Salt la conţinut

Salt la cuprins

Adevărul despre păcat

Adevărul despre păcat

Adevărul despre păcat

POATE un om bolnav să demonstreze că nu are febră dacă sparge termometrul? Bineînţeles că nu! În mod asemănător, înseamnă oare că păcatul nu există dacă mulţi resping punctul de vedere al lui Dumnezeu cu privire la el? Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu, vorbeşte pe larg despre acest subiect. Ce ne învaţă ea despre păcat?

Nimeni nu reuşeşte să atingă ţinta

Cu aproape 2 000 de ani în urmă, apostolul Pavel şi-a exprimat dezamăgirea cu privire la faptul că ‘nu făcea binele pe care-l voia, ci răul pe care nu-l voia era ceea ce practica’ (Romani 7:19). Trebuie să recunoaştem că şi noi suntem într-o situaţie similară. Probabil că dorim să trăim conform Celor zece porunci sau potrivit altor reguli de conduită, dar, fie că ne place, fie că nu, nimeni nu reuşeşte să atingă această ţintă. Iar asta nu pentru că alegem cu bună ştiinţă să încălcăm o normă, ci pentru că pur şi simplu suntem slabi. Care este explicaţia? Pavel ne răspunde: „Acum, dacă fac ce nu vreau, nu mai sunt eu cel ce face acest lucru, ci păcatul care locuieşte în mine“ (Romani 7:20).

Asemenea lui Pavel, toţi oamenii suferă de slăbiciuni înnăscute — dovezi ale imperfecţiunii şi ale păcatului specifice naturii umane. „Toţi au păcătuit şi nu ajung la gloria lui Dumnezeu“, a spus Pavel. Care este cauza acestei stări? El adaugă: „Printr-un singur om [Adam] a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, şi astfel moartea s-a extins la toţi oamenii, fiindcă toţi au păcătuit“ (Romani 3:23; 5:12).

Deşi mulţi resping ideea că neascultarea primilor noştri părinţi ne-a îndepărtat de Dumnezeu şi a dus la pierderea perfecţiunii umane, aceasta este ceea ce ne învaţă în realitate Biblia. Când a citat din primele capitole ale cărţii Geneza, Isus a dovedit că o considera o sursă demnă de încredere şi că relatarea despre Adam şi Eva este adevărată (Geneza 1:27; 2:24; 5:2; Matei 19:1–5).

Un aspect fundamental al mesajului Bibliei este că Isus a venit pe pământ să-i elibereze din starea lor păcătoasă pe oamenii care manifestă credinţă în el (Ioan 3:16). Perspectiva vieţii noastre viitoare depinde de acceptarea măsurilor luate de Iehova pentru salvarea oamenilor recunoscători de la o condamnare asupra căreia nu au nicio putere. Dar dacă nu înţelegem clar ce este păcatul din punctul de vedere al lui Dumnezeu, nu putem înţelege şi nu putem aprecia măsurile luate de el pentru a ne salva din păcat.

De ce a fost necesară jertfa lui Cristos

Iehova i-a dat primului om posibilitatea de a trăi veşnic. Adam pierdea această minunată perspectivă numai dacă se răzvrătea împotriva lui Dumnezeu. Întrucât s-a răzvrătit, Adam a devenit păcătos (Geneza 2:15–17; 3:6). El a acţionat contrar voinţei lui Dumnezeu şi astfel a pierdut perfecţiunea şi relaţiile preţioase pe care le avea cu Creatorul său. Încălcând legea divină, el a comis păcat şi, ca urmare, a început să îmbătrânească, iar în cele din urmă a murit. Din nefericire, toţi urmaşii lui Adam, inclusiv noi, s-au născut păcătoşi şi, de aceea, suntem sclavi ai morţii. De ce?

Motivul este cât se poate de simplu. Părinţii imperfecţi nu pot avea copii perfecţi. Toţi urmaşii lui Adam s-au născut păcătoşi, iar conform cuvintelor apostolului Pavel, „plata păcatului este moartea“ (Romani 6:23). A doua parte a versetului ne oferă totuşi o speranţă: „Darul pe care îl dă Dumnezeu este viaţa veşnică prin Cristos Isus, Domnul nostru“. Ce înţelegem de aici? Datorită morţii de jertfă a lui Cristos, oamenii ascultători şi recunoscători pot fi curăţaţi de efectele păcatului lui Adam (Matei 20:28; 1 Petru 1:18, 19). * Cum ar trebui să ne influenţeze acest adevăr viaţa?

Iubirea lui Cristos „ne obligă“

Sub inspiraţie divină, apostolul Pavel a arătat care este răspunsul lui Dumnezeu la întrebarea de mai sus. Pavel a scris: „Iubirea lui Cristos ne obligă, deoarece considerăm că . . . un singur om a murit pentru toţi, . . . şi el a murit pentru toţi, pentru ca aceia care trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru cel care a murit pentru ei şi a fost sculat din morţi“ (2 Corinteni 5:14, 15). Odată ce o persoană înţelege că jertfa lui Cristos poate să o elibereze de efectele păcatului şi vrea să arate recunoştinţă pentru această măsură, ea se va strădui să îşi trăiască viaţa în conformitate cu voinţa lui Dumnezeu. Aceasta presupune să înveţe care sunt cerinţele lui Dumnezeu, să îşi instruiască conştiinţa pe baza normelor biblice şi să le pună în practică (Ioan 17:3, 17).

