Relatare de Max Lloyd

În 1955, eu şi partenerul meu de misionariat eram în Paraguay, repartiţia noastră din America de Sud. Într-o seară, la o oră târzie, casa în care ne aflam a fost înconjurată de o gloată furioasă, care striga: „Dumnezeul nostru este un dumnezeu însetat de sânge şi vrea sângele acestor gringos!“. Dar ce căutam noi, doi gringos (străini), în acel loc?

ÎN CAZUL meu, totul a început cu mulţi ani în urmă în Australia, ţara unde am crescut şi unde Iehova m-a învăţat primele lucruri despre voinţa sa. În 1938, tata primise de la o Martoră cartea Enemies. El şi mama erau nemulţumiţi de preoţii locali, care afirmau că unele părţi din Biblie erau simple legende. După aproximativ un an, părinţii mei şi-au simbolizat dedicarea la Iehova prin botez. De atunci, înfăptuirea voinţei lui Iehova a fost cel mai important lucru pentru familia noastră. Astfel, în scurtă vreme s-a botezat sora mea, Lesley, care era cu cinci ani mai mare decât mine, iar în 1940 m-am botezat şi eu, la vârsta de nouă ani.

La puţin timp după izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, în Australia a fost interzisă tipărirea şi distribuirea publicaţiilor biblice ale Martorilor lui Iehova. Prin urmare, încă de copil am învăţat să-mi susţin convingerile folosindu-mă doar de Biblie. Obişnuiam să iau Biblia la şcoală pentru a explica de ce nu salutam drapelul şi de ce nu doream să sprijin în niciun fel războiul (Ex. 20:4, 5; Mat. 4:10; Ioan 17:16; 1 Ioan 5:21).

Mulţi colegi spuneau despre mine că sunt spion german şi mă evitau. Pe atunci, la şcoală se proiectau filme. Înainte de începerea filmului, toţi trebuiau să se ridice în picioare şi să cânte imnul naţional. Întrucât eu rămâneam aşezat, doi sau trei băieţi încercau să mă ridice de pe scaun trăgându-mă de păr. În cele din urmă, deoarece n-am renunţat la convingerile mele bazate pe Biblie, am fost exmatriculat. Mi-am terminat studiile luând cursuri prin corespondenţă.

UN OBIECTIV PE CARE REUŞESC SĂ-L ATING

Obiectivul meu era să încep serviciul cu timp integral la vârsta de 14 ani. Însă, când am împlinit această vârstă, am fost foarte dezamăgit deoarece părinţii mi-au cerut să-mi găsesc mai întâi un loc de muncă. Ei au insistat să contribui la cheltuielile casei, dar mi-au promis că puteam să încep pionieratul la 18 ani. În acest timp am avut mereu discuţii legate de banii pe care îi câştigam. Eu le spuneam că vreau să-i pun deoparte pentru pionierat, dar ei mi-i luau.

 Când a venit vremea să încep pionieratul, părinţii mi-au spus că depuseseră toţi banii mei într-un cont de economii. Apoi mi i-au dat ca să-mi cumpăr haine şi alte lucruri necesare pentru pionierat. Privind în urmă, îmi dau seama ce lecţie valoroasă m-au învăţat ei: să-mi port singur de grijă şi să nu aştept ca altcineva să mă întreţină!

Când eu şi Lesley eram copii, în casa noastră erau deseori găzduiţi pionieri, pe care noi îi însoţeam în predicare cu mare bucurie. Sfârşiturile de săptămână erau dedicate predicării: mergeam fie din casă în casă, fie în lucrarea stradală, fie la studii biblice. Pe atunci, vestitorii se străduiau să petreacă în predicare 60 de ore pe lună. Mama reuşea aproape întotdeauna să atingă acest obiectiv, fiind un excelent exemplu pentru noi, copiii.

