Relatare de Olivier Randriamora

„Ştiu să trăiesc şi în lipsuri, ştiu să trăiesc şi în belşug. În toate lucrurile şi în toate împrejurările am învăţat secretul de a fi şi sătul, şi flămând, şi în belşug, şi în nevoi. Pentru toate lucrurile am tărie datorită celui care îmi dă putere.“ (Filip. 4:12, 13)

ACESTE cuvinte ale lui Pavel au fost mereu o sursă de încurajare pentru mine şi pentru soţia mea, Oly. Şi noi am învăţat secretul de-a ne bizui pe Iehova în timp ce-l slujim aici, în Madagascar.

În 1982, când eu şi Oly eram deja logodiţi, Martorii lui Iehova au început un studiu biblic cu viitoarea mea soacră. Am acceptat să studiez şi eu Biblia, iar Oly mi s-a alăturat puţin mai târziu. Ne-am căsătorit în 1983, ne-am botezat după doi ani şi am început în scurt timp pionieratul auxiliar. În iulie 1986 am devenit pionieri regulari.

În septembrie 1987 am început să slujim ca pionieri speciali. Prima noastră repartiţie a fost un orăşel din nord-vestul Madagascarului, unde nu era nicio congregaţie. Pe această insulă trăiesc aproximativ 18 grupuri etnice, precum şi nenumărate clanuri. Obiceiurile şi tradiţiile variază considerabil de la o zonă la alta. Limba oficială este malgaşa, dar sunt şi multe dialecte. Am învăţat dialectul care se vorbea în repartiţia noastră şi am fost repede acceptaţi de comunitate.

La început prezentam în fiecare duminică o cuvântare publică, după care Oly, singura persoană din auditoriu, aplauda cu mult zel. Ţineam şi Şcoala de Serviciu Teocratic. Oly prezenta demonstraţiile având un partener de discuţie imaginar. Vă daţi seama cât de uşuraţi am fost când supraveghetorul de circumscripţie ne-a sugerat să schimbăm modul de desfăşurare a întrunirilor!

Întrucât serviciile poştale nu funcţionau bine, primeam uneori subsidiul cu întârziere, aşa că am învăţat să ne descurcăm cu puţin. Odată am vrut să participăm la un congres de circumscripţie care se ţinea la aproximativ 130 de kilometri depărtare, însă nu aveam suficienţi bani pentru biletele de autobuz. Ne-am adus aminte de sfatul înţelept pe care ni-l dăduse un frate: „Spuneţi-i lui Iehova cu ce probleme vă confruntaţi. La urma urmei, e lucrarea sa“. Ne-am rugat şi am hotărât să mergem pe jos. Dar chiar înainte de plecare, un frate ne-a vizitat şi ne-a dat nişte bani: era suma de care aveam nevoie pentru biletele de autobuz.

 LUCRAREA ITINERANTĂ

În februarie 1991 am fost numit supraveghetor de circumscripţie. Când am plecat din orăşelul unde slujisem, am lăsat în urmă o grupă formată din trei vestitori botezaţi şi şase nebotezaţi. Asistenţa medie la întruniri era de 50 de persoane. După o perioadă de instruire, am fost repartizat într-o circumscripţie din Antananarivo, capitala ţării. În 1993 am fost trimişi într-o circumscripţie din estul Madagascarului. Aici condiţiile de trai erau total diferite.

Ca să ajungem la congregaţiile sau la grupele izolate, mergeam mult pe jos, uneori aproape 150 de kilometri, traversând munţi cu păduri dese. Luam cu noi doar strictul necesar. Pe atunci, cuvântarea supraveghetorului de circumscripţie includea uneori şi o proiecţie de diapozitive. Oly căra proiectorul, iar eu, o baterie de maşină.

