ÎN ULTIMII săi ani de viaţă, Nikolai Dubovinsky, fratele mai mare al bunicii mele şi un slujitor loial al lui Iehova, şi-a scris experienţele – unele plăcute, altele mai puţin plăcute – trăite în mare parte în timpul interdicţiei din fosta Uniune Sovietică. În pofida greutăţilor, unchiul Nikolai a rămas fidel şi a avut o extraordinară poftă de viaţă. El şi-a exprimat de multe ori dorinţa ca tinerii să cunoască povestea vieţii sale. De aceea, aş vrea să vă relatez câteva dintre experienţele lui. El s-a născut în 1926 într-o familie de ţărani din satul Podvirivka, regiunea Cernivtsi, Ucraina.

Unchiul Nikolai începe să povestească: „Într-o zi din anul 1941, fratele meu mai mare, Ivan, a adus acasă cărţile Harfa lui Dumnezeu şi Planul divin al vârstelor, câteva reviste Turnul de veghe şi unele broşuri. Le-am citit pe toate. Am fost surprins să aflu că Diavolul, nu Dumnezeu, este cauza tuturor problemelor din lume. În paralel cu publicaţiile, am citit evangheliile şi mi-am dat seama că găsisem adevărul. Plin de entuziasm, am început să le vorbesc şi altora despre speranţa Regatului. Studiind aceste publicaţii, am înţeles tot mai bine adevărul şi am început să-mi doresc foarte mult să devin un slujitor al lui Iehova.

Am înţeles că aveam să sufăr din cauza convingerilor mele. Era război, iar eu nu voiam să omor pe nimeni. Ca să mă pregătesc pentru încercările care urmau să vină, am început să învăţ pe de rost unele versete din Biblie, cum ar fi Matei 10:28 şi 26:52. Am luat hotărârea fermă de a-i rămâne întotdeauna fidel lui Iehova, chiar dacă asta ar fi însemnat să mor!

În 1944, când am împlinit 18 ani, am primit ordinul de încorporare. Era prima dată când mă aflam în mijlocul fraţilor de credinţă, adică alţi fraţi tineri care veniseră la centrul de recrutare. Le-am spus hotărât ofiţerilor că nu vom participa la război. Înfuriaţi, ei ne-au ameninţat că ne vor lăsa să murim de foame, ne vor obliga să săpăm tranşee sau chiar ne vor împuşca. Fără teamă, le-am răspuns: «Suntem în mâinile dumneavoastră. Dar, indiferent ce ne veţi face, nu vom încălca porunca lui Dumnezeu: „Să nu ucizi”» (Ex. 20:13).

În cele din urmă, eu şi alţi doi fraţi am fost trimişi în Belarus ca să lucrăm la câmp şi să reparăm case avariate. Îmi amintesc şi-acum efectele îngrozitoare ale războiului, pe care le-am văzut la periferia oraşului Minsk. Copacii de pe marginea drumului erau carbonizaţi. În şanţuri şi în pădure erau cadavre de oameni şi de cai. Am văzut căruţe şi tunuri  abandonate şi chiar rămăşiţele unui avion. Aveam în faţa ochilor consecinţele încălcării poruncilor lui Dumnezeu.

Războiul s-a terminat în 1945, însă noi ne aflam încă sub condamnarea la zece ani de închisoare pentru refuzul de a lupta. În următorii trei ani nu ne-am întâlnit cu alţi Martori şi nici n-am avut hrană spirituală tipărită. Am reuşit să luăm legătura prin scrisori cu câteva surori, dar şi ele erau arestate şi condamnate la 25 de ani într-un lagăr de muncă.

Apoi, în 1950, am fost eliberaţi anticipat şi ne-am întors acasă. În timp ce eu eram în închisoare, mama şi sora mea mai mică, Maria, au devenit Martore ale lui Iehova. Cei trei fraţi mai mari ai mei nu erau încă Martori, dar studiau Biblia. Deoarece eram activ în predicare, Securitatea sovietică voia să mă trimită din nou la închisoare. Atunci, fraţii care supravegheau lucrarea m-au rugat să ajut la tipărirea publicaţiilor biblice în subteran. Aveam 24 de ani”.

„Martorilor le plăcea să spună: «Dacă lucrarea Regatului este interzisă la suprafaţă, ea va continua în subteran» (Prov. 28:28). În acea perioadă, tipărirea publicaţiilor se făcea în mare parte în locuri subterane secrete. Primul meu «atelier» a fost într-un buncăr de pe proprietatea fratelui meu mai mare, Dmitry. Uneori nu ieşeam de acolo două săptămâni. Dacă lampa cu kerosen se stingea din lipsa oxigenului, mă întindeam pe pat şi aşteptam până când camera se umplea cu aer proaspăt.

