TATA şi mama s-au cunoscut în 1919 la congresul Studenţilor în Biblie ţinut la Cedar Point, Ohio (SUA). S-au căsătorit în acelaşi an. Eu m-am născut în 1922, iar după doi ani s-a născut fratele meu, Paul. Soţia mea, Grace, s-a născut în 1930. Părinţii ei, Roy şi Ruth Howell, au crescut în familii de Studenţi în Biblie, bunicii ei din partea mamei fiind prieteni cu fratele Charles Taze Russell.

Am cunoscut-o pe Grace în 1947 şi ne-am căsătorit în 16 iulie 1949. Înainte să ne căsătorim, am purtat mai multe discuţii deschise despre viitorul nostru. Am hotărât să slujim în serviciul cu timp integral şi să nu avem copii. La 1 octombrie 1950, amândoi am început să slujim ca pionieri. Apoi, în 1952, am fost invitaţi să slujim în lucrarea itinerantă.

Amândoi am simţit că aveam nevoie de ajutor pentru a ne putea achita de noile responsabilităţi. Eu am învăţat de la unii fraţi cu experienţă, însă am avut grijă ca şi Grace să primească ajutor. L-am abordat pe Marvin Holien, un vechi prieten de familie care slujise mult timp ca supraveghetor itinerant, şi i-am spus: „Grace e tânără şi nu are experienţă. Ne-ai putea recomanda pe cineva cu care să colaboreze o vreme şi care s-o instruiască în lucrarea de predicare?“. „Sigur, a zis el. Edna Winkle e o pionieră cu experienţă. Ea ar putea s-o ajute mult.“ Mai târziu, Grace a spus despre Edna: „M-a ajutat să fiu relaxată când mergeam din casă-n casă. Ştia cum să depăşească obiecţiile şi m-a învăţat să-i ascult pe locatari ca să-mi dau seama ce ar trebui să spun. A fost exact ajutorul de care am avut nevoie!“.

Eu şi Grace am slujit în două circumscripţii din statul Iowa, care cuprindeau şi zone din statele Minnesota şi Dakota de Sud. Apoi am fost repartizaţi în Circumscripţia New York 1, care includea cartierele Brooklyn şi Queens. Nu vom uita niciodată cât de mici ne-am simţit în acea repartiţie. Din circumscripţia noastră făcea parte şi  Congregaţia Brooklyn Heights, care se întrunea la sala Regatului de la Betel şi în care slujeau mulţi betelişti cu experienţă. După ce am ţinut prima cuvântare de serviciu în acea congregaţie, fratele Nathan Knorr a venit şi mi-a spus: „Malcolm, ne-ai dat câteva sfaturi în seara asta şi a fost bine. Nu uita: Vei fi de folos organizaţiei numai dacă dai sfaturi cu blândeţe. Perseverează în această lucrare bună!“. După întrunire i-am spus lui Grace ce mi-a zis fratele Knorr. Mai târziu am urcat în camera unde eram cazaţi la Betel. Eram atât de obosiţi după tot stresul de peste zi, încât am început să plângem.

După câteva luni am primit o scrisoare în care eram invitaţi să participăm la cursurile celei de-a 24-a clase a Şcolii Galaad, care urma să se încheie în februarie 1955. Înainte să mergem la şcoală, ni s-a spus că după absolvire nu vom fi repartizaţi neapărat ca misionari. Mai degrabă, instruirea avea să ne ajute să fim mai eficienţi în lucrarea itinerantă. Participarea la şcoală a fost o experienţă minunată, din care am învăţat mai bine ce înseamnă să fii umil.

