„Nu uita lucrarea din casă în casă“

Relatare de Jacob Neufeld

„Orice s-ar întâmpla, nu uita lucrarea din casă în casă.“ Aceste cuvinte îmi răsunau în minte în timp ce străbăteam cei cinci kilometri până la cel mai apropiat sat. Când am ajuns, n-am avut curajul să merg la prima casă. Am luptat cu mine însumi, m-am dus în pădure şi m-am rugat fierbinte lui Dumnezeu să-mi dea curaj să predic. În cele din urmă am găsit puterea să mă întorc la prima uşă şi am prezentat mesajul.

DAR să ne întoarcem în timp şi să vă povestesc cum am ajuns să predic singur în acel sat din zona aridă a Paraguayului. M-am născut în noiembrie 1923 în Kronstal, un sat din Ucraina, într-o colonie de menoniţi germani. Spre sfârşitul anilor 1700, unii menoniţi din Germania au emigrat în Ucraina, unde li s-au acordat mai multe drepturi. Aveau libertate de închinare (dar nu şi dreptul de a face prozelitism), aveau sistem de conducere propriu şi erau scutiţi de serviciul militar.

Însă, când a venit la putere Partidul Comunist, menoniţii şi-au pierdut toate aceste drepturi. Pe la sfârşitul anilor ’20 o parte dintre marile lor ferme au fost colectivizate. Oamenii erau lăsaţi să moară de foame dacă nu colaborau cu guvernul şi oricine se împotrivea era tratat cu brutalitate. În anii ’30 mulţi bărbaţi au fost luaţi de KGB, de obicei în miez de noapte. În multe sate, aproape că nu mai erau bărbaţi. Aşa se face că în 1938, pe când aveam 14 ani, mi-am pierdut şi eu tatăl. De atunci nu l-am mai văzut şi nici n-am mai primit veşti de la el. Doi ani mai târziu, fratele meu mai mare a fost luat şi el de KGB.

În 1941, trupele lui Hitler au ocupat Ucraina. Scăpaserăm de comunism! Cu toate acestea, opt familii de evrei care locuiau la noi în sat pur şi simplu au dispărut. În mintea mea s-au ridicat mari semne de întrebare. De ce se întâmplau astfel de lucruri?

Cinstea îmi salvează viaţa

În 1943, trupele germane s-au retras, luând cu ele multe familii de nemţi ca să susţină războiul. I-au luat şi pe cei ce mai rămăseseră din familia mea. Pe vremea aceea eu făceam parte din trupele SS (Schutzstaffel, trupe de elită ale lui Hitler) trimise în România. Un lucru aparent lipsit de importanţă care s-a întâmplat atunci mi-a schimbat cursul vieţii.

 Căpitanul unităţii m-a supus la un test să vadă dacă eram cinstit. Mi-a dat uniforma să i-o duc la curăţat. Lăsase nişte bani într-un buzunar, iar eu i-am găsit. Când i-am înapoiat, a susţinut că nu lăsase nimic în buzunare. L-am asigurat din nou că fuseseră în buzunar. La scurt timp după aceea am fost numit asistentul lui. Mă ocupam de acte, organizam paza şi administram banii unităţii.

Într-o noapte, unitatea noastră a căzut în mâinile ruşilor. Eu am scăpat pentru că rămăsesem la lucru, ca să termin ce mai aveam de făcut pentru căpitan. Din câte ştiu, am fost singurul care n-a fost prins. Şi asta pentru că fusesem cinstit şi primisem acea însărcinare specială. Altfel, n-aş fi avut nicio şansă să scap!

Astfel, în 1944, am fost trimis acasă până la noi ordine. M-am dus să-mi văd mama şi între timp m-am angajat ca ucenic-zidar. Tot ce am învăţat atunci mi-a fost de mare folos mai târziu. În aprilie 1945, trupele americane au ajuns în oraşul nostru, aflat aproape de Magdeburg. O lună mai târziu, s-a declarat oficial încheierea războiului. Scăpasem cu viaţă şi se părea că ne aşteaptă vremuri mai bune.

În iunie s-a făcut un anunţ în oraş: trupele americane plecaseră noaptea, iar cele ruseşti urmau să sosească la ora 11 dimineaţa. Aveam inimile strânse la gândul că eram din nou prinşi într-o zonă aflată sub control comunist. Imediat, eu şi vărul meu am plănuit să fugim, iar pe la mijlocul verii am trecut într-o zonă controlată de americani. Apoi, în noiembrie, cu mare greutate şi după ce ne-am asumat un risc enorm, ne-am întors în zona rusească şi i-am trecut pe ascuns graniţa şi pe membrii familiilor noastre.

