Creşterea copiilor într-o lume permisivă

AŢI văzut vreodată un copil cerând cu insistenţă o jucărie pe care părintele nu voia să i-o cumpere? Sau un copil care vrea să alerge şi să se joace când părintele tocmai i-a spus „Stai locului!“? În astfel de situaţii, deşi este clar că vrea binele copilului, mult prea des părintele cedează. Sub un potop de plânsete şi rugăminţi, „nu“-ul părintelui devine „da“.

Mulţi părinţi par să creadă că a fi un părinte bun înseamnă a-i da copilului tot ce vrea. De pildă, în Statele Unite s-a realizat un studiu pe un eşantion de 750 de copii cu vârste cuprinse între 12 şi 17 ani. La întrebarea cum reacţionează când părinţii le spun „nu“, aproape 60% dintre copii au răspuns că insistă. Aproximativ 55% au observat că această metodă dă rezultate. Poate că părinţii lor consideră că a fi permisivi este o dovadă de iubire. Însă chiar aşa stau lucrurile?

Un proverb străvechi spune: „Dacă un slujitor este răsfăţat din tinereţea lui, în anii de mai târziu ai vieţii va ajunge nerecunoscător“ (Proverbele 29:21). Este adevărat, un copil nu este un slujitor. Însă nu sunteţi de acord că principiul se aplică şi în creşterea copiilor? Copiii răsfăţaţi, cărora li se fac toate mofturile, ajung adulţi ‘nerecunoscători’, răsfăţaţi, încăpăţânaţi şi egoişti.

În schimb, Biblia îi sfătuieşte pe părinţi: „Educă-l pe copil conform căii potrivite pentru el“ (Proverbele 22:6). Părinţii înţelepţi respectă acest sfat stabilind reguli rezonabile şi clare pe care le susţin apoi cu fermitate şi consecvenţă. Ei nu confundă iubirea cu faptul de a-i permite copilului prea multe şi nici nu îl „răsplătesc“ când acesta insistă cu plânsete şi cicăleli sau are accese de furie. Ei dovedesc că susţin principiul enunţat de Isus: „Da-ul vostru să însemne Da şi Nu-ul vostru, Nu“ (Matei 5:37). Ce presupune, aşadar, educarea copiilor? Să analizăm în continuare o ilustrare foarte sugestivă.

„Ca săgeţile în mâna unui viteaz“

Biblia descrie relaţia părinte-copil printr-o ilustrare ce subliniază nevoia copilului de îndrumare părintească. În Psalmul 127:4, 5 se spune: „Ca săgeţile în mâna unui viteaz, aşa sunt fiii tinereţii. Fericit este bărbatul viguros care îşi umple tolba de săgeţi cu ei“. Astfel, copiii sunt asemănaţi cu săgeţile, iar părintele,  cu un războinic puternic. Aşa cum un arcaş este conştient că o săgeată nu îşi atinge ţinta din întâmplare, tot aşa părinţii iubitori sunt conştienţi că un copil nu se creşte la voia întâmplării. Ei doresc ca el să atingă „ţinta“, adică să ajungă un adult cu simţul răspunderii, fericit şi cu o viaţă împlinită. Vor ca el să facă alegeri bune, să fie înţelept, să evite problemele inutile şi să atingă obiective cu adevărat valoroase. Însă nu este suficient ca părintele să vrea.

Pentru ca o săgeată să-şi atingă ţinta este necesar să fie pregătită cu atenţie, protejată şi trimisă la ţintă cu forţă. În mod asemănător, pentru a ajunge adulţi fericiţi, copiii trebuie pregătiţi, ocrotiţi şi îndrumaţi bine spre ţintă. Să analizăm pe rând fiecare dintre aceste trei aspecte.

O săgeată pregătită cu atenţie

Săgeţile folosite de arcaşii din vremurile biblice erau pregătite cu multă atenţie. Săgeata, confecţionată dintr-un lemn uşor, trebuia şlefuită manual pentru a fi cât mai dreaptă cu putinţă. Vârful trebuia să fie foarte ascuţit. La capătul celălalt al săgeţii se puneau pene pentru a-i da stabilitate în zbor şi a o face să-şi menţină traiectoria.

Părinţii doresc ca şi copiii lor să fie asemenea unor săgeţi drepte, care merg direct la ţintă, fără nicio abatere. Dacă sunt înţelepţi, ei nu închid ochii la defectele serioase de caracter ale copilului, ci îl ajută cu iubire să şi le corecteze şi să-şi şlefuiască personalitatea. În această privinţă, orice părinte are mult de lucru, întrucât „nebunia este lipită de inima copilului“ (Proverbele 22:15). Biblia îi îndeamnă pe părinţi să-şi disciplineze copiii (Efeseni 6:4). Într-adevăr, disciplina joacă un rol vital în formarea şi corectarea gândirii şi a caracterului copilului.

