„Legea a devenit tutorele nostru“

CÂŢI copii înţeleg importanţa regulilor şi a disciplinei? Categoric, nu prea mulţi. Pentru copii, restricţiile sunt împovărătoare. Însă cei care au responsabilitatea de a-i ajuta sunt conştienţi că o supraveghere corespunzătoare este absolut necesară. Iar cu trecerea anilor, majoritatea tinerilor ajung să aprecieze îndrumarea primită. Folosindu-se de exemplul unui om însărcinat să-i ocrotească pe copii, apostolul Pavel a ilustrat modul în care Iehova Dumnezeu şi-a îndrumat şi ocrotit poporul de-a lungul timpului.

 În secolul I, unii creştini din provincia romană Galatia susţineau cu tărie că Dumnezeu îi aproba doar pe cei care respectau Legea dată israeliţilor prin intermediul lui Moise. Apostolul Pavel ştia bine că acest lucru nu era adevărat, întrucât Dumnezeu dăduse spirit sfânt unor persoane care nu respectaseră niciodată legea evreiască (Faptele 15:12). Prin urmare, el a corectat această idee greşită folosind o ilustrare. În scrisoarea adresată creştinilor din Galatia, el a scris: „Legea a devenit tutorele [gr. paidagogos; lit. „cel care conduce copiii“, pedagog] nostru care ne conduce la Cristos“ (Galateni 3:24). Un biblist a remarcat: „Din cele mai vechi timpuri, pedagogul a jucat un rol foarte important“. Cunoscând acest rol vom putea înţelege mai bine ideea pe care a dorit s-o ilustreze Pavel.

Pedagogul şi îndatoririle lui

În familiile înstărite romane, greceşti şi chiar evreieşti era un obicei larg răspândit ca activităţile băieţilor din copilărie până în adolescenţă să fie supravegheate de pedagogi. Pedagogul era de regulă un sclav de încredere, adesea mai în vârstă, care avea responsabilitatea să-l ocrotească pe copil şi să se asigure că dorinţele tatălui cu privire la acesta erau îndeplinite. Pedagogul era împreună cu copilul pe tot parcursul zilei. Avea grijă ca acesta să respecte normele de igienă, îl ajuta la lecţii, îl însoţea la şcoală sau oriunde mergea, deseori ducându-i cărţile şi celelalte lucruri.

De regulă, pedagogul nu era un învăţător. El nu oferea o instruire şcolară formală, copilul fiindu-i dat în grijă doar pentru a se asigura că sunt aplicate îndrumările părintelui. Cu toate acestea, în mod indirect, pedagogul contribuia la instruirea copilului supraveghindu-l şi disciplinându-l. De pildă, el îl învăţa pe copil bunele maniere, iar dacă nu se purta corespunzător, îl dojenea sau chiar îi administra pedepse fizice. Desigur, principalii educatori ai copilului erau tatăl şi mama lui. Însă pe măsură ce copilul creştea, pedagogul îl învăţa cum să aibă o  ţinută demnă pe stradă, cum să-şi poarte mantia, cum să se aşeze, să fie manierat la masă, să se ridice înaintea celor în vârstă, să-şi iubească părinţii etc.

Filozoful grec Platon (428–348 î.e.n.) susţinea că pornirile copilăreşti trebuie ţinute în frâu. „Aşa cum o oaie sau o vită nu poate trăi fără un păzitor, copilul nu poate trăi fără un pedagog, nici sclavul, fără stăpân“, a scris el. Deşi poate părea exagerată, aceasta era concepţia lui Platon.

Întrucât erau permanent în preajma copilului, pedagogii ajunseseră să fie priviţi de copii drept gardieni asupritori care disciplinau cu asprime şi veneau mereu cu acuzaţii supărătoare şi fără rost pentru lucruri mărunte. Însă chiar şi aşa stând lucrurile, pedagogii îi ocroteau pe copii din punct de vedere fizic şi moral. Istoricul grec Appianus, care a trăit în secolul al II-lea e.n., relatează povestea unui pedagog care, în drum spre şcoală, l-a cuprins pe copil cu braţele pentru a-l apăra de nişte ucigaşi. Deoarece a refuzat să-i dea drumul, atât pedagogul, cât şi copilul au fost omorâţi.

În plus, lumea elenă era impregnată de imoralitate. Copiii, în special băieţii, trebuiau păziţi pentru a nu fi molestaţi sexual. Întrucât mulţi profesori nu erau demni de încredere, pedagogii asistau la lecţiile copilului. Oratorul grec Libanius, care a trăit în secolul al IV-lea e.n., a spus despre pedagogi că trebuiau să fie „paznici ai copilăriei“, să „îi alunge pe bărbaţii cu intenţii imorale şi să-i ţină departe de băieţi, nelăsându-i nici măcar să vorbească cu ei“. Mulţi pedagogi au câştigat respectul celor pe care îi aveau în grijă. Pietre funerare atestă recunoştinţa pe care unii adulţi încă o aveau faţă de foştii lor pedagogi care muriseră.

Legea a fost ca un pedagog

De ce a comparat apostolul Pavel Legea mozaică cu un pedagog? De ce este această ilustrare atât de potrivită?

Primul aspect avut în vedere este rolul protector, sau ocrotitor, al Legii. Pavel a explicat că evreii s-au aflat „sub paza legii“. Era ca şi cum s-ar fi aflat sub ocrotirea unui pedagog (Galateni 3:23). Legea le influenţa fiecare aspect al vieţii. Le ţinea sub control dorinţele carnale, le stabilea norme de conduită şi le corecta în permanenţă lipsurile şi greşelile, făcându-l conştient pe fiecare israelit de imperfecţiunile sale.