„Ascultă cu mare atenţie şi compară“

Ne-am stabilit în fosta Germanie de Vest. Cu timpul, am ajuns să iubesc Biblia. Duminica, luam Biblia şi mă duceam la pădure. Dar ce citeam părea că vine dintr-un trecut foarte îndepărtat şi nu-mi era uşor să pricep! Mă pregăteam să mă botez ca menonit şi urmam cursuri de catehism. Însă m-a şocat ce am găsit în manual: „Tatăl este Dumnezeu, Fiul este Dumnezeu şi Spiritul Sfânt este Dumnezeu“. Urma o întrebare: „Sunt trei Dumnezei?“. Şi mai jos, răspunsul: „Nu, toţi trei sunt unul singur“. L-am întrebat pe pastor cum era posibil acest lucru, iar el mi-a răspuns: „Tinere, nu te mai chinui să înţelegi astfel de lucruri; unii şi-au pierdut minţile încercând să le desluşească!“. Chiar în clipa aceea am hotărât să nu mă mai botez.

Câteva zile mai târziu am văzut-o pe verişoara mea stând de vorbă cu un necunoscut. Curiozitatea m-a împins să intru şi eu în vorbă şi să pun câteva întrebări. Mai târziu am aflat că îl chema Erich Nikolaizig şi că supravieţuise lagărului de concentrare de la Wewelsburg. M-a întrebat dacă vreau să înţeleg Biblia. Sigur că voiam! Atunci mi-a spus că tot ce mă va învăţa îmi va dovedi chiar cu Biblia mea.

După ce a venit de câteva ori pe la mine, Erich m-a invitat la un congres al Martorilor lui Iehova. Cred că era unul dintre primele congrese de după război. Eram impresionat de tot ce auzeam şi notam toate versetele pe care vorbitorii le citeau sau la care făceau referire. În scurt timp mi-am dat seama că, dacă învăţam ce spune Biblia, trebuia să-mi asum nişte responsabilităţi. Aşa că am hotărât să nu mai studiez. Apoi, mi-a fost greu să înţeleg că nu poate exista decât o religie adevărată. Când Erich a văzut că voiam să mă întorc la fosta mea biserică, m-a sfătuit: „Ascultă cu mare atenţie şi compară“.

 N-am vorbit decât de două ori cu pastorii de la biserica mea şi mi-a fost de ajuns să-mi dau seama că habar n-aveau despre ce vorbesc. Era clar că nu deţineau adevărul. Le-am scris şi altor pastori şi le-am pus întrebări din Biblie. Unul dintre ei mi-a răspuns: „Nu-i treaba ta să cercetezi Scripturile pentru că nu eşti născut din nou“.

Pe atunci mă întâlneam cu o fată care m-a pus în faţa unei alegeri foarte dificile. Făcea parte dintr-o sectă a menoniţilor care se considerau născuţi din nou. Cedând presiunilor familiei, care nici nu voia să audă de Martorii lui Iehova, mi-a spus că dacă nu mă lăsam de noua mea religie nu voia să mă mai vadă. Dar acum, adevărul îmi era îndeajuns de limpede ca să-mi dau seama că exista o singură alegere corectă: am încetat să mă mai văd cu ea.

N-a trecut mult şi Erich a venit iarăşi pe la mine. Mi-a spus că în următoarea săptămână se botezau mai multe persoane şi m-a întrebat dacă voiam să mă botez şi eu. Acum ştiam că Martorii lui Iehova au adevărul şi îmi doream să-i slujesc lui Iehova Dumnezeu. Aşa că am acceptat invitaţia şi, în mai 1948, m-am botezat într-o cadă.

La puţin timp după botezul meu, familia mea a hotărât să se mute în Paraguay (America de Sud), iar mama m-a rugat insistent să merg şi eu. Nu ştiam ce să fac pentru că îmi dădeam seama că mai am multe de învăţat din Biblie. Am vizitat Filiala Martorilor lui Iehova din Wiesbaden şi acolo am stat de vorbă cu August Peters. El mi-a amintit că am datoria să mă îngrijesc de familia mea şi m-a sfătuit: „Orice s-ar  întâmpla, nu uita lucrarea din casă în casă. Altminteri nu te deosebeşti cu nimic de membrii celorlalte biserici ale creştinătăţii“. Şi nici până azi n-am uitat cât de important a fost sfatul lui şi cât de necesară este lucrarea „din casă în casă“ (Faptele 20:20, 21).

„Un profet fals“ în Paraguay

La puţin timp după discuţia cu August Peters, am plecat cu familia mea spre America de Sud cu vaporul. Ne-am stabilit în Gran Chaco, o regiune din Paraguay, tot într-o colonie de menoniţi. La două săptămâni după ce am sosit, am trecut prin clipele grele de care vă povesteam la început, când m-am dus să predic singur într-un sat vecin. Între timp se răspândise rapid vestea că printre nou-veniţi era „un profet fals“.

În perioada aceea, meseria pe care am învăţat-o mi-a fost de mare folos. Toţi imigranţii aveau nevoie de case, pe care şi le făceau din chirpici, cu acoperiş de paie. Timp de şase luni am avut foarte mult de lucru şi deseori am putut predica. Oamenii erau amabili, dar cum îşi vedeau gata cei patru pereţi, abia aşteptau să scape de mine.

