Salt la conţinut

Salt la cuprins

Din arhivă

„Pe zi ce trece, îmi place tot mai mult lucrarea de colportor“

„Pe zi ce trece, îmi place tot mai mult lucrarea de colportor“

ÎN 1886, o sută de exemplare ale cărţii Zorii Mileniului, volumul I, au fost expediate din Casa Bibliei (Allegheny, Pennsylvania, SUA) la o adresă din Chicago (Illinois). Charles Taze Russell spera să distribuie acest volum în librării. Una dintre cele mai mari societăţi care comercializa cărţi religioase în Statele Unite acceptase să vândă volumul în regim de consignaţie. Însă după numai două săptămâni a returnat toate cărţile.

Se pare că un renumit autor evanghelist nu a fost încântat să vadă Zorii Mileniului alături de cărţile sale. Ba chiar a ameninţat conducerea acelei societăţi că atât el, cât şi ceilalţi autori evanghelişti vor anula contractul de colaborare dacă volumul fratelui Russell nu va fi scos de pe raft. Societatea respectivă a cedat presiunilor şi a returnat Zorii Mileniului. Tot din cauza împotrivitorilor, unele ziare care acceptaseră să facă publicitate la acest volum au reziliat contractele. Cum urma să ajungă noua publicaţie la oamenii sinceri?

Prin intermediul colportorilor. Ei s-au dovedit cea mai bună soluţie. * În 1881, Turnul de veghere al Sionului solicitase colaborarea a 1 000 de vestitori care să distribuie cu timp integral literatura noastră. Deşi numărul colportorilor a fost doar de câteva sute, ei au răspândit seminţele adevărului în lung şi-n lat. Până în 1897 fuseseră distribuite, mai ales de colportori, aproape un milion de exemplare ale acestui volum. Majoritatea îşi acopereau cheltuielile zilnice cu puţinii bani pe care îi primeau în schimbul cărţilor oferite şi al abonamentelor făcute la Turnul de veghe.

Dar cine erau aceşti colportori curajoşi? Vestitori tineri, dar şi mai în vârstă, celibatari şi cupluri căsătorite, precum şi familii cu copii. Colportorii cu timp integral predicau aproape toată ziua, iar colportorii auxiliari, una sau două ore pe zi. Bineînţeles, împrejurările sau sănătatea nu le permiteau tuturor să devină colportori. La un congres din 1906, celor care aveau această posibilitate li s-a spus că nu trebuiau „să fie foarte instruiţi, foarte talentaţi sau să vorbească asemenea unui înger“.

Pe aproape toate continentele, lucrarea era îndeplinită de oameni obişnuiţi. Un frate a estimat că în şapte ani a oferit 15 000 de cărţi. Totuşi, el a zis: „Nu am devenit colportor ca să vând cărţi, ci ca să depun mărturie despre Iehova şi despre adevăr“. Oriunde mergeau, colportorii lăsau în urma lor seminţe ale adevărului care prindeau rădăcini. Nu după mult timp, grupurile de Studenţi în Biblie au devenit tot mai numeroase.

Clericii îşi băteau joc de colportori numindu-i vânzători ambulanţi. În 1892 Turnul de veghe spunea: „Puţini îi consideră pe colportori reprezentanţii autentici ai Domnului sau recunosc demnitatea pe care o vede Domnul în umilinţa şi spiritul lor de sacrificiu“. Fără îndoială, colportorii nu duceau o viaţă de huzur. Ce „mijloace de transport“ foloseau ei? De obicei, o pereche de pantofi rezistenţi sau o bicicletă. Colportorii acceptau şi alimente în schimbul cărţilor când oamenii nu aveau bani. Deşi erau obosiţi după o zi de lucrare, ei se întorceau bucuroşi „acasă“ — la cortul sau la camera lor închiriată. Mai târziu, au putut folosi „Căsuţa pe roţi“, care îi ajuta să economisească timp şi bani. *

În 1893, Studenţii în Biblie au ţinut la Chicago un congres. De atunci, în programul congreselor au început să se ţină teme pentru colportori, în care erau relatate experienţe încurajatoare şi erau prezentate metode de predicare, precum şi sfaturi practice. De pildă, fratele Russell i-a îndemnat pe colportori să-şi înceapă ziua cu un mic dejun consistent, să bea la ora zece un pahar de lapte, iar în zilele toride, o băutură răcoritoare.

Colportorii care căutau un partener de lucrare îşi prindeau de haină o panglică galbenă. De regulă, cei noi îşi alegeau un partener cu mai multă experienţă. Şi, într-adevăr, aveau nevoie de instruire. De exemplu, din cauza emoţiilor, un colportor nou a făcut următoarea prezentare: „Nu-i aşa că nu doriţi aceste cărţi?“. Din fericire, doamna respectivă a dorit cărţile şi, ulterior, a devenit soră.

Un frate s-a întrebat: „Oare cum ar fi mai bine? Să devin colportor sau să-mi păstrez locul de muncă şi să donez 1 000 de dolari pe an pentru lucrare?“. I s-a spus că Domnul va aprecia oricare dintre aceste decizii, dar dacă îşi va pune la dispoziţie timpul va avea parte de mai multe binecuvântări. Mary Hinds a considerat serviciul de colportor „cel mai practic mod de a le face bine oamenilor“. Iar Alberta Crosby, o soră timidă, a spus: „Pe zi ce trece, îmi place tot mai mult lucrarea de colportor“.

În prezent, mulţi urmaşi, propriu-zişi sau spirituali, ai acelor colportori zeloşi duc mai departe moştenirea primită. Dacă nu ai un „înaintaş“ colportor sau pionier, ai putea chiar tu să începi o astfel de tradiţie în familie. Mai mult ca sigur, vei ajunge să iubeşti serviciul cu timp integral!

[Note de subsol]

^ par. 5 În 1931 termenul „colportor“ a fost înlocuit cu „pionier“.

^ par. 8 Într-un număr viitor vor apărea detalii despre acest tip de vehicul.

[Text generic pe pagina 32]

Nu trebuiau „să fie foarte instruiţi, foarte talentaţi sau să vorbească asemenea unui înger“

[Legenda fotografiei de la pagina 31]

A.W. Osei — Ghana, aproximativ 1930

[Legenda fotografiilor de la pagina 32]

Sus: Edith Keen şi Gertrude Morris — Anglia, aproximativ 1918; Jos: Stanley Cossaboom şi Henry Nonkes, lângă o mulţime de cutii goale în care fuseseră ambalate cărţile — Statele Unite