Aşadar, nu este deloc surprinzător că în Proverbele 13:24 se spune: „Cine îşi reţine nuiaua îşi urăşte fiul, dar cine îl iubeşte caută să-l disciplineze“. În acest context, nuiaua disciplinei reprezintă un mijloc de corectare, indiferent de forma pe care o îmbracă. Când îşi disciplinează copilul cu iubire, un părinte caută să-i corecteze defectele care, dacă prind rădăcini adânci, i-ar putea cauza multă nefericire când va fi adult. Într-adevăr, a-l priva pe copil de o astfel de disciplinare echivalează cu a-l urî. În schimb, a-l disciplina este o dovadă de iubire.

Un părinte iubitor îşi ajută copilul să înţeleagă motivul pentru care stabileşte anumite reguli. Disciplinarea înseamnă nu numai a stabili reguli şi a-l pedepsi pe copil, ci, lucrul cel mai important, înseamnă a-l ajuta să înţeleagă, sau să priceapă, rostul acestora. Biblia spune: „Un fiu care are pricepere respectă legea“ (Proverbele 28:7).

Penele sau aripioarele pe care arcaşul le ataşa la o săgeată îi confereau acesteia o traiectorie dreaptă după pornirea din arc. În mod asemănător, învăţăturile Bibliei oferite de Fondatorul instituţiei familiei îi pot ajuta pe copii chiar şi după ce aceştia nu mai locuiesc cu părinţii, fiindu-le de folos pe tot parcursul vieţii (Efeseni 3:14, 15). Însă cum se pot asigura părinţii că aceste învăţături sunt realmente „ataşate“ de copiii lor?

Remarcaţi ce sfat le-a dat Dumnezeu părinţilor israeliţi din zilele lui Moise: „Aceste cuvinte pe care ţi le poruncesc astăzi să fie în inima ta, să le inculci fiului tău“ (Deuteronomul 6:6, 7). Astfel, părinţii trebuie să facă două lucruri. Mai întâi să înveţe şi să aplice ei înşişi Cuvântul lui Dumnezeu, ajungând să iubească legile divine (Psalmul 119:97). Abia după aceea vor fi în măsură să aplice a doua parte a versetului: ‘să inculce’ legile lui Dumnezeu în copiii lor. Acest lucru presupune ca părinţii să fie buni învăţători şi să le vorbească cu regularitate copiilor lor despre aceste legi. Numai aşa le vor întipări în inima lor şi îi vor ajuta să le aprecieze valoarea.

În mod categoric, nu este nimic demodat în a-i învăţa pe copii principiile biblice şi în a-i  disciplina cu iubire pentru a le corecta defectele serioase. Acestea sunt metode esenţiale care-i pregătesc pe copii pentru un drum drept, fără abateri, spre maturitate.

Protejarea săgeţilor

Să revenim la ilustrarea din Psalmul 127:4, 5. Să ne amintim că arcaşul „îşi umple tolba“ cu săgeţi. După ce erau confecţionate, săgeţile trebuiau protejate. De aceea, arcaşul îşi purta săgeţile în tolbă, unde nu se puteau rupe sau strica uşor. Este interesant că Biblia vorbeşte în mod profetic despre Mesia ca despre o săgeată ascuţită pe care Tatăl său ‘a ascuns-o . . . în tolba sa’ (Isaia 49:2). Iehova Dumnezeu, cel mai iubitor Tată, l-a ocrotit pe Fiul său iubit, Isus, de orice rău până la momentul când Mesia a trebuit să fie omorât aşa cum fusese profeţit. Dar chiar şi atunci Dumnezeu şi-a ocrotit Fiul în sensul că n-a permis să fie răpus de moarte pentru totdeauna, ci l-a readus în siguranţă în ceruri la viaţă veşnică.

În mod asemănător, părinţii iubitori îşi ocrotesc copiii de pericolele acestei lumi degradate. Poate că ei le interzic anumite activităţi care i-ar putea expune în mod inutil la influenţe negative, chiar periculoase. De pildă, părinţii înţelepţi iau în serios principiul: „Tovărăşiile rele strică obiceiurile folositoare“ (1 Corinteni 15:33). Copiii care sunt ocrotiţi de asocierea cu persoane ce nu respectă normele morale ale Bibliei foarte probabil nu vor ajunge să facă greşeli ce i-ar putea costa scump, uneori chiar viaţa.