SLUJESC CA PIONIER ÎN TASMANIA

Prima mea repartiţie ca pionier a fost insula australiană Tasmania, unde i-am însoţit pe sora mea şi pe soţul ei. Însă ei n-au rămas aici mult timp, deoarece au primit invitaţia de a participa la cursurile celei de-a 15-a clase a Şcolii Galaad. Întrucât eram foarte timid şi nu mai fusesem niciodată plecat de-acasă, unii nu credeau că voi rezista în repartiţie mai mult de trei luni. Însă am rezistat, iar în mai puţin de un an, în 1950, am fost numit serv de grupă (cum ar fi astăzi coordonatorul corpului de bătrâni). Mai târziu am fost numit pionier special, având ca partener un alt frate tânăr.

Am fost repartizaţi într-un orăşel minier izolat, dintr-o zonă de exploatare a cuprului. În acel orăşel nu era niciun Martor. Am ajuns acolo cu autobuzul spre seară. În prima noapte ne-am cazat la un hotel vechi. A doua zi am început să predicăm din casă în casă, întrebându-i totodată pe oameni dacă ştiau unde puteam găsi o cameră liberă. Spre sfârşitul zilei, un bărbat ne-a spus să vorbim cu diaconul, deoarece casa parohială de lângă biserica prezbiteriană era goală. Foarte amabil, diaconul ne-a dat voie să locuim acolo. Era atât de ciudat! În fiecare zi plecam în predicare din casa parohială!

În teritoriu, oamenii au manifestat mult interes. Am purtat discuţii plăcute şi am început multe studii biblice. Când autorităţile clericale din capitală au aflat de activitatea noastră şi de faptul că locuiam în casa parohială, i-au cerut diaconului să ne dea afară imediat. Aşa că am rămas din nou fără locuinţă.

A doua zi, după ce am predicat până după-amiază, am început să căutăm un loc unde să rămânem peste noapte. Singurul loc pe care l-am găsit a fost în tribunele stadionului din oraş. Ne-am ascuns valizele acolo şi am plecat iar în predicare. Începuse să se însereze, dar am decis să mai mergem la câteva case pentru a termina o stradă. La una dintre case, un bărbat ne-a oferit cazare într-o căsuţă cu două încăperi, aflată în partea din spate a curţii lui.

ÎN LUCRAREA ITINERANTĂ ŞI LA GALAAD

Cam după opt luni de pionierat în acel orăşel, am primit de la Filiala din Australia invitaţia de a sluji ca supraveghetor de circumscripţie. Această  invitaţie m-a surprins foarte mult, întrucât nu aveam decât 20 de ani. După două săptămâni de instruire, am început să vizitez congregaţiile pentru a le oferi încurajare. Cei mai în vârstă decât mine (la drept vorbind cam toţi fraţii!) nu mi-au dispreţuit tinereţea, ci au arătat respect faţă de lucrarea pe care o făceam.

Pentru a ajunge de la o congregaţie la alta, călătoream cu tot felul de mijloace de transport. Într-o săptămână mergeam cu autobuzul, în altă săptămână cu tramvaiul, în alta cu maşina sau cu motocicleta, abia ţinându-mi echilibrul cu valiza şi cu geanta de lucrare în braţe. Locuiam la fraţi, ceea ce-mi făcea o deosebită plăcere. Un serv de grupă a insistat să stau la el chiar dacă nu avea casa terminată. În acea săptămână am dormit în cada de baie! Dar câtă bucurie am simţit amândoi şi cât de încurajaţi am fost pe plan spiritual!

Un alt lucru care m-a surprins foarte mult s-a întâmplat în 1953. Atunci am fost invitat să particip la cursurile celei de-a 22-a clase a Şcolii Galaad. Am fost bucuros, dar, în acelaşi timp, îngrijorat. Trebuie să vă spun că, după ce sora mea şi soţul ei absolviseră Galaadul la 30 iulie 1950, fuseseră repartizaţi în Pakistan. Însă, după nici un an, Lesley s-a îmbolnăvit şi a murit acolo. Mă gândeam ce aveau să simtă părinţii mei dacă şi eu plecam ca misionar cine ştie unde în lume, şi asta după un timp atât de scurt de la moartea surorii mele! Însă ei au zis: „Mergi şi slujeşte-i lui Iehova oriunde te îndrumă el!“. Pe tata nu l-am mai văzut niciodată. A murit în 1957.

