TATĂL meu s-a născut în Graz, Austria, în 1899, aşa că era tânăr când a început Primul Război Mondial. El a fost încorporat în armata germană în 1939, la scurt timp după ce a izbucnit al Doilea Război Mondial. Din nefericire, a fost ucis pe frontul din Rusia în 1943. Astfel, mi-am pierdut tatăl când aveam în jur de doi ani. N-am avut niciodată ocazia să-l cunosc. Am simţit mult lipsa unui tată, mai ales când am văzut că majoritatea colegilor de şcoală aveau tată. Mai târziu, în adolescenţă, am găsit alinare când am aflat despre Tatăl nostru ceresc, un Tată care nu poate să moară (Hab. 1:12).

Când aveam şapte ani, am devenit membru al Mişcării Cercetaşilor. Aceasta este o organizaţie internaţională înfiinţată în 1908 de un general-locotenent al armatei britanice pe nume Robert Stephenson Smyth Baden-Powell. În 1916, el a înfiinţat asociaţia Wolf Cubs (Pui de lup), sau Cub Scouts (Micii cercetaşi), pentru băieţii de vârsta mea.

Îmi plăceau weekendurile când făceam drumeţii: ne îmbrăcam în uniformă, mărşăluiam în ritmul tobelor şi dormeam în corturi. Îmi plăcea în mod deosebit să stau cu ceilalţi cercetaşi, să cântăm în jurul focului de tabără şi să jucăm jocuri în pădure. În plus, învăţam multe despre natură, lucru care m-a făcut să apreciez măiestria Creatorului nostru.

Cercetaşii sunt îndemnaţi să facă o faptă bună în fiecare zi. Salutul lor este: „Gata oricând!”. Îmi plăcea mult această deviză. În grupul nostru erau peste 100 de băieţi, dintre care aproape jumătate erau catolici, jumătate erau protestanţi şi unul, budist.

Începând din 1920, o dată la câţiva ani au loc întruniri internaţionale ale cercetaşilor, numite jamboree. În august 1951 am participat la a şaptea Jamboree Internaţională a Cercetaşilor, ţinută în Austria, la Bad Ischl, iar în august 1957, la a noua, ţinută în Anglia, în Sutton Park, aproape de Birmingham. Cu această ocazie au fost prezenţi aproximativ 33 000 de cercetaşi din 85 de ţări şi teritorii. De asemenea, la acest eveniment au venit în jur de 750 000 de vizitatori, între care şi regina Elisabeta a Angliei. Mă simţeam ca şi cum aş face parte dintr-o familie internaţională. Nici nu bănuiam pe atunci că, nu după mult timp, aveam să găsesc o familie internaţională mult mai impresionantă, o familie spirituală.

În primăvara anului 1958, mai aveam puţin până la terminarea uceniciei ca ospătar la Grand Hotel Wiesler, din Graz, oraşul meu natal. Rudolf  Tschiggerl, un coleg care lucra ca patiser, mi-a depus mărturie în mod informal. Era prima oară când auzeam despre adevăr. La început, el a adus în discuţie Sfânta Treime şi mi-a spus că nu este o doctrină biblică. Eu n-am fost de acord şi am vrut să-i demonstrez că n-avea dreptate. Era un băiat de treabă şi voiam să-l conving să se întoarcă la catolicism.

Rudolf, sau Rudi, cum îi spuneam noi, s-a oferit să-mi facă rost de o Biblie. I-am spus că nu voiam decât o Biblie catolică. După ce am început s-o citesc, am văzut că Rudi pusese în ea un pliant tipărit de Martorii lui Iehova. Nu mi-a plăcut acest lucru, deoarece credeam că astfel de publicaţii conţin informaţii care, deşi ar putea părea corecte, pot fi false. Am fost totuşi dispus să discut cu Rudi pe marginea Bibliei. El a manifestat discernământ şi nu mi-a mai dat nicio publicaţie. În următoarele trei luni, am purtat mai multe discuţii biblice, care se prelungeau uneori până noaptea târziu.

După ce mi-am terminat ucenicia la hotel, mama m-a trimis la o şcoală de management hotelier în Bad Hofgastein, un orăşel situat într-o vale din Alpi. Şcoala colabora cu Grand Hotel din Bad Hofgastein, astfel că, din când în când, lucram acolo pentru a căpăta mai multă experienţă.

