri: mi-am pierdut un partener din cauza infidelităţii, iar pe celălalt, din cauza bolii. De-a lungul timpului, am primit multă îndrumare şi încurajare. Dar cel mai mare sprijin mi-a fost mereu „Cel Bătrân de Zile“, Iehova Dumnezeu (Dan. 7:9). Sfaturile sale mi-au modelat personalitatea şi mi-au dat posibilitatea să mă bucur de experienţe deosebite în lucrarea misionară. Când am avut probleme, ‘bunătatea iubitoare a lui Iehova m-a susţinut, iar mângâierile sale mi-au alinat sufletul’ (Ps. 94:18, 19). De asemenea, am putut conta întotdeauna pe iubirea şi pe sprijinul familiei şi al ‘tovarăşilor adevăraţi, născuţi pentru ziua necazului’ (Prov. 17:17). Mulţi dintre aceştia erau persoane în vârstă, înţelepte.

„Oare nu la cei în vârstă este înţelepciunea şi nu în lungimea zilelor, priceperea?“, a întrebat patriarhul Iov (Iov 12:12). Privind în urmă, îmi dau seama cât adevăr conţin aceste cuvinte inspirate. Cei în vârstă mi-au dat sfaturi înţelepte, m-au încurajat în clipele grele şi mi-au îmbogăţit viaţa, oferindu-mi prietenia lor. Mă bucur că le-am căutat compania.

Acum am 80 de ani şi am ajuns eu însămi la bătrâneţe. Greutăţile vieţii m-au făcut sensibilă mai ales la necesităţile celor în vârstă, pe care îmi place să-i vizitez şi să-i ajut. Dar mă simt bine şi în prezenţa tinerilor. Energia lor îmi dă poftă de viaţă, iar entuziasmul lor este molipsitor. Când tinerii apelează la mine pentru îndrumare sau pentru sprijin, sunt bucuroasă să le pot fi alături în momentele grele.

[Notă de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 14]

În timp ce făceam pionierat cu Joy Lennox în Narrandera

[Legenda fotografiei de la pagina 15]

Împreună cu unii membri ai familiei Betel din Elveţia, în 1960

[Legenda fotografiei de la pagina 16]

Îngrijindu-l pe Arne