Dumnezeu mi-a arătat îndurare

Relatare de Bolfenk Moc̆nik

„De data asta fii tare!“ Acestea au fost cuvintele hotărâte, pline de semnificaţie pe care mi le-a şoptit mama în timp ce mă îmbrăţişa. Miliţienii însă m-au smuls din braţele ei. Apoi a avut loc procesul şi am fost condamnat la cinci ani de detenţie. Poate că cei mai mulţi ar fi fost răvăşiţi la auzul unei asemenea sentinţe, însă eu am simţit o pace lăuntrică pe care nu o cunoscusem până atunci. Dar să vă explic cum s-au petrecut, de fapt, lucrurile.

ACESTEA s-au întâmplat în anul 1952, în Slovenia *. Însă totul a început cu peste douăzeci de ani mai înainte, în 1930. În acea perioadă, Studenţii în Biblie, cum se numeau pe atunci Martorii lui Iehova, au botezat pentru prima oară în ţară, într-o singură zi, un grup mare de persoane. Părinţii mei, Berta şi Franz Moc̆nik, se aflau printre cei ce au fost botezaţi. Eu aveam pe atunci şase ani, iar sora mea, Majda, patru ani. Locuiam în Maribor, iar în casa noastră aveau loc multe activităţi creştine.

În 1933, în Germania a ajuns la putere Adolf Hitler, care a început să-i persecute pe Martorii lui Iehova. Mulţi Martori germani au venit în Iugoslavia pentru a oferi ajutor în lucrarea de predicare. Părinţii mei găzduiau cu bucurie asemenea fraţi fideli. Îmi amintesc bine şi acum de unul dintre aceştia; se numea Martin Poetzinger. Mai târziu, acest frate a fost închis nouă ani în lagărele de concentrare naziste. Apoi, din 1977 până în 1988, când a încetat din viaţă, a slujit ca membru al Corpului de Guvernare al Martorilor lui Iehova.

Când ne vizita, fratele dormea întotdeauna în patul meu, iar eu şi sora mea, în dormitor cu părinţii. El avea o mică enciclopedie de buzunar, în culori, care mi-a înflăcărat imaginaţia de copil şi pe care îmi plăcea mult s-o răsfoiesc.

Vin încercările

În 1936, când Hitler era în plină ascensiune, părinţii mei au participat la un congres internaţional memorabil în Lucerne, Elveţia. Întrucât tata avea un glas baritonal plăcut, cu acea ocazie a fost ales să înregistreze predici biblice, care aveau să fie ascultate de oameni din toată Slovenia. La scurt timp după acest congres, Martorii din Europa au început să fie crunt persecutaţi. Mulţi au suferit şi au murit în lagărele de concentrare naziste.

În septembrie 1939 a început cel de-al Doilea Război Mondial, iar, până în aprilie 1941, trupele  germane au ocupat anumite părţi din Iugoslavia. Şcolile slovene au fost închise şi ni s-a interzis să mai vorbim în limba noastră în public. Întrucât Martorii lui Iehova îşi păstrează neutralitatea în toate conflictele politice, ei au refuzat să sprijine efortul de război. * Prin urmare, mulţi au fost arestaţi, iar unii chiar executaţi. Printre aceştia s-a aflat şi un tânăr pe nume Franc Drozg, pe care îl cunoşteam foarte bine. Plutonul de execuţie al naziştilor îşi desfăşura activitatea cam la o sută de metri de casa noastră. Încă îmi amintesc cum îşi astupa mama urechile cu cârpe ca să nu audă împuşcăturile. Ultimele cuvinte ale lui Franc din scrisoarea de rămas-bun către un prieten apropiat au fost: „Ne revedem în Regatul lui Dumnezeu“.

O cale pe care o regret amarnic

Pe atunci aveam 19 ani. Deşi l-am admirat pe Franc pentru că a rămas ferm de partea adevărului, mie îmi era teamă. Mă întrebam dacă nu cumva urma să mor şi eu. Eram slab în credinţă şi nu aveam relaţii strânse cu Iehova Dumnezeu. La un moment dat am primit ordin de încorporare şi, întrucât teama care mă cuprinsese era mai puternică decât credinţa, m-am înrolat în armată.

Am fost trimis pe frontul rusesc. Războiul era înfiorător, era sălbatic. Peste tot în jurul meu mureau soldaţi. Aveam mustrări de conştiinţă din ce în ce mai puternice. L-am implorat pe Iehova să mă ierte şi să-mi dea puterea de a urma calea cea dreaptă. Când un asalt năprasnic a produs confuzie în compania noastră, am profitat de ocazie şi am dezertat.

Ştiam că, dacă eram prins, aveam să fiu executat. În următoarele şapte luni m-am ascuns în diverse locuri. La un moment dat am reuşit să-i trimit lui Majda o ilustrată pe care i-am scris: „Mi-am părăsit patronul, iar acum lucrez pentru altul“. Mă refeream la faptul că mă hotărâsem să-i slujesc lui Dumnezeu. Însă a mai trecut ceva timp până am făcut lucrul acesta.

