Apologeţii — Apărători ai creştinismului sau filozofi?

INCEST, infanticid, canibalism! Acestea sunt doar câteva dintre acuzaţiile absurde ce le-au fost aduse creştinilor din secolul al II-lea e.n. Ele au declanşat un val de persecuţii atât de aprige, încât unii scriitori creştini s-au simţit obligaţi să-şi apere credinţa. Aceşti scriitori, cunoscuţi mai târziu ca apologeţi, sau apărători ai propriilor convingeri, şi-au propus să aducă dovezi că religia lor nu era periculoasă şi că, de aceea, creştinii puteau fi priviţi cu mai multă îngăduinţă de autorităţile romane şi de opinia publică.

Acţiunea lor era riscantă, deoarece, în general, autorităţile imperiale şi opinia publică nu se îmbunau decât atunci când ceilalţi cedau în faţa lor. De asemenea, exista pericolul ca apologeţii să stârnească şi mai multă persecuţie sau să dilueze credinţa creştină făcând compromisuri nejustificate. Aşadar, cum şi-au apărat apologeţii credinţa? Ce argumente au folosit ei? Şi la ce au dus eforturile lor?

Apologeţii şi Imperiul Roman

Apologeţii au fost bărbaţi instruiţi, care au trăit în secolul al II-lea şi la începutul secolului al III-lea. Cei mai cunoscuţi sunt Iustin Martirul, Clement din Alexandria şi Tertulian. * Lucrările lor le erau adresate îndeosebi păgânilor şi autorităţilor romane, având scopul de a le explica în ce consta credinţa creştină. Apologeţii au făcut deseori referire la Biblie în scrierile lor. În plus, ei au luat poziţie împotriva persecutorilor, au dezminţit acuzaţiile lor şi i-au prezentat pe creştini într-o lumină favorabilă.

Una dintre principalele preocupări ale apologeţilor a fost aceea de a convinge autorităţile politice că creştinii nu erau duşmani ai împăratului sau ai imperiului. Tertulian a afirmat că „Dumnezeul nostru l-a numit“ pe împărat, iar Atenagora a susţinut succesiunea ereditară la tron. Astfel, ei s-au implicat în politica vremii, ignorând cuvintele lui Isus Cristos, care a spus: „Regatul meu nu face parte din lumea aceasta“ (Ioan 18:36).

 De asemenea, apologeţii au susţinut că între Roma şi religia creştină existau anumite legături. În opinia lui Melito, cele două entităţi formau o pereche şi amândouă contribuiau la binele imperiului. Scriitorul anonim al Epistolei către Diognet i-a comparat pe creştini cu sufletul care „ţinea lumea unită“. Tertulian a scris că se rugau pentru prosperitatea imperiului şi pentru ca sfârşitul sistemului să fie amânat. Prin urmare, venirea Regatului nu mai părea atât de necesară (Matei 6:9, 10).

„Creştinismul“ devine o filozofie

Filozoful Celsus i-a luat în derâdere pe creştini, prezentându-i drept „o adunătură de muncitori, de pantofari, de ţărani, cei mai inculţi şi mai caraghioşi oameni“. Apologeţii au considerat că această batjocură întrecea orice măsură. Ei erau hotărâţi să atragă de partea lor opinia publică şi, prin urmare, au apelat la o nouă tactică. Înţelepciunea lumească, ce fusese odinioară respinsă, era folosită acum pentru apărarea cauzei „creştine“. De exemplu, Clement din Alexandria susţinea că unele filozofii sunt „teologie pură“. Iustin, deşi pretindea că respinge filozofia păgână, a fost primul care a folosit un limbaj filozofic şi concepte filozofice pentru a exprima idei „creştine“, considerând că acest tip de filozofie „este sigur şi folositor“.