După absolvire am fost repartizaţi în lucrarea de district. Districtul nostru cuprindea statele Indiana, Michigan şi Ohio. Apoi, spre surprinderea noastră, în decembrie 1955 am primit o scrisoare de la fratele Knorr, care spunea: „Vă rog să fiţi cât se poate de sinceri şi de deschişi. Aţi vrea să veniţi la Betel şi să rămâneţi aici . . . sau aţi accepta o repartiţie în străinătate după ce slujiţi o perioadă la Betel? Dacă preferaţi lucrarea de district şi de circumscripţie, vă rog să-mi spuneţi“. Am răspuns că vom accepta cu bucurie orice repartiţie. După puţin timp am fost invitaţi la Betel.

În anii frumoşi pe care i-am petrecut la Betel am fost repartizat, printre altele, ca vorbitor şi ca instructor în diferite zone din Statele Unite. Am luat parte la instruirea şi ajutarea multor fraţi tineri, care mai târziu şi-au asumat responsabilităţi mai mari în organizaţia lui Iehova. Apoi am lucrat ca secretar al fratelui Knorr la biroul care se ocupa de organizarea lucrării de predicare la nivel mondial.

Perioada în care am slujit în Departamentul pentru serviciu a fost foarte frumoasă. Aici am colaborat cu Thomas (Bud) Sullivan. El fusese mulţi ani supraveghetorul acestui departament. Însă am învăţat multe şi de la alţi fraţi. Unul dintre ei a fost Fred Rusk, care a primit sarcina să mă instruiască. Îmi aduc aminte cu drag că odată l-am  întrebat: „Fred, de ce faci modificări în unele scrisori pe care le redactez?“. El a râs, însă apoi a spus ceva ce mi-a dat de gândit: „Malcolm, când vorbeşti cu cineva, poţi să-i dai mai multe explicaţii, însă când îi scrii, mai ales din acest loc, ceea ce spui trebuie să fie cât mai corect şi mai clar cu putinţă“. Apoi mi-a zis cu blândeţe: „Nu te descuraja! Te descurci bine! Şi, cu timpul, te vei descurca şi mai bine!“.

De-a lungul anilor petrecuţi la Betel, Grace a primit diferite repartiţii. De exemplu, a lucrat cu bucurie la curăţenie, având grijă de camerele de locuit. Chiar şi în prezent, când ne întâlnim cu unii fraţi care pe atunci erau tineri şi slujeau la Betel, ei îi spun lui Grace zâmbind: „Tu m-ai învăţat cum trebuie să-mi fac patul şi să ştii că mama s-a bucurat“. De asemenea, Grace a lucrat cu plăcere la departamentele care se ocupau de abonamentele la reviste, de corespondenţă şi de multiplicarea casetelor. Slujind în toate aceste repartiţii, Grace a înţeles că este un privilegiu şi o binecuvântare să slujeşti în organizaţia lui Iehova, indiferent unde eşti sau ce ai de făcut. Şi în prezent, ea are aceeaşi convingere.

Pe la jumătatea anilor ’70, ne-am dat seama că părinţii noştri, care înaintau în vârstă, aveau nevoie de mai mult ajutor. În cele din urmă, a trebuit să luăm o decizie grea. Nu doream să plecăm de la Betel şi de lângă colaboratorii noştri, pe care ajunseserăm să-i iubim foarte mult. Totuşi, am considerat că aveam responsabilitatea de a ne îngriji de părinţi. De aceea, după o vreme am plecat de la Betel, cu speranţa că ne vom întoarce când situaţia noastră avea să se schimbe.

Pentru a ne întreţine, eu am început să vând asigurări. N-o să uit niciodată ce mi-a spus unul dintre manageri în perioada de instruire: „Pentru ca afacerea să meargă, trebuie să-i cauţi pe oameni seara. Numai atunci îi găseşti acasă. Nimic nu e mai important decât să mergi în fiecare seară să-i cauţi pe oameni“. Eu i-am zis: „Sunt convins că vorbiţi din experienţă şi vă respect punctul de vedere. Însă eu trebuie să mă ocup şi de unele responsabilităţi de natură spirituală. Nu le-am neglijat niciodată până acum şi n-am de gând să le neglijez nici de-acum încolo. Am să-i caut pe oameni seara, însă marţea şi joia trebuie să particip la nişte întruniri foarte importante“. Iehova m-a binecuvântat din plin pentru că n-am lipsit de la întruniri din cauza locului de muncă.

