ÎN URMĂ cu câţiva ani, Roald şi Elsebeth, doi soţi care au în jur de 45 de ani, duceau o viaţă confortabilă în Bergen, al doilea oraş ca mărime din Norvegia. Împreună cu fiica lor, Isabel, şi cu fiul lor, Fabian, luau parte cu bucurie la activităţile congregaţiei. Roald era bătrân, Elsebeth, pionieră, iar Isabel şi Fabian, vestitori zeloşi.

Totuşi, în septembrie 2009, ei au vrut să încerce o experienţă nouă: să predice o săptămână într-o zonă izolată. Aşa că Roald, Elsebeth şi Fabian, care avea atunci 18 ani, au mers în Nordkyn, o peninsulă din districtul Finnmark, situat deasupra Cercului Polar. Acolo, în satul Kjøllefjord, au predicat alături de alţi fraţi şi surori care veniseră cu acelaşi obiectiv. „La începutul săptămânii, îşi aminteşte Roald, eram bucuros şi satisfăcut pentru că reuşisem să-mi planific treburile astfel încât să pot lua parte o săptămână întreagă la această activitate specială.“ Dar, după câteva zile, în aceeaşi săptămână, ceva l-a tulburat. Ce s-a întâmplat?

Roald povesteşte: „Din senin, Mario, un pionier care slujea în Finnmark, ne-a întrebat dacă am fi dispuşi să ne mutăm într-un orăşel numit Lakselv pentru a-i ajuta pe cei 23 de vestitori din congregaţia de acolo“. Întrebarea l-a luat prin surprindere pe Roald. „Eu şi Elsebeth ne gândiserăm să slujim într-o zonă în care este nevoie mai mare de proclamatori, ne spune el, dar mai târziu, după ce copiii vor fi la casele lor.“ Dar, în cele câteva zile în care a predicat în această regiune izolată, Roald a văzut că mulţi oameni doreau să înveţe despre Iehova. Ei aveau nevoie de ajutor acum, nu mai târziu. „M-am gândit atât de mult la propunerea lui Mario, încât nu am putut să dorm câteva nopţi“, îşi aminteşte el. Apoi Mario i-a dus cu maşina pe Roald şi familia sa în Lakselv, situat la 240 de kilometri sud de Kjøllefjord. Mario a vrut ca ei să-i cunoască pe fraţii din acea congregaţie micuţă.

Andreas, unul dintre cei doi bătrâni care slujeau în congregaţia locală, le-a arătat vizitatorilor oraşul şi sala Regatului. Fraţii şi surorile i-au primit cu căldură şi le-au spus că s-ar bucura mult dacă s-ar putea muta acolo împreună cu copiii pentru a da o mână de ajutor în lucrarea de predicare. Zâmbind, Andreas a spus că se interesase cu privire la un loc de muncă pentru Roald şi Fabian şi că îi programase deja la un interviu.

Prima reacţie a lui Fabian a fost: „Eu nu vreau să mă mut aici“. Nu-l încânta deloc ideea să-şi părăsească prietenii din congregaţie cu care copilărise şi să trăiască într-un oraş mic. În plus, nu-şi terminase cursul de calificare ca electrician. Isabel, care avea atunci 21 de ani, a fost întrebată şi ea ce părere avea despre mutare. Răspunsul a venit imediat: „Asta mi-am dorit dintotdeauna!“. Dar apoi, povesteşte Isabel, „când m-am gândit mai bine, m-am întrebat: «Este, într-adevăr, o idee bună? Oare n-o să-mi fie dor de prieteni? N-ar trebui să rămân în congregaţia mea, unde m-am obişnuit şi unde mă simt bine?»“. Dar cum a reacţionat Elsebeth la invitaţie? „Simţeam că Iehova îi dăduse familiei mele o repartiţie, spune ea, dar mă gândeam şi la casa noastră renovată de puţin timp şi la toate lucrurile pe care le strânseserăm în ultimii 25 de ani.“