Începând din acel moment, apologeţii n-au mai combătut filozofia, ci au urmărit să facă din aşa-zisa gândire creştină o filozofie mai elevată decât cea a păgânilor. „În anumite aspecte, noi predăm aceleaşi lucruri ca poeţii şi filozofii pe care îi onoraţi, dar în alte aspecte învăţăturile noastre sunt mai profunde şi mai divine“, a scris Iustin. Împodobită cu noile ei ornamente filozofice, această gândire „creştină“ era prezentată ca venind din vremuri de demult şi ca fiind demnă de respect. Apologeţii au ţinut să afirme că scrierile creştine sunt mult mai vechi decât cele ale grecilor şi că profeţii Bibliei au trăit înaintea filozofilor greci. Unii apologeţi chiar au lansat ideea că filozofii au preluat învăţăturile profeţilor. Ei au ajuns să susţină că Platon a fost discipol al lui Moise!

Creştinismul este denaturat

Această nouă strategie a dat naştere unui amalgam de idei din creştinism şi din filozofia păgână. Unele personaje din Biblie au fost asemănate cu zeii grecilor. De pildă, Isus a fost comparat cu Perseu, iar Maria cu mama lui Perseu, Danaë, despre care se spunea că a rămas însărcinată fiind fecioară.

 Unele învăţături au suferit schimbări majore. De exemplu, potrivit Bibliei, Isus este „Logosul“, care înseamnă „Cuvântul“ lui Dumnezeu, sau Purtător de cuvânt (Ioan 1:1–3, 14–18; Revelaţia 19:11–13). Această învăţătură a fost denaturată de Iustin, care a abordat din perspectivă filozofică cele două posibile sensuri ale termenului grecesc logos: cuvânt şi raţiune. Creştinii, a spus el, au primit cuvântul în persoana lui Cristos. Totuşi, o parte din logos, în sensul de raţiune, se găseşte în fiecare om, inclusiv în păgâni. Astfel, a concluzionat el, cei ce trăiesc în armonie cu raţiunea sunt creştini, chiar şi cei ce se declarau sau erau consideraţi atei, cum ar fi Socrate şi alţii.

Însă lucrurile nu s-au oprit aici. Străduindu-se să găsească o legătură între Isus şi logosul filozofiei greceşti, care era asociat cu persoana lui Dumnezeu, apologeţii, printre care şi Tertulian, au deschis calea către apariţia dogmei Trinităţii. *

Termenul ebraic tradus prin „suflet“ apare în Biblie de peste 750 de ori, iar termenul grecesc, de peste 100 de ori. Sensul de bază este acela de fiinţă vie, muritoare, fie om, fie animal (1 Corinteni 15:45; Iacov 5:20; Revelaţia 16:3). Însă apologeţii au denaturat această învăţătură biblică asociind-o cu filozofia lui Platon, potrivit căreia sufletul este distinct de corp, invizibil şi nemuritor. Minucius Felix chiar a afirmat că credinţa în înviere îşi are rădăcinile în învăţătura lui Pitagora despre transmigraţia sufletului. Cât de mult îi îndepărtase filozofia greacă pe apologeţi de învăţăturile Bibliei!

O alegere greşită

Unii apologeţi au sesizat pericolul pe care îl reprezenta filozofia pentru credinţa creştină. Totuşi, chiar dacă i-au criticat pe filozofi, ei au rămas ataşaţi de abordarea intelectuală pe care o oferea filozofia. De exemplu, Taţian i-a acuzat pe filozofi că nu realizau nimic bun, dar, în acelaşi timp, a numit religia creştină „filozofia noastră“ şi s-a lansat în speculaţii filozofice. Tertulian pe de o parte a condamnat influenţa filozofiei păgâne asupra gândirii creştine, dar pe de altă parte a afirmat că dorea să calce pe urmele lui „Iustin, filozof şi martir, ale lui Miltiade, sofistul bisericilor“, şi ale altora. De asemenea, Atenagora a fost numit „un filozof creştin din Atena“. Iar Clement, din câte se pare, a spus că „filozofia poate fi folosită cu discernământ de creştini ca ajutor pentru înţelepciune şi pentru apărarea credinţei“.

