Scrisoare din Rusia

Am mers până „la capătul lumii“

MICUL nostru avion se ridică deasupra oraşului Iakuţk şi a văii Tuimaada, lăsând în urmă o mulţime de lacuri de diferite forme şi mărimi. Zburăm deasupra lanţului muntos Verhoiansk, ale cărui creste albe de zăpadă strălucesc în soare. După 900 de kilometri ajungem, în sfârşit, în satul Deputatski.

Aşa au început călătoriile mele în Republica Saha, cunoscută şi sub numele de Iakuţia, un ţinut frumos, dar aspru, mai întins decât întreaga Europă de vest. Aici, vara, temperatura poate atinge 40°C şi poate coborî iarna până la -70°C. În aceste regiuni se găsesc fosile ale unor animale uriaşe, de mult dispărute. Îmi amintesc de ultima mea vizită aici de parcă a fost ieri, deşi sunt câţiva ani de atunci: orăşele învăluite într-o pâclă groasă, aurora boreală, precum şi oameni deprinşi să ducă greul vieţii fără să-şi piardă voioşia.

Însă călătoria noastră nu se sfârşeşte în Deputatski. Împreună cu colegul meu urmează să vizităm şi alte sate. Primul este Kaiirul, la 300 de kilometri nord, lângă marea Laptev, în nordul Siberiei. Poate vă întrebaţi de ce am venit până aici? Cu ceva timp înainte, un Martor al lui Iehova a găsit pe aceste meleaguri multe persoane care doreau să cunoască Biblia. Am aflat apoi că noi, din Iakuţk, deşi la 1 000 de kilometri depărtare, eram cei mai aproape de ei. Ne-am gândit că puteam să-i încurajăm şi să-i ajutăm.

Ajungem în Deputatski şi întâlnim un om care merge cu maşina la Kaiir şi care se oferă să ne ia cu el pentru câţiva bănuţi. Când îi vedem maşina — o vechitură de fabricaţie sovietică, ce miroase de la o poştă a benzină — nu ne grăbim să acceptăm. Însă n-avem de ales şi plecăm împreună. Nici nu bănuim ce aventură ne aşteaptă!

În maşină e la fel de frig ca-n tundra de afară şi ne dăm repede seama că nu prea sunt şanse să se încălzească. Îl rugăm să oprească şi începem să scotocim prin bagaje după haine groase de lână pe care să le punem pe noi. Însă degeaba, frigul ne-a intrat în oase!

Dar şoferul nostru, un nordic zdravăn, e cât se poate de vesel. Ne întreabă: „Aţi văzut vreodată aurora boreală?“. Nu am văzut-o,  aşa că opreşte şi ieşim afară. E un tablou uluitor pe care parcă îl poţi atinge cu mâna. Privim cu respiraţia tăiată perdelele multicolore de lumină unduindu-se deasupra noastră. Uităm de frig.

Înainte de ivirea zorilor, într-un loc uitat de lume din tundra îngheţată, rămânem împotmoliţi în zăpadă. Din nefericire nu-i ultima oară! De fiecare dată îl ajutăm pe şofer să iasă din încurcătură. La Kaiir se ajunge pe drumuri curăţate cu plugul. Abia după ivirea zorilor ne dăm seama că mergem de fapt pe râuri îngheţate. În cele din urmă, pe la amiază, după 16 ore de drum, suntem în Kaiir. Ne gândim că după această aventură sigur ne vom îmbolnăvi, dar spre surprinderea noastră a doua zi dimineaţă ne simţim excelent. Doar degetele îmi sunt puţin amorţite de frig. Sătenii îmi dau să mă ung cu grăsime de urs, bună pentru degerături.

De obicei noi mergem la oameni să le prezentăm vestea bună, aici însă imediat ce află că am sosit, vin ei la noi. Timp de două săptămâni şi jumătate studiem în fiecare zi cu localnicii. Uneori începem dis-de-dimineaţă şi încheiem noaptea târziu. Ce emoţionant este să cunoşti atâţia oameni plini de căldură şi interesaţi de lucrurile spirituale. Nişte femei mai în vârstă ne spun: „Credem în Dumnezeu. Dacă aţi venit până la capătul lumii, înseamnă că El există“.

Obiceiurile locale ni se par neobişnuite. De exemplu, lângă casă, oamenii stivuiesc bucăţi de gheaţă ca pe lemnele de foc. Când au nevoie de apă iau pur şi simplu o bucată de gheaţă şi o pun pe foc într-un vas mare până se topeşte. Localnicii ne servesc cu o delicatesă numită stroganina, preparată din chir (Coregonul mare), un peşte arctic. Peştele este îngheţat de-ndată ce este prins, apoi e tăiat felii subţiri şi servit cu sos de sare şi piper. Sătenii ne povestesc cu plăcere despre fosilele pe care le găsesc deseori, precum colţi de mamut şi copaci îngheţaţi.

Din Kaiir călătorim sute de kilometri în special cu avionul pentru a-i vizita pe cei interesaţi de Biblie în alte sate din Iakuţia. Aici oamenii sunt foarte călduroşi şi iubitori. Odată am întâlnit un băieţel care a aflat că îmi era cam frică să zbor cu avionul. Ca să mă încurajeze mi-a făcut un desen: două vrăbiuţe şi un mic avion, lângă care a scris: „Saşa, nu-ţi fie teamă că o să cazi. Matei 10:29“. Cât de impresionat am fost când am citit versetul în care Isus vorbea despre vrăbii: „Niciuna dintre ele nu cade la pământ fără ştirea Tatălui vostru“.

Acestea sunt numai câteva dintre multele amintiri din Iakuţia. Frigul şi asprimea acelor ţinuturi îmi vor aminti întotdeauna de oamenii plini de căldură care locuiesc într-adevăr „la capătul lumii“.

[Legenda fotografiilor de la pagina 25]

Oamenii din Saha sunt călduroşi şi ospitalieri