Deseori mergeam 40 de kilometri pe zi pentru a ajunge la următoarea congregaţie. În drumul nostru, urcam şi coboram munţi, traversam râuri şi treceam prin mlaştini. Câteodată înnoptam pe marginea drumului, dar de obicei încercam să găsim un sat. În mai multe rânduri a trebuit să cerem cazare la oameni pe care nu-i cunoşteam. După ce găseam un loc de dormit, începeam să pregătim mâncarea. Oly împrumuta o oală şi mergea să ia apă din cel mai apropiat râu sau lac. Între timp, eu făceam rost de un topor şi căutam lemne. Evident, toate acestea ne luau ceva timp. Uneori cumpăram un pui viu pe care trebuia să-l tăiem, să-l jumulim şi să-l gătim.

După masă căram apă ca să ne spălăm. În unele locuri eram cazaţi în bucătărie. Când ploua, dormeam cu spatele la perete ca să ne ferim de apa care intra prin acoperiş.

Ori de câte ori era posibil, le depuneam mărturie gazdelor noastre. Când ajungeam la destinaţie, fraţii şi surorile ne copleşeau cu bunătatea şi ospitalitatea lor. Aprecierea lor sinceră pentru vizita noastră compensa orice neplăcere de pe drum.

Când locuiam la fraţi, îi ajutam la treburile casei. Astfel, după ce terminau ce aveau de făcut, puteau să ne însoţească în lucrare. Nu am pretins niciodată condiţii de lux sau alimente pe care gazdele noastre nu şi le puteau permite.

GRUPELE IZOLATE

Ne plăcea mult să vizităm grupele izolate. Fraţii de acolo ne aşteptau cu un program plin de activităţi. Aveam rareori ocazia ‘să ne odihnim puţin’ (Mar. 6:31). De pildă, un cuplu de Martori le-a invitat la ei pe toate cele aproximativ 40 de persoane cu care studiau Biblia. Astfel, Oly şi sora respectivă au studiat cu vreo 20 de persoane, iar eu şi fratele, cu restul. Imediat ce pleca un elev, venea altul. În unele după-amiezi făceam o pauză ca să ţinem întrunirile congregaţiei, după care reluam sesiunea de studii. Deseori, acest „maraton“ se termina după ora 8 seara.

Când am vizitat altă grupă, am mers cu toţii pe jos spre un sat din apropiere. Am pornit pe la 8 dimineaţa îmbrăcaţi în haine vechi. Am  ajuns la destinaţie pe la prânz, după un drum lung prin pădure. Ne-am pus hainele curate şi am început să predicăm din casă-n casă. Pentru că noi eram mulţi, iar casele, relativ puţine, am parcurs teritoriul cam într-o jumătate de oră. Apoi ne-am îndreptat spre alt sat. După ce am predicat şi acolo, a urmat lunga călătorie spre casă. Ne-am descurajat puţin pentru că ne-a luat destul timp ca să ajungem în teritoriu, iar odată ajunşi, am stat cel mult o oră. Totuşi, Martorii locali nu s-au plâns. Dimpotrivă, au fost bucuroşi că au putut să le predice acelor oameni.

O grupă izolată se afla în Taviranambo, un cătun din munţi. Când am ajuns acolo, am fost întâmpinaţi de o familie de Martori care locuiau într-o căsuţă cu o singură încăpere. Întrunirile se ţineau într-o clădire mică din apropiere. Deodată, am auzit-o pe gazda noastră strigând: „Heeei! Fraţilor!“. De pe un alt vârf de munte s-a auzit imediat: „Daaa!“. Apoi gazda a strigat din nou: „A sosit supraveghetorul de circumscripţieee!“. „Bineee“, a venit răspunsul. Ştirea a fost transmisă în acelaşi fel şi altor fraţi, până departe, astfel că, la începutul întrunirii, în auditoriu erau peste 100 de persoane.

TRANSPORTUL, O PROBLEMĂ

În 1996 am fost repartizaţi într-o circumscripţie din apropierea capitalei, într-o zonă muntoasă. Nici aici condiţiile n-au fost tocmai ideale. De exemplu, transportul public către zonele mai îndepărtate nu se făcea la intervale regulate de timp. Odată a trebuit să vizităm o grupă din Beankàna (Besakay), situată la aproximativ 240 de kilometri de Antananarivo. L-am rugat pe şoferul unei camionete care se îndrepta în aceeaşi direcţie să ne ia şi pe noi. După ce am negociat preţul, ne-am suit în maşină. Nu eram singurii pasageri: mai erau vreo 30 de persoane înăuntru, în spate şi chiar pe acoperiş.