Chiar dacă aceşti apologeţi au reuşit într-o oarecare măsură să-şi apere credinţa, ei au comis o greşeală gravă. Despre ce greşeală este vorba? Apostolul Pavel le-a reamintit creştinilor că, dintre toate armele spirituale aflate la dispoziţia lor, niciuna nu avea mai multă forţă decât „cuvântul lui Dumnezeu“, care „este viu şi puternic“. Cu această armă, a spus Pavel, „răsturnăm raţionamente greşite şi orice lucru înalt care se ridică împotriva cunoştinţei lui  Dumnezeu“ (Evrei 4:12; 2 Corinteni 10:4, 5; Efeseni 6:17).

În noaptea dinaintea morţii sale, Isus le-a spus discipolilor: „Curaj! Eu am învins lumea“ (Ioan 16:33). Da, Isus şi-a păstrat credinţa şi loialitatea faţă de Tatăl său în pofida încercărilor şi a necazurilor pe care le-a avut de suportat în lume. În mod asemănător, Ioan, ultimul apostol rămas în viaţă, a scris spre sfârşitul vieţii sale: „Iată victoria care a învins lumea: credinţa noastră“ (1 Ioan 5:4). În schimb, apologeţii, chiar dacă au avut cele mai bune intenţii, au făcut o alegere greşită când au încercat să apere credinţa creştină adoptând idei ale filozofiei lumeşti şi metode de abordare filozofică. Procedând aşa, ei s-au lăsat înşelaţi de astfel de filozofii, permiţând ca lumea ‘să-i învingă’ pe ei şi forma lor de creştinism. În loc să apere adevărata credinţă creştină, apologeţii bisericii timpurii au căzut, poate fără să-şi dea seama, în capcana lui Satan, care „se preface într-un înger de lumină“ (2 Corinteni 11:14).

Clericii şi teologii bisericilor din prezent calcă pe urmele apologeţilor. În loc să apere adevăratul creştinism folosind Cuvântul lui Dumnezeu, deseori ei dau la o parte Biblia şi îşi bazează învăţăturile pe filozofii lumeşti pentru a câştiga simpatia maselor şi pentru a-şi consolida poziţia. În loc să-i avertizeze pe oameni cu privire la pericolul de a urma căile lumii şi de a ignora Biblia, ei au devenit învăţători care fac orice ca să „gâdile urechile“ ascultătorilor lor şi să câştige adepţi (2 Timotei 4:3). Din nefericire, asemenea apologeţilor, aceşti învăţători au ignorat următorul avertisment dat de un apostol: „Luaţi seama să nu vă fure cineva prin filozofie şi amăgire deşartă, potrivit tradiţiei oamenilor, potrivit lucrurilor elementare ale lumii şi nu potrivit lui Cristos“. Biblia spune clar: „Sfârşitul lor va fi potrivit lucrărilor lor“ (Coloseni 2:8; 2 Corinteni 11:15).

[Note de subsol]

[Text generic pe pagina 31]

„Noi răsturnăm raţionamente greşite şi orice lucru înalt care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu“ (2 CORINTENI 10:5)

[Legenda ilustraţiei de la pagina 28]

În opinia lui Iustin, faptul de a imita filozofia era „sigur şi folositor“

[Legenda ilustraţiei de la pagina 29]

Clement susţinea că unele filozofii sunt „teologie pură“

[Legenda ilustraţiei de la pagina 29]

Gândirea filozofică a lui Tertulian a contribuit la apariţia doctrinei Trinităţii

[Legenda ilustraţiei de la pagina 29]

Taţian a numit creştinismul „filozofia noastră“

[Legenda fotografiei de la pagina 30]

Clericii şi teologii din zilele noastre calcă pe urmele apologeţilor

[Legenda ilustraţiei de la pagina 31]

Apostolul Pavel a avertizat cu privire la ‘filozofia şi amăgirea deşartă’ a oamenilor

[Provenienţa ilustraţiilor de la pagina 29]

Clement: Historical Pictures Service; Tertulian: © Bibliothèque nationale de France