Conduita păcătoasă ne deteriorează relaţiile cu Dumnezeu. Când regele David a conştientizat gravitatea faptelor sale, a adulterului cu Bat-Şeba şi a uciderii soţului ei, el a simţit, fără îndoială, o mare ruşine. Însă cel mai mult îl neliniştea, şi pe bună dreptate, că prin păcatele sale îl supărase pe Dumnezeu. Plin de căinţă, el a recunoscut în faţa lui Iehova: „Împotriva ta, numai împotriva ta am păcătuit şi am făcut ce este rău în ochii tăi“ (Psalmul 51:4). În mod asemănător, când a fost ademenit să comită imoralitate, Iosif a dat ascultare conştiinţei, întrebându-se: „Cum aş putea să fac un rău atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?“ (Geneza 39:9).

Prin urmare, păcatul nu înseamnă doar ruşinea pe care o simţim când suntem prinşi făcând ceva rău, nici ruşinea de a răspunde în faţa opiniei publice sau a societăţii când nu reuşim să atingem un anumit ideal. Încălcarea legilor lui Dumnezeu, cum ar fi cele referitoare la relaţiile sexuale, cinste, respect sau închinare, ne strică prietenia cu el. Dacă practicăm intenţionat păcatul, devenim duşmani ai lui Dumnezeu. Acest adevăr trebuie să ne îndemne la reflecţie (1 Ioan 3:4, 8).

Aşadar, nu s-a schimbat cu nimic noţiunea de păcat. Oamenii l-au numit în diverse moduri în speranţa că l-ar putea face să pară mai puţin grav decât este. Mulţi şi-au ignorat conştiinţa şi astfel ea a devenit insensibilă. Toţi cei care doresc să fie aprobaţi de Dumnezeu trebuie să se împotrivească acestei tendinţe. După cum am văzut, plata păcatului nu este pur şi simplu orgoliul rănit sau ruşinea, ci moartea. Păcatul este o chestiune de viaţă şi de moarte.

Vestea bună este că putem fi iertaţi pe baza valorii jertfei de răscumpărare a lui Isus dacă ne căim sincer de păcate şi nu le mai comitem. Iată ce a scris apostolul Pavel: „Fericiţi sunt cei ale căror nelegiuiri au fost iertate şi ale căror păcate au fost acoperite; fericit este omul căruia Iehova nu-i ia în considerare păcatul“ (Romani 4:7, 8).

[Notă de subsol]

^ par. 10 Pentru o explicaţie detaliată a modului în care moartea de jertfă a lui Isus are puterea de a salva omenirea ascultătoare, vezi paginile 47–54 ale cărţii Ce ne învaţă în realitate Biblia?, publicată de Martorii lui Iehova.

[Chenarul/Fotografia de la pagina 10]

O schimbare teologică radicală

Majoritatea credincioşilor catolici nu au înţeles niciodată prea bine ce este limbul. Pe parcursul ultimelor decenii, noţiunea de limb a fost folosită din ce în ce mai rar, iar în cele din urmă a fost scoasă din catehisme. În 2007, Biserica Catolică a semnat oficial „certificatul de deces“ al învăţăturii despre limb într-un document ce menţionează „motivele teologice şi liturgice pentru care putem crede că nou-născuţii care au murit fără a fi botezaţi pot avea parte de salvare şi de fericire veşnică“ (Comisia Teologică Internaţională).

De ce s-a produs această schimbare teologică radicală? În esenţă, deoarece aceasta i-a permis Bisericii să scape de ceea ce jurnalistul francez Henri Tincq a numit „o moştenire împovărătoare, apărată din Evul Mediu până în secolul al XX-lea de o Biserică obişnuită să manipuleze, care nu ezita să-i ameninţe pe părinţi cu învăţătura despre limb pentru a-i convinge să-şi boteze cât mai repede copiii“. Dar dispariţia conceptului de limb ridică alte semne de întrebare.

O învăţătură bazată pe Scripturi sau pe tradiţie? Din punct de vedere istoric, credinţa în limb a apărut în urma dezbaterilor teologice din secolul al XII-lea cu privire la purgatoriu. Biserica Catolică învăţa că sufletul supravieţuieşte morţii, aşa că a fost nevoită să găsească un loc şi pentru sufletele copiilor care muriseră fără să fie botezaţi. Ele nu puteau merge la cer, însă nici nu meritau să ajungă în iad. Astfel a luat naştere ideea de limb.

Totuşi, Biblia nu învaţă că sufletul supravieţuieşte morţii. Dimpotrivă, ea afirmă clar nu doar că sufletul este muritor, ci şi că sufletele umane care păcătuiesc vor fi ‘distruse’ şi că ‘vor muri’ (Faptele 3:23; Ezechiel 18:4, Biblia Cornilescu, 1996). Aşadar, dacă sufletul este muritor, locul numit limb nu există. Mai mult, Biblia arată că moartea este o stare de inconştienţă, asemănătoare unui somn adânc (Eclesiastul 9:5, 10; Ioan 11:11–14).

Biblia spune că Dumnezeu îi consideră sfinţi pe copiii ai căror părinţi sunt creştini (1 Corinteni 7:14). O astfel de afirmaţie n-ar avea niciun sens dacă botezul nou-născuţilor ar fi necesar în vederea salvării.

Învăţătura despre limb este o jignire la adresa lui Dumnezeu, deoarece îl prezintă ca pe un tiran crud care îi pedepseşte pe cei nevinovaţi, nicidecum ca pe un Tată drept şi iubitor, aşa cum este el în realitate (Deuteronomul 32:4; Matei 5:45; 1 Ioan 4:8). Nu este de mirare că, pentru creştinii sinceri, această învăţătură nebiblică a fost întotdeauna lipsită de sens!

[Legenda fotografiilor de la pagina 9]

Dacă punem în practică principiile din Cuvântul lui Dumnezeu ne vom bucura de relaţii bune cu Dumnezeu şi cu oamenii