Este adevărat, copiii nu apreciază întotdeauna ocrotirea părintească. Poate că uneori se supără, întrucât a-i ocroti înseamnă adesea a le spune „nu“. O renumită autoare de cărţi despre creşterea copiilor făcea următorul comentariu: „Deşi nu întotdeauna lasă să se observe şi, probabil, pentru moment nu vă vor mulţumi, în realitate copiii doresc ca părinţii să le stabilească un regim de viaţă previzibil, care să le confere siguranţă. Acest lucru pretinde din partea noastră să ne manifestăm autoritatea stabilind limite de comportament“.

 Da, ocrotirea copiilor de orice lucru care le-ar putea răpi pacea, inocenţa sau poziţia curată înaintea lui Dumnezeu este o modalitate esenţială prin care un părinte îşi manifestă iubirea. Cu timpul, probabil copiii vor ajunge să înţeleagă motivele stabilirii regulilor şi să aprecieze eforturile voastre de a-i ocroti.

Îndreptarea săgeţii spre ţintă

Să remarcăm că Psalmul 127:4, 5 îl aseamănă pe părinte cu un „viteaz“. Principiul din această ilustrare se aplică în egală măsură mamei şi tatălui, precum şi părinţilor fără partener (Proverbele 1:8). Expresia folosită sugerează că pentru a trage o săgeată cu arcul era nevoie de o forţă considerabilă. În timpurile biblice, arcurile erau uneori acoperite cu aramă, iar soldaţii trebuiau ‘să încordeze arcul’, probabil chiar sprijinindu-l cu piciorul pentru a-i putea întinde coarda (Ieremia 50:14, 29). Cu siguranţă, era nevoie de multă forţă şi efort pentru a trage de acea coardă foarte strânsă şi întinsă şi a trimite săgeata spre ţintă!

Tot aşa, creşterea copiilor presupune un efort considerabil. Copiii nu se educă singuri, aşa cum o săgeată nu se trage singură. Din nefericire, mulţi părinţi de astăzi par să nu fie dispuşi să depună acest efort. Ei aleg calea uşoară lăsând televizorul, şcoala şi anturajul copiilor lor să-i înveţe pe aceştia despre bine şi rău, despre norme morale sau despre sexualitate. Îşi lasă copiii să facă ce vor. Iar când li se pare că este greu să spună „nu“, spun pur şi simplu „da“ şi se justifică zicând că nu vor să le rănească sentimentele. Însă tocmai faptul că sunt permisivi le face rău copiilor, şi aceasta pe termen lung.

Creşterea copiilor este o sarcină grea. A-i educa potrivit principiilor din Cuvântul lui Dumnezeu, cu deplină implicare, îi solicită mult pe părinţi, însă, cu siguranţă, merită efortul. Revista Parents făcea următoarea observaţie: „Studiile . . . arată că toţi copiii care au părinţi iubitori, dar fermi — cu alte cuvinte îşi susţin copiii afectiv şi moral, dar le şi stabilesc limite cu fermitate — au rezultate foarte bune la învăţătură, interacţionează mai bine cu ceilalţi, au mai mult respect de sine şi sunt mai fericiţi decât copiii ce au părinţi prea toleranţi sau prea aspri“.

Însă în urma eforturilor părinţilor se obţine ceva şi mai important. Până acum am analizat prima parte a versetului din Proverbele 22:6: „Educă-l pe copil conform căii potrivite pentru el“. Însă versetul spune în continuare: „Şi nici când va îmbătrâni nu se va abate de la ea“. Este acest proverb inspirat o garanţie că eforturile părinţilor vor avea în mod sigur succes? Nu neapărat. Şi copilul vostru este înzestrat cu liberul arbitru, iar când va fi mare îl va folosi pentru a face propriile alegeri. Versetul oferă totuşi o asigurare.

Dacă vă educaţi copiii potrivit sfaturilor Bibliei, creaţi toate condiţiile pentru a obţine cel mai bun rezultat, şi anume să vă vedeţi copilul un adult cu simţul răspunderii, care are o viaţă fericită şi plină de satisfacţii (Proverbele 23:24). Prin urmare, depuneţi toate eforturile pentru a pregăti aceste „săgeţi“ preţioase, a le ocroti şi a le îndrepta spre ţintă. În mod sigur, nu veţi regreta niciodată!

[Legenda fotografiei de la pagina 13]

Este o dovadă de iubire din partea părinţilor dacă le satisfac copiilor orice dorinţă?

[Legenda fotografiei de la pagina 15]

Un părinte iubitor explică motivul pentru care stabileşte anumite reguli în familie

[Legenda fotografiei de la pagina 15]

Părinţii buni îşi ocrotesc copiii de pericolele acestei lumi degradate

[Legenda fotografiei de la pagina 16]

Creşterea copiilor este o sarcină grea, însă merită toate eforturile