Aşadar, m-am îmbarcat pe un vapor împreună cu alţi cinci Martori australieni şi am pornit spre New York. În cele şase săptămâni de călătorie am avut timp să citim din Biblie, să studiem şi să le predicăm celorlalţi pasageri. Înainte de a merge la South Lansing, New York, unde aveau să se desfăşoare cursurile, am participat la congresul internaţional de pe Yankee Stadium din iulie 1953. La acest congres, asistenţa maximă a fost de 165 829 de persoane!

Cei 120 de cursanţi din clasa noastră erau din diferite zone ale pământului. N-am ştiut în ce ţări vom fi repartizaţi până în ziua absolvirii. De îndată ce am fost anunţaţi, ne-am dus într-un suflet la biblioteca Şcolii ca să aflăm câte ceva despre repartiţiile noastre. Astfel, am aflat că în Paraguay, ţara în care eram trimis, avuseseră loc numeroase revoluţii. La scurtă vreme după sosirea mea în Paraguay, într-o dimineaţă i-am întrebat pe ceilalţi misionari ce însemnase „distracţia“ din acea noapte. Ei au zâmbit şi mi-au zis: „Tocmai ai trecut de prima ta revoluţie. Deschide uşa de la intrare şi vezi“. Când m-am uitat afară, la fiecare colţ de stradă erau soldaţi.

TREC PRIN MOMENTE DIFICILE

Odată, l-am însoţit pe supraveghetorul de circumscripţie în vizită la o congregaţie izolată, unde urma să prezentăm filmul Societatea lumii noi în acţiune. Am călătorit cam 8–9 ore, mai întâi cu trenul, apoi cu o şaretă trasă de un cal, iar în final cu un car tras de boi. Aveam cu noi un generator şi  un proiector de film. Ziua următoare am mers de la o fermă la alta, invitându-i pe toţi oamenii să vină în acea seară să vizioneze filmul. Au venit vreo 15 persoane.

Cam după 20 de minute de la începerea filmului, ni s-a spus să intrăm imediat în casă. Luând repede proiectorul, ne-am conformat. Atunci s-a întâmplat ceea ce am menţionat la început. A apărut o gloată înfuriată trăgând cu armele şi strigând: „Dumnezeul nostru este un dumnezeu însetat de sânge şi vrea sângele acestor gringos!“. Acolo nu erau decât doi gringos, iar unul dintre ei eram eu! Oamenii care veniseră la prezentarea filmului i-au împiedicat pe acei împotrivitori furioşi să pătrundă în casă. Însă ei s-au întors pe la trei dimineaţa, trăgând focuri de armă şi ameninţând că aveau să pună mâna pe noi mai târziu, pe drum, când urma să ne întoarcem în oraş.

Fraţii au apelat la şerif, care a venit în după-amiaza aceea cu doi cai pentru a ne escorta. Pe drum, ori de câte ori ne apropiam de nişte tufe sau de un pâlc de copaci, şeriful îşi scotea arma şi o lua înainte ca să inspecteze zona. După cum mi-am dat eu seama, calul era un mijloc important de transport, aşa că mai târziu mi-am luat şi eu unul.

SOSESC MAI MULŢI MISIONARI

În pofida opoziţiei continue din partea preoţilor, mulţi oameni au reacţionat favorabil la lucrarea de predicare. În 1955 au sosit alţi cinci misionari, printre care şi o soră tânără din Canada, pe nume Elsie Swanson. Ea absolvise cursurile celei de-a 25-a clase a Şcolii Galaad. Un timp am lucrat amândoi la filială, după care ea a fost repartizată să slujească în alt oraş. Elsie îşi dedicase viaţa serviciului pentru Iehova deşi n-a fost susţinută aproape deloc de părinţii ei, care, de altfel, n-au acceptat niciodată adevărul. La 31 decembrie 1957 ne-am căsătorit şi am locuit într-o casă de misionari, în sudul Paraguay-ului. În toată această perioadă ne-am descurcat singuri.

