De ce a purtat Dumnezeu războaie împotriva canaaniţilor?

„Să distrugi cu totul popoarele acelea, pe hetiţi, pe amoriţi, pe canaaniţi, pe fereziţi, pe heviţi şi pe iebusiţi, aşa cum DOMNUL Dumnezeul tău ţi-a poruncit.“ (DEUTERONOMUL 20:17, CORNILESCU, 1996)

„Fiţi în pace cu toţi oamenii.“ (ROMANI 12:18)

VI SE pare că aceste versete se contrazic? Mulţi oameni pur şi simplu nu reuşesc să înţeleagă cum se armonizează porunca prin care Dumnezeu le-a cerut israeliţilor să-i nimicească pe canaaniţi cu îndemnul Bibliei de a fi paşnici (Isaia 2:4; 2 Corinteni 13:11). * În opinia lor, aceste două directive par incompatibile din punct de vedere moral.

Dacă aţi putea vorbi cu Dumnezeu despre acest subiect, ce l-aţi întreba? Să vedem care este răspunsul Bibliei la cinci întrebări pe care şi le pun deseori oamenii.

1. De ce au fost alungaţi canaaniţii? Despre canaaniţi se poate spune că locuiau într-o ţară care nu era a lor. De ce afirmăm lucrul acesta? Cu aproximativ 400 de ani mai înainte, Dumnezeu îi promisese fidelului Avraam că descendenţii lui aveau să ia în stăpânire ţara Canaanului (Geneza 15:18). Dumnezeu şi-a îndeplinit promisiunea când a făcut ca naţiunea Israel, care descindea din Avraam, să ocupe acea regiune. Însă unii ar putea obiecta spunând că popoarele canaanite locuiau deja acolo şi, prin urmare, ţara le aparţinea în mod legitim. Dar, categoric, în calitate de Suveran al universului, Dumnezeu are dreptul suprem de a stabili cine şi unde să locuiască (Faptele 17:26; 1 Corinteni 10:26).

2. De ce nu le-a permis Dumnezeu israeliţilor să locuiască alături de canaaniţi? „Ei să nu locuiască în ţara ta“, a avertizat Dumnezeu cu privire la canaaniţi, „ca să nu te facă să păcătuieşti împotriva mea. Dacă le-ai sluji dumnezeilor lor, aceasta ar fi o cursă pentru tine“ (Exodul 23:33). Mai târziu, profetul Moise i-a spus poporului Israel: „Din cauza răutăţii acestor naţiuni le alungă Iehova, Dumnezeul tău, dinaintea ta“ (Deuteronomul 9:5). Dar cât de mare era răutatea acelor popoare?

În Canaan erau foarte răspândite imoralitatea, închinarea la zei şi jertfirea copiilor. Henry Halley, specialist în istorie biblică, a scris că, în urma săpăturilor arheologice făcute în această regiune, „au fost scoase la lumină numeroase urne care conţineau rămăşiţe ale unor copii jertfiţi lui Baal [un zeu important al canaaniţilor]“. El a mai spus: „Întreaga zonă s-a dovedit a fi un cimitir al copiilor nou-născuţi. . . . Canaaniţii comiteau orgii sexuale ca ritual religios în faţa zeilor, iar apoi îşi ucideau copiii întâi născuţi, aducându-i jertfă acestor zei. Se pare că, în mare măsură, ţara Canaanului ajunsese un fel de Sodoma şi Gomora. . . . Arheologii care fac  săpături printre ruinele oraşelor canaanite se întreabă de ce nu le-a distrus Dumnezeu mai devreme“.

3. Dar n-au existat pe vremea aceea şi alte popoare nelegiuite? De ce au fost distruşi numai canaaniţii? Au existat multe ocazii în care Dumnezeu i-a distrus pe păcătoşi în mod selectiv. În zilele lui Noe, când „pământul s-a umplut de violenţă“, Dumnezeu a adus un potop în care au murit toţi oamenii cu excepţia unei singure familii: familia lui Noe (Geneza 6:11; 2 Petru 2:5). Dumnezeu a distrus oraşele Sodoma şi Gomora când păcatul locuitorilor acestora a ajuns „foarte grav“ (Geneza 18:20; 2 Petru 2:6). El a rostit o judecată nefavorabilă împotriva capitalei Asiriei, Ninive, „cetatea care varsă sânge“, deşi apoi a cruţat oraşul, întrucât locuitorii lui s-au căit şi au renunţat la faptele lor rele (Naum 3:1; Iona 1:1, 2; 3:2, 5–10). Dumnezeu i-a nimicit pe canaaniţi pentru a ocroti Israelul, naţiunea în care avea să se nască Mesia (Psalmul 132:11, 12).

4. Dar nu este oare incompatibilă cu iubirea lui Dumnezeu distrugerea canaaniţilor? La prima vedere, distrugerea canaaniţilor ar putea pune sub semnul întrebării iubirea lui Dumnezeu (1 Ioan 4:8). Totuşi, iubirea sa este cât se poate de evidentă dacă analizăm lucrurile mai în profunzime.

Dumnezeu a ştiut cu mult timp înainte că locuitorii Canaanului se îndreptau într-o direcţie greşită. Însă, în loc să-i şteargă imediat din existenţă, el a avut răbdare şi a permis să treacă 400 de ani, până când nelegiuirea lor a ajuns „la culme“ (Geneza 15:16).