Pe atunci veneau cu vaporul din Germania şi alţi refugiaţi menoniţi. A venit şi o tânără pe nume Katerina Schellenberg. Discutase de câteva ori cu Martorii şi nu i-a trebuit mult să-şi dea seama că ei aveau adevărul. Deşi nu se botezase, le spusese celor de pe vapor că era Martoră. Din acest motiv nu i s-a permis să-şi continue călătoria până în colonia germană. A rămas singură în Asunción, capitala ţării, unde a lucrat ca menajeră, a învăţat spaniola, a luat legătura cu Martorii şi s-a botezat. În octombrie 1950, această tânără curajoasă a devenit soţia mea. Mi-a fost un ajutor de mare preţ şi mi-a rămas alături în toate încercările prin care am trecut de-a lungul anilor.

Într-un timp scurt am strâns bani şi mi-am cumpărat o căruţă cu doi cai. O foloseam în lucrarea de predicare. Nu uitasem sfatul fratelui Peters. Pe atunci, sora mea, care între timp devenise Martoră, venea şi ea cu noi. Adesea, ne trezeam cu toţii la 4.00 dimineaţa, călătoream patru ore, predicam două, trei ore, după care ne întorceam acasă.

Ştiam din literatură că Martorii ţin cuvântări publice, aşa că m-am gândit să ţin şi eu una. Nu fusesem niciodată la o întrunire în Germania, dar mi-am imaginat cum ar trebui să ţin cuvântarea şi am vorbit despre Regatul lui Dumnezeu. Opt oameni au venit la întrunirea aceea. Toate astea i-au înfuriat pe pastorii menoniţi! Au organizat o campanie ca să strângă toată literatura biblică pe care o oferisem şi le-au spus oamenilor nici să nu ne salute.

Apoi am fost chemat la administraţia coloniei unde administratorul şi doi pastori veniţi din Canada m-au interogat două ore. În cele din urmă unul dintre ei mi-a spus: „Tinere, n-ai decât să crezi în ce vrei, dar promite-ne că nu vei mai vorbi nimănui despre convingerile tale!“. Asta chiar n-am putut să le promit! Mi-au cerut să părăsesc colonia. Nu voiau să aibă „un profet fals“ printre „credincioşi“. Când le-am spus că nu voi pleca, s-au oferit să plătească cheltuielile de călătorie pentru toată familia mea. Dar am rămas ferm pe poziţie!

În vara lui 1953, am participat la un congres în Asunción. Acolo l-am întâlnit pe Nathan Knorr, de la sediul mondial din Brooklyn, New York. Mi-a sugerat să mă mut în capitală şi să colaborez cu micul grup de misionari repartizaţi acolo, având în vedere că  menoniţii din colonia mea nu prea erau interesaţi de mesaj.

Regatul este pe primul plan în viaţa noastră

Pe vremea aceea nu erau decât 35 de Martori în Paraguay. Am vorbit cu soţia mea şi, cu toate că nu prea-i surâdea ideea să locuim într-un oraş mare, a fost de acord să ne mutăm şi s-o luăm de la capăt. În 1954, în timpul liber, ne-am construit cu mâinile noastre o casă din cărămidă. N-am lipsit de la nicio întrunire şi în fiecare weekend le vorbeam oamenilor despre Biblie.

Unul dintre privilegiile pe care le-am avut a fost să-l însoţesc pe supraveghetorul de circumscripţie, un slujitor itinerant, şi să traduc programul când vizita coloniile de limbă germană din Paraguay. Ştiam puţină spaniolă şi cred că prima cuvântare pe care a trebuit să o traduc în germană a fost cea mai grea însărcinare pe care am primit-o vreodată.

Soţia mea s-a îmbolnăvit aşa că, în 1957, ne-am mutat în Canada. Apoi, în 1963, ne-am stabilit în Statele Unite. Însă, oriunde am fost, ne-am străduit întotdeauna să punem Regatul pe primul plan în viaţă (Matei 6:33). Îi sunt foarte recunoscător lui Iehova că mi-a permis încă din tinereţe să învăţ adevărul din Cuvântul său, Biblia. Instruirea spirituală de care am avut parte m-a ajutat în multe feluri de-a lungul vieţii.

Ce mare bucurie a fost să-i pot ajuta pe alţii să înveţe adevărul biblic care mi-a adus atâtea binecuvântări! Dar cea mai mare bucurie este că toţi copiii şi nepoţii mei au primit încă din copilărie instruire biblică. Toţi urmează sfatul pe care fratele Peters mi l-a dat cu ani în urmă: „Orice s-ar întâmpla, nu uita lucrarea din casă în casă“.

[Text generic pe pagina 22]

Cea mai mare bucurie este că toţi copiii şi nepoţii mei au primit încă din copilărie instruire biblică

[Legenda fotografiilor de la paginile 20, 21]

Cu puţin înainte de nunta noastră, în 1950

[Legenda fotografiei de la pagina 21]

Cu primul nostru copil, acasă în Paraguay, în 1952

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Întreaga noastră familie în prezent

[Provenienţa fotografiei]

Fotografie de Keith Trammel © 2000

[Provenienţa fotografiei de la pagina 19]

Fotografie de Keith Trammel © 2000