La sfârşitul acelei săptămâni speciale, Roald şi familia lui s-au întors în Bergen, dar nu-şi puteau lua gândul de la fraţii şi surorile din Lakselv, aflaţi la peste 2 000 de kilometri depărtare. „M-am rugat mult, mărturiseşte Elsebeth, şi am păstrat legătura cu prietenii pe care ni-i făcuserăm. Ne trimiteam poze şi experienţe din lucrare.“ Roald spune: „Aveam nevoie de timp ca să mă obişnuiesc cu ideea mutării. În plus, trebuia să mă gândesc dacă puteam într-adevăr să ne descurcăm în orăşelul acela. Cum urma să ne întreţinem? M-am rugat de repetate ori lui Iehova şi m-am consultat cu familia şi cu unii fraţi maturi“. Fabian îşi aminteşte: „Cu cât mă gândeam mai mult la posibilitatea de-a ne muta, cu atât mi-era mai clar că, în realitate, nu aveam niciun motiv să nu fiu de acord. M-am rugat stăruitor şi am început să-mi doresc tot mai mult să ne mutăm“. Isabel s-a hotărât să facă pionierat ca să se pregătească pentru o eventuală mutare. După şase luni în care a slujit ca pionieră şi a dedicat mai mult timp studiului personal, s-a simţit pregătită pentru marea schimbare.

Cei patru îşi doreau din ce în ce mai mult să slujească unde este nevoie mai mare de vestitori. Prin urmare, au luat măsuri pentru a-şi atinge obiectivul. Roald avea un loc de muncă bine plătit, care îi aducea multe satisfacţii. Totuşi, el a cerut un an de concediu fără plată. Patronul însă i-a propus un alt program de lucru, şi anume să muncească două săptămâni, iar şase să fie liber. „Venitul meu a scăzut drastic, dar ne-am descurcat“, spune Roald.

Elsebeth povesteşte: „Soţul meu m-a rugat să caut o locuinţă în Lakselv şi să dau în chirie casa noastră din Bergen. Mi-a luat foarte mult timp şi nu a fost deloc uşor, dar a meritat. După o vreme, copiii şi-au găsit slujbe cu jumătate de normă. Astfel, ei pot contribui la acoperirea cheltuielilor pentru mâncare şi transport“.

Isabel spune: „Întrucât oraşul în care ne-am mutat este mic, cel mai greu mi-a fost să găsesc un serviciu  care să-mi permită să fac pionierat. Uneori, credeam că e imposibil“. Totuşi, acceptând orice loc de muncă cu jumătate de normă — şi au fost nouă în primul an — ea a reuşit să se întreţină. Cum s-a descurcat Fabian? „Pentru a putea practica meseria de electrician, mai trebuia să fac ucenicie. Şi chiar asta am făcut în Lakselv. Apoi mi-am dat examenul şi mi-am găsit un serviciu cu jumătate de normă.“

Marelius şi soţia sa, Kesia, au vrut şi ei să slujească unde este nevoie mai mare de vestitori. Marelius, acum în vârstă de 29 de ani, spune: „În urma cuvântărilor de la congrese şi a interviurilor referitoare la pionierat, m-am întrebat dacă n-aş putea să fac şi eu mai mult în serviciul sacru“. Însă Kesia, care are acum 26 de ani, nu se putea obişnui cu ideea de a se muta departe de familie. „Mi-era greu să plec de lângă cei dragi“, mărturiseşte ea. În plus, Marelius lucra cu normă întreagă ca să plătească creditul pentru casa lor. El spune: „Ne-am rugat stăruitor pentru îndrumare şi am simţit cum Iehova ne-a ajutat să facem schimbări. Astfel, am reuşit să ne atingem obiectivul“. În primul rând, ei au petrecut mai mult timp studiind Biblia. Apoi şi-au vândut casa, au renunţat la locurile lor de muncă şi, în august 2011, s-au mutat în oraşul Alta, din nordul Norvegiei. Pentru a se întreţine ca pionieri, Kesia lucrează într-un magazin, iar Marelius este contabil.

Knut şi Lisbeth, doi soţi care au în jur de 35 de ani, au fost impresionaţi de relatările din Anuar despre cei care slujesc în zone unde este mare nevoie de proclamatori. „După ce am citit experienţele, am stat şi ne-am gândit cum ar fi să slujim şi noi într-o altă ţară, îşi aminteşte Lisbeth. Aveam însă unele ezitări deoarece nu credeam că o persoană obişnuită, ca mine, ar putea face asta.“ Totuşi, ei au luat unele măsuri pentru a-şi realiza obiectivul. Iată ce spune Knut: „Ne-am vândut apartamentul şi, ca să punem bani deoparte, ne-am mutat la mama. Mai târziu, am vrut să vedem ce înseamnă să slujeşti într-un teritoriu de limbă străină şi ne-am mutat pentru un an într-o congregaţie de limbă engleză din Bergen, unde am locuit împreună cu mama lui Lisbeth“. Nu după mult timp, Knut şi Lisbeth s-au simţit pregătiţi să se mute, şi nu oriunde, ci în Uganda. Ei se întorc în Norvegia două luni pe an ca să lucreze. Cu banii câştigaţi se pot întreţine şi pot sluji cu timp integral în Uganda tot restul anului.