Într-o zi, un frate cu care lucram m-a întrebat: «Nikolai, tu eşti botezat?». Deşi îi  slujeam lui Iehova de 11 ani, nu eram botezat. De aceea, el a vorbit cu mine despre acest lucru şi, în acea noapte, la vârsta de 26 de ani, m-am botezat într-un lac. După trei ani am primit mai multe responsabilităţi, devenind membru al Comitetului ţării. La data aceea, unii fraţi care erau încă în libertate au fost desemnaţi să-i înlocuiască pe cei care fuseseră arestaţi, astfel că lucrarea Regatului a continuat.”

„Munca de tipărire în subteran era mult mai grea decât închisoarea! Timp de şapte ani, pentru a nu fi urmărit de KGB, n-am putut să asist la întrunirile congregaţiei şi a trebuit să mă îngrijesc singur de spiritualitatea mea. Îi vedeam pe membrii familiei mele numai când îi vizitam, ceea ce se întâmpla rar. Însă ei au înţeles situaţia, iar asta m-a încurajat. Stresul constant şi necesitatea de a fi mereu atent m-au secătuit de puteri. Trebuia să fim pregătiţi pentru orice. De exemplu, într-o seară, doi poliţişti au venit la casa unde stăteam. Am sărit pe un geam din cealaltă parte a casei şi am fugit în pădure. Când am ajuns pe câmp, am auzit nişte şuierături ciudate. Apoi am auzit împuşcături şi mi-am dat seama că şuierăturile erau de la gloanţe. Unul dintre cei care mă urmăreau a sărit pe un cal şi a tras încontinuu până i s-au terminat gloanţele. Un glonţ m-a nimerit în braţ. În cele din urmă, după o urmărire de 5 kilometri, am scăpat ascunzându-mă într-o pădure. Mai târziu, la proces, mi s-a spus că în direcţia mea se trăseseră 32 de gloanţe!

Întrucât petreceam mult timp în subteran, eram foarte palid. Asta mă dădea de gol imediat. De aceea, stăteam cât mai mult posibil la soare. Viaţa în subteran mi-a afectat şi sănătatea. Cu o anumită ocazie, n-am putut nici măcar să particip la o întrunire importantă cu alţi fraţi deoarece îmi curgea sânge din nas şi din gură.”

„La 26 ianuarie 1957 am fost arestat. Şase luni mai târziu, Curtea Supremă a Ucrainei a dat verdictul. Am fost condamnat la moarte prin împuşcare, însă, deoarece pedeapsa cu moartea fusese abolită în ţară, sentinţa mi-a  fost comutată în 25 de ani de închisoare. Opt dintre noi am fost condamnaţi, în total, la 130 de ani în lagăre de muncă. Am fost trimişi în lagărele din Mordovia, unde erau în jur de 500 de Martori. Ne întâlneam în secret în grupuri mici pentru a studia Turnul de veghe. După ce s-a uitat peste câteva dintre revistele care ne fuseseră confiscate, un gardian a spus: «Dacă veţi continua să le citiţi, veţi fi de neînvins!». Noi făceam tot ce ni se cerea să facem într-o zi de lucru, ba chiar mai mult. Totuşi, comandantul lagărului zicea: «Munca pe care o faceţi aici nu e importantă pentru noi. Ceea ce vrem este loialitatea şi supunerea voastră».”

După ce a fost eliberat din lagăr în 1967, unchiul Nikolai a ajutat la organizarea congregaţiilor din Estonia şi din Sankt Petersburg, Rusia. La începutul anului 1991, hotărârea curţii din 1957 a fost revocată, deoarece nu existau dovezi că s-ar fi comis vreo infracţiune. În acea perioadă, mulţi Martori care fuseseră persecutaţi de autorităţi au fost disculpaţi. În 1996, Nikolai s-a mutat în oraşul Velikiye Luki, din regiunea Pskov, aflat la aproximativ 500 de kilometri de Sankt Petersburg. El şi-a cumpărat o casă mică, iar, în 2003, pe proprietatea lui s-a construit o sală a Regatului. În prezent, acolo se întrunesc două congregaţii înfloritoare.

Eu şi soţul meu slujim la filiala Martorilor lui Iehova din Rusia. În martie 2011, cu doar câteva luni înainte de moartea sa, unchiul Nikolai ne-a vizitat pentru ultima oară. Cu o strălucire în ochi, ne-a zis: „Se pare că a şaptea zi de mărşăluire în jurul Ierihonului a început deja” (Ios. 6:15). Am fost profund mişcaţi de cuvintele sale. Avea 85 de ani. Deşi n-a avut o viaţă uşoară, el a spus: „Cât de fericit sunt că în tinereţe am hotărât să-i slujesc lui Iehova! N-am regretat niciodată lucrul acesta!”.