Rudi a trimis noua mea adresă Filialei din Viena, care apoi le-a dat-o la două misionare, Ilse Unterdörfer şi Elfriede Löhr. * Într-o zi, recepţionerul de la hotel m-a chemat şi mi-a spus că afară, într-o maşină, erau două doamne care doreau să stea de vorbă cu mine. Am fost surprins deoarece nu le cunoşteam. Aşa că am ieşit afară să văd cine erau. Mai târziu, am aflat că fuseseră curiere în Germania nazistă, când lucrarea era interzisă. Înainte să înceapă al Doilea Război Mondial, ele au fost prinse de poliţia secretă (Gestapo) şi trimise în lagărul de concentrare de la Lichtenburg. Apoi, în timpul războiului, au fost transferate în lagărul de la Ravensbrück, lângă Berlin.

Aceste surori erau de vârsta mamei mele, astfel că aveam respect pentru ele. De aceea, nu voiam să-şi piardă timpul discutând cu mine, pentru ca, probabil, după câteva săptămâni sau luni, să le spun că nu doream să continui. Aşa că le-am rugat să-mi aducă o listă cu versete privind doctrina catolică a succesiunii apostolice. Le-am spus că vreau să merg cu lista la preot şi să discut cu el despre acest subiect. Credeam că astfel voi reuşi să-mi dau seama care este adevărul.

Doctrina catolică a succesiunii apostolice susţine că există o succesiune neîntreruptă de papi, care a început cu apostolul Petru. În acest sens, Biserica interpretează greşit cuvintele lui Isus din Matei 16:18, 19. Biserica Catolică susţine şi infailibilitatea papei, învăţătură potrivit căreia papa nu poate greşi în chestiuni de doctrină când vorbeşte  ex cathedra, sau în mod oficial. Eu eram de acord cu această învăţătură despre papă, pe care catolicii îl numesc Sfântul Părinte. De asemenea, credeam că, dacă papa nu poate greşi în materie de doctrină, iar el proclamase Sfânta Treime ca fiind adevărată, atunci ea trebuie să fie adevărată. Nu este de mirare că, pentru mulţi catolici, învăţătura despre succesiunea apostolică este cea mai importantă, întrucât corectitudinea celorlalte învăţături catolice depinde de ea.

Când am mers la preot, el nu mi-a putut răspunde la întrebări. În schimb, mi-a dat o carte despre această doctrină. Am luat-o acasă, am citit-o şi m-am întors cu şi mai multe întrebări. În cele din urmă, pentru că nu mi-a putut răspunde la întrebări, preotul mi-a zis: „Nu pot să te conving, dar nici tu nu poţi să mă convingi. . . . Toate cele bune!”. Astfel, am înţeles că nu dorea să mai stăm de vorbă.

În acel moment, am fost pregătit să studiez Biblia cu Ilse şi Elfriede. Ele m-au învăţat multe despre adevăratul Sfânt Părinte din cer, Iehova Dumnezeu (Ioan 17:11). Pe atunci nu era nicio congregaţie în zonă, astfel că cele două surori conduceau întrunirile în casa unei familii interesate. La întruniri veneau puţine persoane. Întrucât nu era prezent niciun frate botezat, surorile discutau între ele cea mai mare parte a materialului. Din când în când, un frate din altă zonă venea şi ţinea o cuvântare publică într-un loc închiriat.

Ilse şi Elfriede au început să studieze cu mine în octombrie 1958. M-am botezat trei luni mai târziu, în ianuarie 1959. Înainte să mă botez, le-am întrebat dacă aş putea merge cu ele din casă în casă pentru a vedea cum se face lucrarea de predicare (Fap. 20:20). După ce am mers prima oară, le-am întrebat dacă aş putea avea propriul teritoriu. Mi-au repartizat un sat, în care am predicat singur. Am mers din casă în casă şi am făcut vizite ulterioare la cei interesaţi. Primul frate cu care am mers în predicare a fost supraveghetorul de circumscripţie.

În 1960, după ce am terminat cursurile de management hotelier, m-am întors în oraşul natal cu dorinţa de a-mi ajuta rudele să înveţe adevărul. Până în prezent, niciuna dintre rudele mele n-a acceptat adevărul, însă unele arată un oarecare interes.

În 1961, în congregaţie s-au citit mai multe scrisori de la filială în care eram îndemnaţi să începem pionieratul. Eu eram celibatar şi aveam o sănătate bună, aşa că m-am gândit că n-aveam nicio scuză ca să nu încep pionieratul. Am vorbit cu supraveghetorul de circumscripţie, fratele Kurt Kuhn, şi i-am spus că mă gândeam să mai lucrez câteva luni ca să-mi pot cumpăra o maşină, pe care s-o folosesc în lucrare. El mi-a zis: „Au avut nevoie Isus şi apostolii de maşină pentru a sluji cu timp integral?”. Întrebarea lui m-a ajutat să înţeleg ce aveam de făcut. Am hotărât să încep pionieratul cât mai curând posibil. Însă, întrucât lucram 72 de ore pe săptămână la restaurantul unui hotel, a trebuit să fac mai întâi câteva schimbări.