Nu aveam apă curentă; luam apă dintr-o fântână din spatele curţii. N-aveam nici toaletă, nici duş, nici maşină de spălat şi nici măcar un frigider. Alimentele perisabile trebuiau cumpărate în fiecare zi. Însă tocmai stilul de viaţă simplu, precum şi relaţiile pline de iubire pe care le-am legat cu fraţii şi surorile din congregaţie au făcut ca această perioadă din viaţa noastră să fie foarte fericită.

În 1963 am mers în Australia pentru a o vizita pe mama. La scurt timp după sosirea noastră, ea a suferit un infarct, probabil din cauza emoţiei de  a-şi revedea fiul după zece ani. Când s-a apropiat momentul să ne întoarcem în Paraguay, a trebuit să luăm una dintre cele mai grele decizii din viaţa noastră. Să ne întoarcem în repartiţia noastră, la care ţineam atât de mult, şi să o lăsăm pe mama în spital, sperând că se va îngriji cineva de ea? Sau să rămânem şi s-o îngrijim noi? După multe rugăciuni, am decis să rămânem cu mama. Am îngrijit-o până la moartea ei, în 1966, continuându-ne totodată serviciul cu timp integral.

Am avut privilegiul de a sluji mai mulţi ani ca supraveghetor de circumscripţie şi de district în Australia, precum şi ca instructor la Şcoala pentru bătrâni. Apoi a survenit o altă schimbare în viaţa noastră. Am fost numit să slujesc ca membru al Comitetului de filială nou-înfiinţat în Australia. Când au început lucrările de construcţie la noua filială, am fost numit preşedinte al comitetului de construcţii. Cu ajutorul multor lucrători cu experienţă, care au dovedit un excelent spirit de colaborare, s-a construit o filială minunată.

Apoi am fost repartizat să lucrez în Departamentul pentru Serviciu, care se ocupă de supravegherea lucrării de predicare. De asemenea, am primit privilegiul de a vizita alte filiale din lume în calitate de supraveghetor de zonă, pentru a oferi ajutor şi încurajare. Cu ocazia acestor vizite, în unele ţări am întâlnit fraţi care au stat ani, unii chiar decenii, în închisori sau lagăre de concentrare. Discuţiile cu aceşti fraţi loiali mi-au întărit mult credinţa.

REPARTIŢIA NOASTRĂ DIN PREZENT

În 2001, la întoarcerea dintr-o călătorie obositoare ca supraveghetor de zonă, am primit o scrisoare prin care eram invitat la Brooklyn, New York, ca să slujesc ca membru al Comitetului de filială nou-format în Statele Unite. Împreună cu Elsie am analizat sub rugăciune această propunere şi am acceptat cu bucurie noua repartiţie. De atunci au trecut mai bine de 11 ani, iar noi încă slujim la Brooklyn.

Sunt fericit că am o soţie care este gata să înfăptuiască voinţa lui Iehova, indiferent ce presupune acest lucru. În prezent, amândoi avem peste 80 de ani şi ne bucurăm de o sănătate relativ bună. Aşteptăm cu nerăbdare lumea nouă, când vom avea privilegiul să fim învăţaţi de Iehova veşnic şi ne vom bucura de toate binecuvântările rezervate celor ce continuă să înfăptuiască voinţa sa.

[Text generic pe pagina 19]

Într-o săptămână mergeam cu autobuzul, în altă săptămână cu tramvaiul, în alta cu maşina sau cu motocicleta, abia ţinându-mi echilibrul cu valiza şi cu geanta de lucrare în braţe

[Text generic pe pagina 21]

Aşteptăm cu nerăbdare lumea nouă, când vom avea privilegiul să fim învăţaţi de Iehova veşnic

[Legenda fotografiilor de la pagina 18]

Stânga: în lucrarea itinerantă (Australia)

Dreapta: cu părinţii mei

[Legenda fotografiei de la pagina 20]

La nunta noastră, în 31 decembrie 1957