Amândoi am fost lângă mama mea când s-a stins din viaţă în iulie 1987 într-un cămin de bătrâni. Asistenta-şefă a venit şi i-a spus lui Grace: „Doamna Allen, mergeţi acasă şi odihniţi-vă. Toţi ştiu că aţi fost mereu aici alături de soacra dumneavoastră. Fiţi liniştită, aţi făcut tot ce s-a putut“.

 În decembrie 1987 am făcut cerere pentru a sluji din nou la Betel, locul pe care îl iubeam. Însă, după doar câteva zile, Grace a fost diagnosticată cu cancer de colon. După operaţie şi după perioada de recuperare, medicii ne-au spus că Grace s-a vindecat. Între timp însă, am primit o scrisoare de la Betel în care ni se recomanda să continuăm să slujim în congregaţia din care făceam parte. Eram hotărâţi să perseverăm în activitatea noastră.

După o vreme mi s-a oferit un loc de muncă în Texas. În această zonă, clima este mai caldă. Ne-am gândit că acest lucru ne-ar face bine; şi aşa a fost. Am hotărât să ne mutăm în Texas, unde de aproximativ 25 de ani slujim alături de fraţi iubitori, de care ne-am ataşat foarte mult.

De-a lungul timpului, Grace a avut de luptat cu cancerul de colon, de tiroidă şi, mai recent, cu cancerul de sân. Însă ea nu s-a plâns niciodată de situaţia ei. Mai mult, a fost mereu dispusă să colaboreze cu mine şi să respecte principiul autorităţii în familie. De multe ori, ea este întrebată: „Care este secretul succesului vostru ca soţ şi soţie şi al fericirii care vi se citeşte pe faţă?“. Ea menţionează patru factori: „Suntem cei mai buni prieteni. Comunicăm mult în fiecare zi. Ne place să petrecem zilnic timp împreună. Şi nu mergem niciodată la culcare supăraţi unul pe celălalt“. Desigur, uneori se întâmplă să ne mai supărăm unul pe altul, însă de fiecare dată iertăm şi uităm. Iar acest lucru dă cu adevărat rezultate.

Din toate încercările prin care am trecut am învăţat câteva lecţii importante:

1. Încrede-te întotdeauna în Iehova şi acceptă lucrurile pe care el le permite. Nu te bizui niciodată pe priceperea ta (Prov. 3:5, 6; Ier. 17:7).

2. Caută mereu îndrumare în Cuvântul lui Iehova, indiferent de situaţie. Ascultarea de Iehova şi de legile sale este vitală. Nu există cale de mijloc: Ori eşti ascultător, ori nu (Rom. 6:16; Evr. 4:12).

3. Cel mai important lucru în viaţă este să ai un nume bun la Iehova. Pune pe primul loc voinţa sa, nu lucrurile materiale (Prov. 28:20; Ecl. 7:1; Mat. 6:33, 34).

4. Roagă-te să fii cât mai activ şi mai eficient în serviciul lui Iehova. Concentrează-te la ceea ce poţi face, nu la ceea ce nu poţi face (Mat. 22:37; 2 Tim. 4:2).

5. Fii convins că nu există nicio altă organizaţie care are binecuvântarea şi aprobarea lui Iehova (Ioan 6:68).

Eu şi Grace îi slujim lui Iehova de mai bine de 75 de ani fiecare, iar ca soţ şi soţie, de aproape 65 de ani. Am avut parte de multă fericire slujindu-i împreună lui Iehova de-a lungul acestor decenii. Sperăm şi ne rugăm ca toţi fraţii noştri să aibă şi ei parte de binecuvântările pe care le aduce încrederea în Iehova.