NE-AM născut într-un sat din Ostrobothnia de Nord, Finlanda, într-o familie cu zece copii. Eram mici când a avut loc al Doilea Război Mondial. Deşi locuiam la sute de kilometri de front, ororile războiului au lăsat urme adânci în mintea noastră. Părinţii ne-au spus să ne ascundem imediat când vedem pe cer avioane de război. Într-o noapte, când au fost bombardate două oraşe din apropiere, Oulu şi Kalajoki, cerul s-a făcut roşu. Aşadar, când Tauno, fratele nostru cel mai mare, ne-a vorbit despre un paradis pământesc, în care nu va mai exista suferinţă, am fost profund mişcate.

Tauno aflase adevărul la vârsta de 14 ani citind publicaţii ale Studenţilor în Biblie. Când a izbucnit al Doilea Război Mondial, el a refuzat serviciul militar din motive de conştiinţă şi a fost trimis la închisoare, unde a fost tratat cu multă cruzime. Dar asta n-a făcut decât să-i întărească hotărârea de a-i sluji lui Iehova, astfel că, după ce a fost eliberat, a predicat cu şi mai mult zel. Exemplul său excelent ne-a determinat să mergem la întrunirile pe care le ţineau Martorii într-un sat din apropiere. Am participat şi la congrese, deşi trebuia să facem mari eforturi pentru a economisi bani de drum. Coseam haine pentru vecinii noştri, cultivam ceapă şi culegeam afine şi merişoare. Deoarece aveam mult de lucru în gospodărie, mergeam pe rând la congrese.

Lucrurile pe care le-am învăţat despre Iehova şi despre scopurile sale ne-au adâncit iubirea faţă de el, astfel că am decis să ne dedicăm viaţa lui Dumnezeu. În 1947, amândouă ne-am botezat ca simbol al dedicării noastre. (Annikki avea 15 ani, iar Aili, 17.) Sora noastră Saimi s-a botezat în acelaşi an. Am studiat Biblia şi cu sora noastră Linnea, care era deja căsătorită, iar ea şi familia ei au devenit Martori ai lui Iehova. După botez, ne-am fixat ca obiectiv pionieratul şi am slujit din când în când ca „pioniere în timpul vacanţei“, cum se numeau pe atunci pionierii auxiliari.

În 1955, ne-am mutat în oraşul Kemi, situat mai la nord. Deşi amândouă lucram cu normă întreagă, nu renunţaserăm la gândul de a fi pioniere. Însă ne temeam că nu ne vom putea întreţine. De aceea, ne-am gândit ca mai întâi să punem deoparte nişte bani. Atunci am avut discuţia menţionată la început. Acea pionieră ne-a ajutat să înţelegem că nu trebuie să ne bazăm doar pe resursele noastre sau pe sprijinul familiei ca să-i slujim lui Iehova cu timp integral. Cel mai important lucru este să ne bazăm pe Tatăl nostru ceresc.

La data aceea, aveam suficienţi bani ca să ne întreţinem două luni. Astfel, în mai 1957, cu o  oarecare ezitare, am completat o cerere pentru a sluji două luni ca pioniere în Pello, un oraş din Laponia, situat deasupra Cercului Polar de Nord. După cele două luni, banii noştri erau neatinşi, astfel că am mai completat o cerere pentru încă două luni. Au trecut şi acele luni, iar banii noştri erau tot neatinşi. Acum eram sigure că Iehova avea să ne poarte de grijă. După cincizeci de ani de pionierat, încă nu ne-am atins de economiile noastre! Privind în urmă, ne simţim ca şi cum Iehova ne-ar fi luat de mână şi ne-ar fi spus: ‘Nu vă temeţi! Eu vă voi ajuta!’ (Is. 41:13).

În 1958, supraveghetorul de circumscripţie ne-a recomandat să ne mutăm pentru a sluji ca pioniere speciale în oraşul Sodankylä, Laponia. Pe atunci, în zona respectivă era o singură Martoră. Este interesant cum aflase ea adevărul. Fiul ei a mers într-o excursie cu clasa la Helsinki, capitala Finlandei. În timp ce grupul se plimba prin oraş, o Martoră în vârstă i-a dat o revistă Turnul de veghe băiatului, care era ultimul din grup, şi l-a rugat să i-o dea mamei lui. Când a citit-o, ea şi-a dat seama imediat că găsise adevărul.

Ne-am mutat acolo şi am închiriat o cameră deasupra unei fabrici de cherestea. În acea cameră ţineam întrunirile. La început, asistenţa era de numai patru persoane, noi două, sora de acolo şi fiica ei. Citeam împreună materialul de studiu. Mai târziu, la fabrică s-a angajat un bărbat care studiase Biblia cu Martorii. El şi familia lui s-au alăturat grupei noastre, iar, după un timp, el şi soţia lui s-au botezat. Aveam acum un frate care să conducă întrunirile. Şi alţi bărbaţi care lucrau la fabrică au început să vină la întruniri şi au acceptat adevărul. În doi ani, grupa noastră a crescut atât de mult, încât a devenit congregaţie.

Pentru a predica, trebuia să străbatem distanţe foarte mari. Vara mergeam pe jos, cu bicicleta sau chiar cu o barcă cu vâsle ca să ajungem la oamenii din teritoriu. Bicicletele ne erau de foarte mare ajutor. Cu ele mergeam şi la congrese şi la părinţii noştri, care locuiau la sute de kilometri distanţă. Iarna, luam dis-de-dimineaţă autobuzul până într-un sat, apoi mergeam pe jos din casă-n casă. După ce terminam, mergeam în satul următor. Stratul de zăpadă era gros, iar drumurile nu erau întotdeauna curăţate. De multe ori, mergeam pe urmele lăsate de săniile trase de cai.  Uneori însă, ninsoarea acoperea urmele, iar primăvara devreme, zăpada era atât de moale şi de apoasă, încât abia ne târam picioarele prin ea.