L-am întrebat pe şeful meu dacă aş putea lucra 60 de ore. El a fost de acord şi chiar mi-a dat acelaşi salariu. Puţin mai târziu, l-am întrebat dacă aş putea lucra numai 48 de ore. Şi de această  dată, el a fost de acord, iar salariul meu a rămas acelaşi. Apoi, l-am întrebat dacă aş putea să lucrez doar 36 de ore pe săptămână, sau 6 ore în 6 zile, iar el a fost din nou de acord. Nu mi-a venit să cred că am primit în continuare acelaşi salariu! Se părea că şeful meu nu voia să mă piardă. Având acest program, am început pionieratul regular. Pe atunci, pionierii regulari trebuiau să predice 100 de ore pe lună.

Patru luni mai târziu, am fost numit pionier special şi serv de congregaţie într-o congregaţie mică din orăşelul Spittal an der Drau, din provincia Carinthia. În acea vreme, pionierii speciali trebuiau să efectueze lunar 150 de ore în predicare. Nu aveam un partener de pionierat. Am apreciat însă sprijinul pe care mi l-a oferit în predicare sora Gertrude Lobner, care slujea ca ajutor al servului de congregaţie. *

În 1963 am fost invitat să slujesc în lucrarea de circumscripţie. Uneori călătoream cu trenul de la o congregaţie la alta, având bagaje grele. Cei mai mulţi fraţi nu aveau maşină, astfel că nu avea cine să mă ia de la gară. Ca să nu-i fac pe fraţi să se simtă prost, nu luam taxiul, ci mergeam pe jos până la locuinţa unde eram cazat.

În 1965 am fost invitat să particip la cea de-a 41-a clasă a Şcolii Galaad. La fel ca mine, mulţi dintre cursanţi erau celibatari. Spre marea mea uimire, la absolvire am fost repartizat înapoi în Austria pentru a continua să slujesc în lucrarea de circumscripţie. Dar, înainte să plec din Statele Unite, am fost invitat să slujesc patru săptămâni alături de un alt supraveghetor de circumscripţie. M-am bucurat foarte mult să slujesc împreună cu Anthony Conte, un frate iubitor căruia îi plăcea mult serviciul de teren şi era foarte eficient în lucrare. Am slujit amândoi în nordul statului New York, în zona Cornwall.

Când m-am întors în Austria, am fost repartizat într-o circumscripţie unde am întâlnit-o pe Tove Merete, o soră celibatară atrăgătoare. Ea crescuse în adevăr de la cinci ani. Când fraţii ne întreabă cum ne-am cunoscut, noi spunem în glumă: „Filiala a aranjat să ne cunoaştem”. Ne-am căsătorit după un an, în aprilie 1967, şi ni s-a permis să slujim împreună în lucrarea itinerantă.

Anul următor, am înţeles că, prin bunătatea sa nemeritată, Iehova mă adoptase ca fiu spiritual. Astfel, am intrat într-o relaţie specială cu Tatăl meu ceresc şi cu toţi cei care, potrivit cu Romani 8:15, îi spun lui Iehova: „Ava, Tată!”.

Eu şi Merete am continuat să slujim în lucrarea de circumscripţie şi de district până în 1976. Uneori, în timpul iernii, trebuia să dormim în camere neîncălzite, cu temperaturi sub 0 grade. Odată, când ne-am trezit, am văzut că partea de sus a păturii era albă şi tare; îngheţase din cauza respiraţiei noastre. În cele din urmă, ne-am hotărât să ne luăm un mic radiator electric pentru ca temperatura din timpul nopţii să fie mai suportabilă. În unele locuri, toaleta era afară.  Aşa că, dacă aveam nevoie noaptea la toaletă, trebuia să mergem prin zăpadă şi să stăm în frig. În plus, întrucât nu aveam un apartament al nostru, lunea rămâneam de obicei în locuinţa în care fuseserăm cazaţi săptămâna precedentă. Apoi, marţea dimineaţa, porneam spre următoarea congregaţie.