În august 1945, la trei luni după capitularea Germaniei în faţa Aliaţilor, am reuşit să mă întorc în Maribor. Ce bucuros am fost că şi părinţii, şi Majda supravieţuiseră războiului! Însă acum erau la putere comuniştii, care îi persecutau pe Martorii lui Iehova. Lucrarea de predicare a fost interzisă în mod oficial. Cu toate acestea, Martorii au continuat să predice pe ascuns.

În februarie 1947, trei Martori fideli, Rudolf Kalle, Dus̆an Mikić şi Edmund Stropnik, au fost condamnaţi la moarte. Mai târziu însă, sentinţa a fost comutată în 20 de ani de închisoare. Ziarele au scris pe larg despre toate acestea şi, drept urmare, mulţi oameni au aflat despre tratamentul nedrept la care erau supuşi Martorii. Citind acele articole, am fost cuprins de remuşcări. Acum ştiam ce aveam de făcut.

Mă întăresc pe plan spiritual

De data aceasta, îmi era cât se poate de clar că trebuia să iau poziţie de partea adevărului biblic. Prin urmare, am depus eforturi ca să pot fi folosit în lucrarea de predicare ce se efectua pe ascuns. Citind cu conştiinciozitate Biblia, am dobândit tăria spirituală pentru a abandona practici necurate, precum fumatul.

 În 1951 m-am botezat ca simbol al dedicării mele lui Dumnezeu, fiind gata să reiau modul de viaţă la care renunţasem cu aproape zece ani în urmă. Am ajuns să-l consider pe Iehova un Tată adevărat — fidel, loial şi statornic în iubirea sa. Deşi ca tânăr am luat decizii neînţelepte, am fost mişcat de promisiunea consemnată în Biblie potrivit căreia Dumnezeu ne iartă păcatele. Fiind un Tată plin de iubire, Dumnezeu nu a încetat ‘să mă tragă cu funiile iubirii’ (Osea 11:4).

În acele vremuri grele ţineam întrunirile în secret în casele unor Martori şi continuam să depunem mărturie informală. La mai puţin de un an de la botezul meu am fost arestat. Mama a reuşit să mă vadă câteva clipe înainte de proces. După cum am menţionat la început, ea m-a îmbrăţişat strâns şi m-a îndemnat: „De data asta fii tare!“. Când a fost pronunţată sentinţa, cinci ani de închisoare, am rămas calm şi, totodată, ferm.

Am fost închis într-o celulă mică împreună cu alţi trei deţinuţi, reuşind astfel să le împărtăşesc adevărul biblic unor oameni la care nu s-ar fi putut ajunge în alt mod. Deşi nu aveam Biblia sau literatură biblică, eram uimit că puteam să-mi amintesc atât de multe versete şi explicaţia lor. Cât de bine mi-au prins orele pe care le-am petrecut studiind personal Biblia! Celor cu care eram închis le spuneam printre altele că, dacă trebuia să rămân în închisoare cinci ani, Iehova îmi va da putere să rezist. Totuşi, el putea „să-mi deschidă“ uşa celulei mai devreme. Iar dacă el dorea lucrul acesta, cine putea să-l împiedice?

O perioadă de libertate relativă

În noiembrie 1953, datorită unei amnistii acordate de guvern, toţi Martorii lui Iehova care erau închişi au fost eliberaţi. Atunci am aflat că interdicţia impusă lucrării de predicare fusese ridicată în urmă cu două luni. Am început imediat să reorganizăm congregaţiile şi lucrarea de predicare. Am găsit un loc pentru întruniri la subsolul unei clădiri din centrul oraşului Maribor. Pe un perete am pus inscripţia: „Martorii lui Iehova — Congregaţia Maribor“. Eram atât de bucuroşi şi, în acelaşi timp, atât de recunoscători că îi puteam sluji lui Iehova în libertate!

În anul 1961 am început serviciul cu timp integral ca pionier. După aproximativ şase luni am fost invitat să lucrez la filiala din Iugoslavia a Martorilor lui Iehova. Filiala era în Zagreb, Croaţia, şi consta pe atunci într-o cameră mică, unde lucrau permanent doar trei fraţi. Unii colaboratori creştini, care locuiau în apropiere, veneau în timpul zilei pentru a ajuta la traducerea revistei Turnul de veghe în limbile locale.

Veneau şi surori ca să ofere ajutor. Printre altele, ele coseau laolaltă paginile revistelor. Activităţile mele au fost diverse: corectură, traducere, curierat, centralizarea rapoartelor etc.

Schimbarea repartiţiei

În 1964 am fost repartizat să slujesc ca supraveghetor itinerant. Aceasta presupunea să vizitez cu regularitate unele congregaţii pentru a le întări spiritualiceşte. Îmi plăcea mult această activitate. De obicei călătoream de la o congregaţie la alta cu autobuzul sau cu trenul. Însă, pentru a ajunge la Martorii din unele sate mai mici, mergeam adesea cu bicicleta sau pe jos, afundându-mă uneori în noroi până la genunchi.

