O scrisoare din Africa de Sud

„De ce s-ar opri cineva aici?“

„ZONĂ DEOSEBIT DE PERICULOASĂ: JAF ŞI PROSTITUŢIE“, avertizează indicatorul de la marginea drumului îngust de ţară. Ieşim de pe carosabil şi ne oprim lângă cele câteva maşini parcate sub un panou uriaş, ce indică drumul spre un complex turistic de lux şi un cazinou. Pe lângă noi trec în viteză maşini scumpe. Remarcăm imediat chipurile uimite ale pasagerilor, care par să se întrebe: „De ce s-ar opri cineva aici?“.

Parcăm maşina şi ne alăturăm grupului de oameni frumos îmbrăcaţi, care stau la umbra panoului. Grupul este format din persoane de rase şi etnii diferite, lucru destul de neobişnuit în Africa de Sud. Am venit până în această zonă, aflată la aproximativ 100 de kilometri nord-vest de Johannesburg, pentru a le împărtăşi celor care locuiesc în satele de aici adevărurile biblice.

La marginea drumului ţinem o scurtă întrunire, în cadrul căreia analizăm un text din Scripturi şi facem ultimele pregătiri pentru a predica din casă în casă. După ce se rosteşte o rugăciune, ne întoarcem la maşini. În depărtare vedem case şi barăci răspândite haotic. Pe lângă uriaşele grămezi de reziduuri negre de la minele de platină, aceste locuinţe par foarte mici. Sărăcia din jur este atât de mare, încât nu s-ar zice că în adâncuri se găseşte un minereu aşa de preţios.

Eu şi soţia mea, împreună cu un cuplu din Germania, predicăm în cursul dimineţii din casă în casă. Aproximativ o treime din locuitorii de aici nu au loc de muncă, motiv pentru care casele lor sunt modeste. Multe locuinţe sunt barăci confecţionate din tablă ondulată, prinsă cu nişte cuie mari pe un cadru şubred de lemn. În loc de şaibe sunt folosite capace aplatizate de la sticlele de bere.

Ori de câte ori ajungem la o locuinţă, salutăm cu voce tare de la poartă şi, de cele mai multe ori, ne întâmpină stăpâna casei. Cei cărora le vorbim sunt dornici să audă mesajul nostru şi ne tratează ca pe nişte oaspeţi de seamă. Întrucât soarele încinge acoperişurile de tablă şi transformă casele în adevărate cuptoare, nu putem sta înăuntru. Copiii sunt trimişi să aducă scaune, pe care gazdele le aşază sub un copac. Suntem invitaţi să luăm loc la umbră.

Toată familia se adună şi se aşază pe scăunele rudimentare sau pe lăzi puse cu gura în jos. Sunt chemaţi chiar şi copiii mai mici. Aceştia îşi lasă jucăriile, făcute manual, şi vin  să ne asculte. Îndreptăm atenţia asupra câtorva versete şi îi invităm pe copiii de vârstă şcolară să citească cu voce tare din publicaţiile noastre bazate pe Biblie. Aproape toţi cei pe care îi întâlnim acceptă cu bucurie literatura noastră şi mulţi ne roagă să revenim.

La prânz facem o pauză ca să servim o gustare şi să bem ceva rece. Apoi mergem la cei cu care am vorbit şi în alte ocazii. Primul pe care vrem să-l vizităm este Jimmy, un imigrant din Malawi care lucrează în una dintre minele locale de platină. Îl vizităm deja de câteva luni. El ne primeşte întotdeauna cu plăcere şi până acum am discutat multe din Biblie. Jimmy este căsătorit cu o localnică ce vorbeşte limba setswana şi împreună au doi copii drăgălaşi. Ultima oară nu l-am găsit acasă, aşa că acum abia aşteptăm să-l vedem.

Când ne apropiem de casa modestă a lui Jimmy, ne dăm seama imediat că ceva nu este în regulă. Grădina lui, care de obicei era bine îngrijită, acum este năpădită de buruieni, porumbul s-a ofilit, iar puii, care altădată râcâiau în ţărână după ceva de mâncare, au dispărut. Uşa este închisă cu un lacăt mare. O vecină vine să vadă ce se întâmplă şi o întrebăm dacă ştie unde este Jimmy. Ea ne dă o veste şocantă: Jimmy a murit, iar soţia şi copiii lui s-au mutat la familia ei.

Chiar dacă nu este politicos, cerem mai multe detalii. „S-a îmbolnăvit şi a murit“, ne spune vecina. „Acum bântuie multe boli. Mulţi oameni mor.“ Ea nu ne spune mai mult, întrucât astfel de subiecte sunt rareori aduse în discuţie. Totuşi, numărul mereu crescând de morminte din cimitirul local confirmă spusele femeii. Discutăm cu ea despre speranţa învierii, iar apoi, cu inimile îndurerate, plecăm la următoarea persoană pe care vrem să o vizităm.

Intrăm într-un alt sat şi mergem cu maşina până la ultimul rând de case, în spatele cărora se înalţă un munte de reziduuri miniere. Virăm pe aleea de la capătul străzii şi oprim. Pe o piatră din grădină sunt scrise următoarele cuvinte: „Nehotărârea ne fură timpul; amânarea e principalul ei complice“. David, * cel ce a scris aceste cuvinte, îşi scoate capul de după motorul anticului său Volkswagen Beetle. Se uită spre noi cu ochii întredeschişi, deranjat de lumina soarelui ce coboară spre apus. Când ne recunoaşte, zâmbeşte larg, lăsând să i se vadă dinţii din faţă, îmbrăcaţi în aur. Îşi şterge mâinile şi ne iese în întâmpinare.

„Bine-aţi venit, prieteni! Ce mai faceţi?“, ne întreabă David. Ne bucurăm să-l revedem. Îşi cere scuze că nu poate să stea prea mult de vorbă cu noi, deoarece acum şi-a găsit de lucru la mină şi trebuie să plece peste puţin timp. Urmează o discuţie frumoasă, iar David e tot un zâmbet. „Ziua în care ne-am cunoscut mi-a schimbat viaţa!“, ne spune el entuziasmat. „Vorbesc serios, nu ştiu unde-aş fi fost azi dacă n-aţi fi venit la mine!“

Discuţia cu David ne-a înviorat. Soarele începe să coboare dincolo de orizont, iar noi pornim spre casă. Aruncăm o ultimă privire în jurul nostru, însă peisajul se pierde în lumina ce se reflectă în particulele de praf din atmosferă. Ne întrebăm cum vor afla toţi oamenii de aici vestea bună. Imediat ne vin în minte cuvintele pline de semnificaţie ale lui Isus: „Secerişul este mare, dar lucrătorii sunt puţini“ (Luca 10:2).

[Notă de subsol]

[Provenienţa fotografiei de la pagina 17]

Prin amabilitatea Poştei Sud-Africane