Aşa cum se întâmpla deseori, camioneta s-a stricat şi am fost nevoiţi să ne continuăm drumul pe jos. La un moment dat, după câteva ore de mers, a apărut un camion. Şi acesta era arhiplin, dar şoferul a oprit. Chiar dacă a trebuit să stăm în picioare, am urcat şi ne-am continuat drumul. Mai târziu, am ajuns la un râu care nu putea fi traversat pentru că podul era în reparaţii. Am luat-o din nou pe jos. În cele din urmă, am ajuns într-un sătuc unde locuiau câţiva pionieri speciali. Am rămas acolo un timp şi i-am  însoţit în predicare, aşteptând ca podul să fie reparat şi să treacă o maşină.

După o săptămână, a apărut în sfârşit o maşină şi ne-am continuat călătoria. Drumul era plin de gropi şi coboram deseori să împingem maşina prin apa care ne ajungea până la genunchi. Am alunecat şi am căzut de multe ori, aşa că vă închipuiţi cum arătam! La primele ore ale dimineţii am ajuns într-un cătun. Am coborât din maşină şi ne-am continuat drumul pe jos, prin orezării. Apa ne ajungea uneori până la brâu.

Întrucât era prima noastră vizită acolo, ne-am gândit să le depunem mărturie unor oameni care lucrau pe plantaţii şi să-i întrebăm cum să ajungem la Martorii locali. Am avut plăcuta surpriză de a descoperi că acei muncitori erau, de fapt, fraţii noştri de credinţă!

I-AM ÎNDEMNAT ŞI PE ALŢII SĂ ÎNCEAPĂ SERVICIUL CU TIMP INTEGRAL

De-a lungul anilor, am simţit o bucurie nemărginită văzând cum, la îndemnul nostru, unii fraţi şi surori au început serviciul cu timp integral. De exemplu, într-o congregaţie i-am încurajat pe cei nouă pionieri regulari să ajute câte un vestitor să înceapă pionieratul. După şase luni, când ne-am întors, numărul pionierilor crescuse la 22. Două surori îşi ajutaseră taţii, amândoi bătrâni de congregaţie, să înceapă pionieratul regular. La îndemnul celor doi, li s-a alăturat un al treilea bătrân. Nu după mult timp, acesta din urmă a fost numit pionier special. Mai târziu, el şi soţia lui au început lucrarea itinerantă. Cât despre primii doi bătrâni, unul slujeşte ca supraveghetor de circumscripţie, iar celălalt, ca voluntar la construirea de săli ale Regatului.

Îi mulţumim lui Iehova în fiecare zi pentru ajutor. Ştim că nu am fi putut face nimic doar prin forţele noastre. E-adevărat, uneori suntem obosiţi sau bolnavi, însă simţim o mare bucurie când ne gândim la rezultatele serviciului nostru. Datorită lui Iehova, lucrarea de predicare este în plin avânt. Suntem fericiţi că putem contribui şi noi la progresul lucrării slujind în prezent ca pionieri speciali. Da, am învăţat „secretul“ bizuindu-ne pe Iehova, ‘cel care ne dă tărie’.

[Text generic pe pagina 6]

Am învăţat „secretul“ bizuindu-ne pe Iehova

[Harta/Fotografiile de la pagina 4]

Madagascar, numit şi Marea Insulă Roşie, datorită solului său roşu, este a patra insulă de pe glob ca mărime. Aici pot fi găsite o multitudine de specii de plante şi de animale.

[Legenda fotografiei de la pagina 5]

Ne bucurăm că putem conduce studii biblice

[Legenda fotografiilor de la pagina 5]

Deplasarea dintr-un loc în altul a fost una dintre cele mai mari dificultăţi