Cum le-a mers acestor slujitori cu spirit de sacrificiu? „Petrecem mai mult timp ca familie în această zonă izolată decât în Bergen, spune Roald. Am devenit mai apropiaţi. A fost o binecuvântare să-i vedem pe copiii noştri progresând pe plan spiritual. În plus, acum privim altfel lucrurile materiale. Ele nu mai înseamnă pentru noi atât de mult ca înainte.“

 Elsebeth a considerat că este nevoie să înveţe o limbă străină. De ce? Teritoriul congregaţiei Lakselv cuprinde satul Karasjok, situat în zona unde locuieşte populaţia sami, care este răspândită în partea de nord a Norvegiei, a Suediei, a Finlandei şi a Rusiei. Pentru a ajunge mai uşor la inima acestor oameni, Elsebeth a urmat un curs de limbă sami. Acum reuşeşte să poarte o conversaţie simplă în această limbă. Îi place foarte mult noul teritoriu. „Conduc şase studii biblice, ne spune ea radiind de fericire. E cel mai bun loc în care aş putea fi!“

Fabian, care este în prezent slujitor auxiliar şi pionier, povesteşte că el şi Isabel au ajutat trei adolescenţi din noua congregaţie să se implice mai mult în activităţile teocratice. Toţi trei sunt acum activi în lucrarea de predicare, iar doi chiar s-au botezat şi au slujit ca pionieri auxiliari în luna martie a anului 2012. Unul dintre aceşti trei adolescenţi este o fată care începuse să se îndepărteze de organizaţia lui Iehova. Ea le-a mulţumit lui Fabian şi Isabelei că au ajutat-o să-şi întărească spiritualitatea. „Am fost mişcat de cuvintele ei, spune Fabian. E o bucurie să-i ajuţi pe alţii!“ Iar Isabel adaugă: „În această repartiţie, am înţeles cu adevărat Psalmul 34:8: «Gustaţi şi vedeţi ce bun este Iehova!». Chiar îmi place să slujesc aici!“.

Marelius şi Kesia duc o viaţă mai simplă, dar mai bogată. Congregaţia din Alta, în care s-au mutat, are în prezent 41 de vestitori. „Când mă uit în urmă şi văd cât de mult s-a schimbat viaţa noastră, spune Marelius, simt o bucurie deosebită. Îi mulţumim lui Iehova că putem sluji ca pionieri aici. Nimic nu ne aduce o satisfacţie mai mare“. Kesia mărturiseşte: „Am învăţat să mă încred pe deplin în Iehova, iar el s-a îngrijit de noi. În plus, trăind departe de rudele mele, am ajuns să preţuiesc şi mai mult momentele pe care le petrecem împreună. N-am regretat nicio clipă decizia luată“.

Dar cum se descurcă Knut şi Lisbeth în Uganda? Iată ce povesteşte el: „Ne-a luat ceva timp să ne adaptăm la noul mediu şi la noua cultură. Uneori nu este apă sau curent electric; alteori avem probleme cu stomacul, dar partea bună este că putem conduce câte studii biblice vrem“. Lisbeth adaugă: „La doar o jumătate de oră distanţă de locuinţa noastră există teritorii unde nu s-a ajuns niciodată cu vestea bună. Cu toate acestea, când mergem acolo, găsim oameni care citesc Biblia şi ne roagă să-i ajutăm s-o înţeleagă. A le preda adevărul acestor oameni umili este o bucurie care nu poate fi exprimată în cuvinte“.

Cu siguranţă, Isus Cristos, Conducătorul nostru, este fericit să vadă că lucrarea începută de el se desfăşoară în zilele noastre la o scară fără precedent! Toţi slujitorii lui Dumnezeu sunt bucuroşi să se pună la dispoziţie pentru a sluji, respectând astfel porunca lui Isus ‘de a face discipoli din oamenii tuturor naţiunilor’ (Mat. 28:19, 20).