SCRIPTURILE menţionează mai multe situaţii în care unii oameni şi-au sfâşiat hainele. Un astfel de gest li s-ar putea părea ciudat cititorilor din zilele noastre. Însă, pentru iudei, acesta era un mod de a-şi exprima unele sentimente puternice, cum ar fi disperarea, durerea, umilirea, indignarea sau jalea.

De exemplu, Ruben „şi-a sfâşiat veşmintele” când a văzut că planul lui de a-l elibera pe fratele său Iosif a eşuat deoarece acesta fusese vândut ca sclav. Iacob, tatăl lui Iosif, „şi-a rupt mantia” crezând că fiul său fusese mâncat de o fiară (Gen. 37:18-35). Iov „şi-a sfâşiat mantia” când i s-a spus că toţi copiii săi fuseseră ucişi (Iov 1:18-20). Un mesager a venit „cu veşmintele sfâşiate” înaintea marelui preot Eli pentru a-l informa că israeliţii fuseseră înfrânţi în luptă, că cei doi fii ai lui Eli fuseseră ucişi şi că arca legământului fusese capturată (1 Sam. 4:12-17). Când i-au fost citite cuvintele Legii şi a înţeles că poporul său păcătuise, Iosia „şi-a sfâşiat veşmintele” (2 Regi 22:8-13).

La procesul lui Isus, marele preot Caiafa „şi-a sfâşiat veşmintele” când a auzit cuvintele lui Isus, pe care le-a judecat în mod greşit ca fiind o blasfemie (Mat. 26:59-66). Potrivit unei tradiţii rabinice, oricine auzea că numele divin era blasfemiat era obligat să-şi sfâşie veşmintele. Însă o altă tradiţie rabinică, apărută după distrugerea templului din Ierusalim, spunea că „în prezent, cel ce aude că Numele Divin este blasfemiat nu trebuie să-şi sfâşie veşmintele, pentru că altfel acestea ar deveni nişte zdrenţe”.

Desigur, gestul unei persoane de a-şi sfâşia hainele avea valoare în ochii lui Dumnezeu doar dacă sentimentele ei erau sincere. De aceea, Iehova le-a spus slujitorilor săi ‘să-şi sfâşie inima, nu veşmintele, şi să se întoarcă la el’ (Ioel 2:13).