Când era ger sau ningea, trebuia să ne îmbrăcăm gros. Ne luam ciorapi de lână, două-trei perechi de şosete şi cizme lungi. Însă, de multe ori, cizmele ni se umpleau cu zăpadă. Înainte să intrăm într-o casă, ne opream pe scări, ne scoteam cizmele şi le scuturam de zăpadă. De asemenea, în timp ce ne croiam drum prin zăpadă, partea de jos a paltoanelor ni se uda, iar când era ger, îngheţa bocnă. Odată, o femeie ne-a spus: „Mare credinţă trebuie să aveţi ca să vă aventuraţi pe o vreme ca asta!“. Străbătuserăm peste 11 kilometri până la acea casă.

Întrucât distanţele erau foarte mari, adesea dormeam în satul în care predicam. Când se apropia seara, începeam să căutăm un loc de cazare. Casele erau modeste, dar oamenii erau prietenoşi şi ospitalieri. Pe lângă un loc de dormit, ei ne ofereau şi ceva de mâncare. Adesea, patul nostru era o blană de ren, de elan sau chiar de urs. Din când în când, aveam parte şi de confort. De exemplu, o doamnă care locuia într-o casă foarte mare ne-a dus la etaj, într-o cameră de oaspeţi, unde ne aştepta un pat frumos cu cearşafuri albe, cu dantelă. De multe ori, discutam din Biblie cu gazdele până noaptea târziu. Odată, cuplul la care am rămas a dormit într-o parte a camerei, iar noi în cealaltă. Discuţiile noastre s-au întins până spre dimineaţă. Cei doi nu conteneau cu întrebările.

Laponia este o regiune destul de pustie, dar foarte frumoasă, în care fiecare anotimp îşi are farmecul său. Însă şi mai frumoşi ni se păreau oamenii sinceri care învăţau despre Iehova. Printre aceştia au fost şi unii tăietori de lemne care veneau să lucreze în Laponia. Uneori predicam în cabane unde locuiau zeci de bărbaţi. Aceştia acceptau cu drag mesajul Bibliei şi publicaţiile noastre.

Am avut multe experienţe interesante. Într-o zi, ceasul din staţia de autobuz era cu cinci minute înainte. De aceea, am pierdut autobuzul. Am decis să luăm un alt autobuz, care mergea în alt sat. Nu mai fuseserăm acolo până atunci. La prima casă, ne-a întâmpinat o doamnă tânără, care ne-a zis: „Fetelor, aţi ajuns! Vă aşteptam“. Noi studiam cu sora ei. Doamna o rugase să ne spună s-o vizităm chiar în acea zi. Însă sora ei nu apucase să ne spună nimic. Am început un studiu biblic cu ea şi cu rudele ei care locuiau în apropiere. Nu după mult timp, i-am adunat pe toţi la un loc şi ţineam studiu cu 12 persoane odată. De atunci, mulţi dintre membrii acestei familii au devenit Martori ai lui Iehova.

 În 1965, am fost repartizate în oraşul Kuusamo, situat chiar sub Cercul Polar, în congregaţia unde activăm şi în prezent. La data aceea, congregaţia era formată doar din câţiva vestitori. La început, teritoriul ni s-a părut destul de dificil. Oamenii erau foarte religioşi şi aveau prejudecăţi faţă de noi. Însă mulţi apreciau Biblia, astfel că aveam o bază comună pentru discuţie. Apoi, încetul cu încetul, ne-am străduit să-i cunoaştem pe oameni şi, cam după doi ani, ne-a fost mai uşor să iniţiem studii biblice.

Încă reuşim să ieşim în predicare aproape zilnic, dar nu mai putem sta de dimineaţa până seara. Ne este mai uşor să predicăm în acest teritoriu imens de când Aili, la îndemnul nepotului nostru, a făcut şcoala de şoferi şi şi-a luat permisul de conducere în 1987, la vârsta de 56 de ani. În plus, aici s-a construit o nouă sală a Regatului, iar noi locuim într-un apartament anexat acesteia.

Suntem foarte bucuroase să vedem progresul lucrării în această zonă. Când am început serviciul cu timp integral în nordul Finlandei, aici erau doar câţiva vestitori. În prezent, sunt mai multe congregaţii, care alcătuiesc o circumscripţie. La congrese ni se întâmplă deseori să vină fraţi sau surori la noi şi să ne întrebe dacă ne mai amintim de ei. Apoi ne spun că am studiat cu familia lor când ei erau copii. Sămânţa care fusese semănată cu ani sau chiar cu decenii în urmă a dat rod (1 Cor. 3:6).

În 2008 s-au împlinit 50 de ani de când facem pionierat special. Îi suntem recunoscătoare lui Iehova că am reuşit să ne încurajăm reciproc pentru a persevera în această lucrare preţioasă. Am dus o viaţă simplă, dar niciodată nu ne-a lipsit nimic (Ps. 23:1). Într-adevăr, n-ar fi trebuit să ezităm să începem pionieratul. De-a lungul anilor, Iehova ne-a dat putere, aşa cum a promis în Isaia 41:10: „Eu te voi întări şi te voi ajuta. Te voi sprijini cu mâna mea dreaptă a dreptăţii“.