Sunt bucuros să pot spune că, de-a lungul anilor, draga mea soţie m-a susţinut foarte mult. Pur şi simplu iubeşte predicarea, astfel că niciodată n-a trebuit s-o îndemn să iasă în lucrare. De asemenea, îi iubeşte pe fraţi şi manifestă interes sincer faţă de alţii. Acest lucru a fost un mare ajutor.

În 1976 am fost invitaţi să slujim la Filiala din Austria, aflată în Viena. Eu am fost numit membru al Comitetului Filialei. La acea vreme, Filiala din Austria supraveghea lucrarea din mai multe ţări est-europene şi organiza cu prudenţă transportul publicaţiilor în acele ţări. Fratele Jürgen Rundel coordona această activitate, manifestând mult spirit de iniţiativă. Am avut privilegiul să colaborez cu el, iar, mai târziu, am fost rugat să supraveghez lucrarea de traducere în zece limbi din Europa Răsăriteană. Jürgen şi soţia lui, Gertrude, continuă să slujească în mod fidel ca pionieri speciali în Germania. Începând din 1978, Filiala din Austria s-a ocupat de fotoculegerea revistelor şi tipărirea lor în şase limbi la o mică presă offset. De asemenea, trimiteam publicaţii în mai multe ţări celor care aveau abonament. Otto Kuglitsch, care slujeşte în prezent alături de soţia sa, Ingrid, la Filiala din Germania, era omul-cheie în aceste activităţi.

Fraţii din Europa Răsăriteană tipăreau şi ei literatură folosind maşini de multiplicat sau reproducând materialul de pe o peliculă fotografică. Totuşi, aveau nevoie de ajutor din străinătate. Iehova a vegheat asupra acestei activităţi, iar noi, cei de la filială, am ajuns să-i îndrăgim pe fraţii care au trebuit să slujească mulţi ani în condiţii grele şi sub interdicţie.

În 1989 am avut privilegiul să-l însoţesc pe fratele Theodore Jaracz, membru al Corpului de Guvernare, într-o vizită în România. Scopul nostru era să ajutăm un grup mare de fraţi să se alăture organizaţiei. Începând din 1949, din diferite  motive, aceştia rupseseră legătura cu organizaţia şi îşi formaseră propriile congregaţii. Totuşi, continuau să predice şi să facă botezuri. De asemenea, ei erau trimişi la închisoare pentru că îşi păstrau neutralitatea creştină, la fel ca fraţii care făceau parte din organizaţie. Întrucât în România era încă interdicţie, ne-am întâlnit în secret în casa fratelui Pamfil Albu cu patru bătrâni-cheie şi cu reprezentaţii Comitetului Ţării aprobat de sediul mondial. Am luat cu noi şi un interpret din Austria, pe fratele Rolf Kellner.

În a doua noapte de discuţii, fratele Albu i-a convins pe ceilalţi patru bătrâni să se alăture organizaţiei. El le-a spus: „Dacă n-o facem acum, s-ar putea să nu mai avem altă ocazie!”. Ca urmare, în jur de 5 000 de fraţi s-au întors în organizaţie. Ce victorie a fost aceasta pentru Iehova şi ce lovitură pentru Satan!

Spre sfârşitul anului 1989, înainte de căderea comunismului în Europa Răsăriteană, Corpul de Guvernare ne-a invitat să slujim la sediul mondial din New York. Aceasta a fost o mare surpriză pentru noi! Am început serviciul la Betelul din Brooklyn în iulie 1990. În 1992 am fost numit asistent al Comitetului pentru Serviciu al Corpului de Guvernare, iar, din iulie 1994, am privilegiul de a sluji ca membru al Corpului de Guvernare.

Zilele în care am lucrat ca ospătar la hotel sunt de mult apuse. Acum mă bucur de privilegiul de a participa la pregătirea hranei spirituale şi la furnizarea ei fraţilor de pe tot pământul (Mat. 24:45-47). Privind în urmă la cei peste 50 de ani de serviciu special cu timp integral, sunt foarte bucuros şi simt o profundă apreciere când văd cum binecuvântează Iehova familia noastră mondială. Îmi place mult să merg la congrese internaţionale, unde învăţăm despre Tatăl nostru ceresc, Iehova, şi despre adevărul din Cuvântul său.

Mă rog ca milioane de alţi oameni să studieze Biblia, să accepte adevărul şi să-i slujească lui Iehova în unitate cu întreaga comunitate a fraţilor (1 Pet. 2:17). De asemenea, aştept cu nerăbdare să văd din cer învierea pământească şi să-l găsesc, în sfârşit, pe tatăl meu. Sper că el, mama şi alte rude dragi vor dori cu toţii să i se închine lui Iehova în Paradis.