Când păcatul canaaniţilor a atins nivelul la care nu mai exista nicio speranţă de îndreptare, Iehova i-a nimicit. Dar nici atunci el nu i-a distrus în mod automat pe toţi canaaniţii. De ce? Deoarece nu toţi erau păcătoşi incorigibili. El le-a arătat îndurare celor dispuşi să se schimbe, de exemplu lui Rahav şi gabaoniţilor (Iosua 9:3–11, 16–27; Evrei 11:31).

5. Cum ar putea un Dumnezeu al iubirii să ia viaţa unui om? Această întrebare este cât se poate de firească, deoarece în mod normal nimănui nu-i face plăcere să vadă cum este curmată o viaţă umană. Însă tocmai iubirea a fost cea care l-a motivat pe Dumnezeu să ia astfel de măsuri drastice împotriva celor răi. Să ilustrăm această idee: Când cineva face cangrenă, deseori singura soluţie medicală este amputarea membrului  infectat. Chiar dacă această intervenţie nu este deloc plăcută, un medic bun ştie că numai aşa poate să împiedice răspândirea infecţiei în tot corpul, ceea ce ar fi şi mai grav. Întrucât este sincer interesat de starea bolnavului, medicul îndeplineşte o sarcină neplăcută pentru binele pacientului său.

În mod asemănător, nici lui Iehova nu i-a făcut plăcere să-i distrugă pe canaaniţi. El însuşi a spus: „N-am nicio plăcere în moartea celui rău“ (Ezechiel 33:11, Cornilescu, 2001). Însă scopul lui era ca în naţiunea Israel să se nască Mesia, cel ce avea să le deschidă calea spre salvare oamenilor care manifestă credinţă (Ioan 3:16). Prin urmare, Dumnezeu nu putea permite ca Israelul să se contamineze cu practicile dezgustătoare ale canaaniţilor şi a poruncit ca locuitorii Canaanului să fie înlăturaţi, sau alungaţi, din ţară. Procedând astfel, Dumnezeu a dovedit o extraordinară iubire, care l-a motivat să îndeplinească o sarcină neplăcută pentru binele slujitorilor săi fideli.

Valoarea practică pentru noi

Au vreo valoare practică pentru noi relatările despre distrugerea canaaniţilor? Iată ce citim în Romani 15:4: „Tot ce a fost scris mai înainte a fost scris pentru instruirea noastră, pentru ca prin perseverenţa noastră şi prin mângâierea din Scripturi să avem speranţă“. Aşadar, ce învăţăm din aceste relatări şi cum ne insuflă ele speranţă?

Din aceste relatări desprindem multe învăţăminte. De exemplu, Dumnezeu, în îndurarea sa, i-a lăsat în viaţă pe Rahav şi pe gabaoniţi, întrucât aceştia s-au întors la el cu credinţă. Prin urmare, înţelegem că orice om poate să-i fie plăcut lui Dumnezeu dacă vrea cu adevărat, indiferent de mediul din care provine sau de păcatele comise în trecut (Faptele 17:30).

Totodată, relatările despre distrugerea canaaniţilor ne insuflă speranţă, arătându-ne ce va face Dumnezeu în viitorul apropiat. Ele ne dau garanţia că Dumnezeu nu va permite ca răul să învingă binele. Dimpotrivă, Biblia arată că, în curând, el îi va nimici pe toţi oamenii răi, eliberându-i pe cei care îl iubesc şi aducând o lume nouă a dreptăţii (2 Petru 2:9; Revelaţia 21:3, 4). Atunci se vor împlini următoarele cuvinte mângâietoare: „Speră în Iehova, respectă calea sa şi el te va înălţa ca să iei în stăpânire pământul. Vei vedea când cei răi vor fi nimiciţi“ (Psalmul 37:34).

[Notă de subsol]

[Chenarul de la pagina 14]

Aprobă Biblia războaiele omeneşti?

Justifică oare porunca lui Dumnezeu potrivit căreia israeliţii trebuiau să-i nimicească pe canaaniţi războaiele purtate de oameni în prezent? Nu, şi aceasta din cel puţin trei motive:

▪ Nicio naţiune pământească din prezent nu se bucură de o favoare specială din partea lui Dumnezeu. Când l-au respins pe Isus ca Mesia, israeliţii n-au mai fost demni să-l reprezinte pe Dumnezeu în vreo poziţie oficială, cum ar fi cea de executori (Matei 21:42, 43). În ochii lui Iehova, Israelul a devenit ca toate celelalte naţiuni (Leviticul 18:24–28). De atunci, nicio naţiune pământească nu mai poate pretinde în mod legitim că are sprijinul lui Dumnezeu în războaie.

▪ Iehova nu le mai repartizează închinătorilor săi o anumită ţară sau regiune geografică. Dimpotrivă, el are slujitori în „toate naţiunile [şi] triburile“ pământului (Revelaţia 7:9; Faptele 10:34, 35).

▪ Referindu-se la continuatorii săi, Isus a arătat clar că aceştia nu aveau să ia parte la războaie. Când a avertizat cu privire la un iminent atac împotriva Ierusalimului, el şi-a îndemnat discipolii să nu rămână în oraş şi să lupte, ci să fugă, ceea ce au şi făcut (Matei 24:15, 16). Adevăraţii creştini nu se bizuie pe forţa armelor, ci au deplină încredere în Regatul lui Dumnezeu, care va înlătura în curând toată răutatea de pe pământ (Daniel 2:44; Ioan 18:36).

[Legenda ilustraţiei de la pagina 15]

Exemplul lui Rahav arată că orice om poate să-i fie plăcut lui Dumnezeu dacă vrea cu adevărat