Legea i-a ocrotit pe israeliţi şi de influenţele corupătoare, precum practicile imorale şi religioase degradante ale naţiunilor din jur. De pildă, faptul că Dumnezeu a interzis căsătoriile cu păgânii a fost un factor esenţial pentru bunăstarea spirituală a naţiunii ca întreg (Deuteronomul 7:3, 4). Astfel de legi păstrau puritatea spirituală a poporului lui Dumnezeu şi îi pregăteau pe israeliţi ca să-l poată recunoaşte pe Mesia. Erau într-adevăr măsuri iubitoare. Moise le-a amintit israeliţilor: „Iehova, Dumnezeul tău, te corecta aşa cum îşi corectează un om fiul“ (Deuteronomul 8:5).

Dar un aspect esenţial în ilustrarea lui Pavel a fost caracterul temporar al autorităţii pedagogului. Când ajungea la vârsta maturităţii, tânărul nu se mai afla sub supravegherea pedagogului. Istoricul grec Xenofon (431–352 î.e.n.) a scris: „Când un băiat trece de la copilărie la adolescenţă, nu mai este lăsat în grija [pedagogului] şi a [profesorului] său; nu se mai află sub supravegherea lor, ci i se permite să fie independent“.

La fel au stat lucrurile şi în ce priveşte autoritatea Legii lui Moise. Rolul ei a fost temporar: „să scoată în evidenţă fărădelegile, până când avea să vină sămânţa [Isus Cristos]“. Apostolul Pavel a explicat că pentru evrei Legea a fost ‘un tutore [sau pedagog] care i-a condus la Cristos’. Pentru a se bucura de aprobarea lui Dumnezeu, evreii contemporani cu Pavel trebuiau să recunoască rolul lui Isus în scopul lui Dumnezeu. Odată ce unii evrei au făcut acest lucru, rolul pedagogului s-a încheiat (Galateni 3:19, 24, 25).

Legea pe care Dumnezeu le-a dat-o israeliţilor a fost perfectă. Ea şi-a atins pe deplin scopul  pentru care a fost instituită: să ocrotească poporul lui Dumnezeu şi să-i conştientizeze pe israeliţi de normele sale înalte (Romani 7:7–14). Legea a fost un pedagog bun. Totuşi, unora care au trăit sub autoritatea Legii, cerinţele ei trebuie să le fi părut împovărătoare. Din acest motiv, Pavel a scris că la timpul fixat de Dumnezeu „Cristos ne-a cumpărat şi ne-a eliberat de blestemul Legii“. Legea a fost un „blestem“ doar în sensul că le-a impus evreilor imperfecţi norme pe care ei nu le puteau respecta pe deplin. Legea pretindea respectarea cu scrupulozitate a unor ritualuri. Însă odată ce un evreu accepta jertfa de răscumpărare a lui Cristos, jertfă superioară celor prevăzute de Lege, nu mai era necesar ca el să respecte rigorile pedagogului (Galateni 3:13; 4:9, 10).

Aşadar, când a asemănat Legea lui Moise cu un pedagog, Pavel a vrut să scoată în evidenţă rolul protector al acesteia, precum şi caracterul ei temporar. Cei ce doresc aprobarea lui Iehova nu o vor obţine prin respectarea prevederilor legii, ci recunoscându-l pe Cristos şi manifestând credinţă în el (Galateni 2:16; 3:11).

[Chenarul/Ilustraţia de la pagina 21]

„TUTORI“ ŞI „ADMINISTRATORI“

Pe lângă ilustrarea cu pedagogul, Pavel a folosit ilustrări despre „tutori“ şi „administratori“. La Galateni 4:1, 2 citim: „Atât timp cât moştenitorul este un copil mic, nu se deosebeşte cu nimic de un sclav, deşi este stăpân peste toate lucrurile, ci este sub tutori [gr. epítropoi] şi sub administratori până în ziua fixată dinainte de tatăl său“. Deşi tutorii [epítropoi] şi administratorii aveau roluri diferite de cel al pedagogilor, ideea pe care a dorit să o scoată în evidenţă Pavel este în esenţă aceeaşi.

Sub legea romană, un tutore [epítropos] era autorizat legal să fie protectorul unui minor orfan şi să administreze interesele financiare ale acestuia până când minorul ajungea la vârsta adultă. Astfel, spune Pavel, chiar dacă teoretic copilul era „stăpân“ peste moştenirea sa, atât timp cât era minor, nu avea asupra bunurilor sale mai multe drepturi decât un sclav.

Pe de altă parte, un „administrator“ era o persoană însărcinată să administreze bunurile şi banii cuiva. Istoricul evreu Josephus Flavius vorbeşte despre un tânăr pe nume Hyrcanus care i-a cerut tatălui său o scrisoare prin care să-i permită administratorului să-i dea bani pentru a-şi cumpăra toate cele necesare.

Aşadar, indiferent că se afla sub autoritatea unui tutore, a unui administrator sau a unui pedagog, libertatea unui minor era limitată. Viaţa copilului era controlată de alţii până la momentul hotărât de tatăl său.

[Legenda fotografiei de la pagina 19]

Pictură pe un vas antic grecesc înfăţişând un pedagog cu toiag

[Provenienţa fotografiei]

Muzeul Naţional de Arheologie, Atena

[Legenda fotografiei de la pagina 19]

Scenă pe o cupă din secolul al V-lea î.e.n. înfăţişând un pedagog (cu toiag) ce asistă la lecţiile de poezie şi muzică ale copilului

[Provenienţa fotografiei]

Bildarchiv Preussischer Kulturbesitz/Art Resource, NY