N-au lipsit nici situaţiile amuzante. Odată, un frate m-a dus cu căruţa trasă de un cal la congregaţia pe care urma să o vizitez. Drumul era plin de noroi şi, din cauza balansului, de la căruţă a căzut o roată, iar amândoi ne-am trezit în noroi. Când ne-am ridicat privirile spre cal, acesta se uita la noi cu ochii lui mari, mirându-se parcă de ceea ce ni se întâmplase. Chiar şi după mulţi ani râdeam când ne aminteam de această întâmplare. Nu voi uita niciodată iubirea sinceră a acelor prieteni dragi de la ţară, iubire ce-mi umplea inima de bucurie!

În oraşul Novi Sad am cunoscut o pionieră regulară pe nume Marika. Iubirea ei pentru adevăr, precum şi zelul pe care-l manifesta în lucrarea de predicare, m-au făcut s-o îndrăgesc şi să doresc să mă căsătoresc cu ea. După un timp de  la căsătorie, am început să vizităm împreună congregaţiile, efectuând lucrarea itinerantă.

În vremea interdicţiei, şi familia mea a avut mult de suferit. Tatăl meu a fost acuzat pe nedrept de colaborare cu inamicul pe timp de război, iar din această cauză şi-a pierdut locul de muncă. Deşi a luptat mult să-şi recapete slujba, totul a fost în zadar. Lucrul acesta l-a descurajat şi, o vreme, credinţa i-a slăbit. Însă, spre sfârşitul vieţii, şi-a revenit din punct de vedere spiritual şi a rămas activ în congregaţie până la moartea sa, survenită în 1984. Umila şi fidela mea mamă a încetat din viaţă mai devreme, în 1965. Majda încă slujeşte în congregaţia din Maribor.

Serviciul creştin în Austria

În 1972, eu şi Marika am fost invitaţi să mergem în Austria pentru a le predica iugoslavilor imigranţi care lucrau acolo. Când am ajuns la Viena, nici nu ne-a trecut prin gând că aceasta urma să fie repartiţia noastră permanentă. Treptat, pe tot cuprinsul Austriei s-au format grupe şi congregaţii de limbi vorbite în Iugoslavia.

După un timp am început să slujesc ca supraveghetor itinerant, vizitând aceste grupe şi congregaţii din ţară, al căror număr era în continuă creştere. Mai târziu, am fost invitaţi să vizităm şi congregaţiile din Germania şi din Elveţia, întrucât şi acolo se formaseră asemenea congregaţii. În plus, am avut privilegiul de a ajuta la organizarea multor congrese în aceste ţări.

La congresele mari participau uneori şi membri ai Corpului de Guvernare. Am avut astfel ocazia să-l revăd pe Martin Poetzinger. Am depănat amintiri despre lucruri petrecute cu patruzeci de ani în urmă, când era găzduit adesea în casa noastră. „Îţi mai aduci aminte ce mult îmi plăcea să răsfoiesc enciclopedia ta de buzunar?“, l-am întrebat eu.

„Aşteaptă o clipă!“, a spus fratele în timp ce ieşea din încăpere. A revenit cu cartea în mână şi mi-a spus: „Primeşte-o ca dar din partea unui prieten“. Această carte este şi astăzi un exemplar preţios în biblioteca mea.

Deşi bolnav, încă slujesc cu bucurie

În 1983 am fost diagnosticat cu cancer. Nu după mult timp am aflat că boala ajunsese în fază terminală. Aceasta a fost o perioadă foarte grea, mai ales pentru Marika. Datorită grijii sale pline de iubire şi a ajutorului practic al multor fraţi creştini, încă mă bucur de o viaţă plină.

Eu şi soţia mea continuăm să slujim cu timp integral în Viena. Eu merg aproape în fiecare dimineaţă la filială şi ajut la munca de traducere, iar Marika este intens ocupată cu lucrarea de predicare. Simt o mare bucurie văzând că micul grup de imigranţi iugoslavi care au devenit Martori a crescut la peste 1 300 de persoane. Eu şi Marika am avut privilegiul să-i ajutăm pe mulţi dintre aceştia să cunoască adevărul biblic.

În ultimii ani, am avut privilegiul să particip la programul de dedicare a noilor clădiri de filială din două foste republici iugoslave: în 1999, în Croaţia, iar în 2006, în Slovenia. Am fost unul dintre fraţii în vârstă intervievaţi pentru a relata experienţe de acum 70 de ani despre începuturile lucrării de predicare din aceste ţări.

Iehova este cu adevărat un Tată plin de iubire şi gata să ne ierte cu mărinimie slăbiciunile şi păcatele. Cât de recunoscător sunt că el nu se uită la greşelile noastre! (Psalmul 130:3) Faţă de mine, el şi-a dovedit cu prisosinţă bunătatea şi îndurarea. *

[Note de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 27]

De la stânga la dreapta: Părinţii mei, Berta şi Franz Moc̆nik, Majda şi eu, în Maribor, Slovenia (anii ’40)

[Legenda fotografiei de la pagina 29]

Cu soţia mea, Marika