O scrisoare din Irlanda

Eforturi neobosite ca să-i găsim

ESTE o zi blândă, cum obişnuim noi să spunem. O ploaie măruntă şi deasă nu mă lasă să admir peisajul. După ce conduc 16 km pe aceste meleaguri pitoreşti, ajung pe culmea dealului de unde se vede Westport-ul, un orăşel de coastă din vestul Irlandei. După ce soarele risipeşte ceaţa, văd o mulţime de insuliţe răsfirate în golf, ca nişte smaralde pe catifeaua albastră a mării. Puţine sunt locuite, iar pe unele, fermierii îşi duc turmele la păşunat cu barca.

De-a lungul coastei, spre vest, se înşiră dealuri îmbrăcate în ferigă, muşchi şi iarbă neagră cu reflexe arămii în lumina soarelui de amiază. La orizont se profilează silueta unui vârf muntos de formă conică, Croagh Patrick, căruia oamenii de prin partea locului îi spun Reek. Mă strecor cu greu pe străzile înguste şi aglomerate ale oraşului Westport, las în urmă vârful Reek şi mă îndrept spre o zonă vizitată mai rar de Martori.

Cel pe care-l caut nu ştie că voi trece astăzi pe la el. Am primit o scrisoare în care se spunea că s-a mutat recent aici şi că doreşte să fie vizitat de Martori pentru a continua discuţiile pe marginea Bibliei. Oare ce vârstă are? Este căsătorit? Ce subiecte l-ar interesa? Arunc o privire în geantă, unde am Biblia şi câteva publicaţii. Mă gândesc ce i-aş putea spune ca să-i cultiv interesul pentru mesajul Regatului.

Acum vârful Reek abia se mai zăreşte. Ziduri de piatră, multe dintre ele construite în timpul Marii Foamete din veacul al XIX-lea, mărginesc mozaicul de câmpuri necultivate ce coboară până la mare. Un pescăruş solitar planează în înaltul cerului. În zare, arbuşti de păducel şi de porumbar, gârboviţi ca nişte bătrânei, stau unul lângă altul cu spatele la vânt.

În această zonă de ţară străzile nu au nume, şi nici casele nu au număr. Aici adresa înseamnă numele casei şi numele zonei. Mi-am pus în gând să-l găsesc mai întâi pe poştaş; el va şti sigur să mă îndrume. După o jumătate de oră găsesc poşta: o cameră a unei case lipite de un şir de alte  locuinţe. Pe uşă scrie: „Închis“. Nu mă dau bătut, intru într-un magazin şi întreb proprietarul de zona pe care o caut.

După alţi 8 km de drum, găsesc reperul: o curbă la dreapta din care se face o uliţă la stânga. Bat la uşa unei case de lângă drum. Iese o bătrânică şi-mi spune cu mândrie în glas că ea locuieşte acolo de-o viaţă, dar n-a auzit de omul pe care-l caut. Zice totuşi că vrea să dea un telefon să se intereseze şi mă invită înăuntru.

În timp ce vorbeşte, mă cercetează curioasă, întrebându-se fără îndoială cine sunt şi ce vreau. Ca s-o liniştesc, îi spun: „Îl caut pe acest om pentru că vreau să-i transmit un mesaj important de la nişte prieteni“. Deasupra uşii este o mică statuie a Fecioarei Maria, pe perete o icoană mare cu Isus, iar pe masa din bucătărie nişte rozarii.

Ni se alătură şi soţul ei, care începe să-mi povestească istoria zonei. Între timp, doamna, care nu a aflat nimic după primul telefon, insistă să aştept să mai dea nişte telefoane. Se pare că nimeni nu a auzit nici de acel om, nici de casa pe care o caut. Mă uit la ceas. S-a făcut târziu şi va trebui să revin cu altă ocazie. Le mulţumesc că m-au ajutat, mă întorc la maşină şi pornesc spre casă. Mă aşteaptă un drum lung.

Revin săptămâna următoare. De data aceasta mă întâlnesc cu poştaşul care îmi dă informaţii precise. Într-un sfert de oră găsesc răspântia de care mi-a vorbit. Străbat uliţa în sus şi-n jos de câteva ori, căutând următorul punct de reper: un pod de piatră vechi. Dar în zadar. În cele din urmă dau de ultimul reper, şi iată, în vârful dealului, zăresc casa pe care am căutat-o atâta timp.

Mă gândesc câteva clipe cum să prezint mesajul. În uşă apare un om în vârstă: „Îmi pare rău, dar nu asta e casa pe care o căutaţi“ şi îmi arată o casă ascunsă printre copaci. Plin de nerăbdare, merg într-acolo şi bat la uşă. Arunc o privire spre Atlantic, aflat la doar câteva sute de metri depărtare. Vântul s-a înteţit, iar valurile spumegânde lovesc ţărmul. Nu e nici ţipenie de om, iar la uşă nu-mi răspunde nimeni.

După ce revin a treia oară la această casă, întâlnesc un tânăr: „Aceasta este casa, dar chiriaşul pe care îl căutaţi nu mai stă aici. Nu ştiu unde s-a mutat“. I-am explicat motivul pentru care am venit şi am aflat că nu mai vorbise până atunci cu Martorii. Fusese victima unui jaf şi se întreba de ce permite Dumnezeu aceste nedreptăţi. A acceptat cu bucurie Turnul de veghe şi Treziţi-vă! care tratau chiar acest subiect.

Scripturile ne poruncesc să îi căutăm neobosit pe cei asemănători oilor. Deşi nu am găsit persoana pe care o căutam, nu consider că eforturile mi-au fost zadarnice. În Irlanda sunt mulţi oameni dornici să audă mesajul Regatului. Cu binecuvântarea lui Iehova, mica sămânţă a adevărului semănată în inima acelui tânăr poate că va da rod cândva.