Păcatul — Ce s-a schimbat?

„IDEEA de «păcat originar» este incompatibilă cu mentalitatea omului modern. Este inacceptabil ca toţi să suferim din cauza unei tragedii ce a avut loc la începuturile istoriei umane. Însă până şi noţiunea de păcat este respinsă. . . . Poate că oameni ca Adolf Hitler şi Iosif Stalin au păcătuit, dar noi ceilalţi suntem pur şi simplu victime ale împrejurărilor.“ (ziarul The Wall Street Journal)

După cum reiese din citatul de mai sus, în prezent, conceptul de păcat pare să treacă printr-o schimbare radicală. De ce? Ce anume s-a schimbat? De fapt, de ce li se pare oamenilor atât de respingătoare ideea de păcat?

Noţiunea de păcat cuprinde două aspecte: păcatul moştenit şi conduita noastră păcătoasă. Păcatul moştenit este specific naturii umane, fie că ne place, fie că nu, în timp ce conduita păcătoasă se referă la ceea ce practicăm în mod voit. Să analizăm pe rând fiecare aspect.

Purtăm stigmatul păcatului originar?

Potrivit Bibliei, primii noştri părinţi nu au rămas la înălţimea normelor morale ale lui Dumnezeu — ceea ce a constituit păcatul originar — şi astfel au transmis întregii familii umane un defect de ordin moral. De aceea, toţi ne naştem imperfecţi. Biblia spune: „Orice nedreptate este păcat“ (1 Ioan 5:17).

Totuşi, pentru mulţi credincioşi, ideea că toţi oamenii se nasc imperfecţi din cauza unui păcat pe care nu ei l-au comis şi de care nu sunt vinovaţi este imposibil de înţeles şi este inacceptabilă. Edward Oakes, profesor de teologie, spune despre această doctrină că „este fie trecută sub tăcere, fiind considerată penibilă, fie negată categoric, fie, în cel mai bun caz, recunoscută doar de formă şi fără tragere de inimă, altfel spus, nici nu este respinsă, dar nici nu i se găseşte locul în viaţa credincioşilor“.

Un motiv pentru care oamenii resping noţiunea de păcat originar este învăţătura predată de religiile creştinătăţii cu privire la acest subiect. De exemplu, la Conciliul de la Trento (1545–1563), Biserica i-a condamnat pe toţi cei care nu credeau că nou-născuţii trebuie să fie botezaţi pentru a le fi iertate păcatele. Dacă un copilaş murea fără să fie botezat, susţineau teologii, păcatele îi rămâneau neşterse şi nu mai putea ajunge în cer, alături de Dumnezeu. Calvin a ajuns chiar să predea că nou-născuţii „îşi poartă propria condamnare încă din pântecele mamei lor“ şi că, prin natura lor, ei sunt „odioşi şi detestabili în ochii lui Dumnezeu“.

Majoritatea oamenilor consideră că este anormal ca nou-născuţii, fiinţe atât de inocente, să sufere din cauza unui păcat moştenit. Nu este de mirare că astfel de învăţături ale bisericilor  i-au făcut pe oameni să respingă doctrina păcatului originar. De fapt, nici chiar unii conducători religioşi nu se puteau împăca cu ideea că un copilaş era condamnat să ardă în focul iadului doar pentru că nu fusese botezat. Pentru ei, soarta acestor copii rămânea o taină din punct de vedere teologic. Secole la rând, Biserica Catolică a predat învăţătura potrivit căreia sufletele copilaşilor nebotezaţi se află pe tărâmul limbului, deşi aceasta nu a devenit niciodată o dogmă oficială. *

Alt motiv pentru care mulţi nu au mai crezut în păcatul originar a fost că unii oameni de ştiinţă, filozofi şi teologi din secolul al XIX-lea au început să pună la îndoială caracterul istoric al unor relatări biblice. După apariţia teoriei evoluţiei, enunţată de Darwin, mulţi oameni au ajuns să considere relatarea despre Adam şi Eva un simplu mit. Iată de ce, în prezent, în opinia multora, Biblia este o reflectare a concepţiilor şi a tradiţiilor scriitorilor ei, nicidecum o revelaţie divină.

Atunci cum stau lucrurile cu doctrina păcatului originar? Dacă persoanele credincioase au fost învăţate că Adam şi Eva nu au existat în realitate, concluzia logică este că păcatul originar nu a fost comis niciodată. Chiar şi pentru cei care admit că omenirea este prin natura ei imperfectă, noţiunea de păcat originar nu este nimic altceva decât o explicaţie a acestei stări de imperfecţiune.

Dacă aceasta este concluzia cu privire la păcatul originar, ce se poate spune despre ideea că pe Dumnezeu îl supără şi păcatele noastre personale, care sunt altceva decât păcatul moştenit?

Este într-adevăr un păcat?

În opinia multora, păcatele personale au legătură cu încălcarea Celor zece porunci, care interzic, printre altele, omuciderea, infidelitatea, dorinţa pătimaşă, relaţiile sexuale înainte de căsătorie şi furtul. Conform învăţăturii tradiţionale a bisericilor, oricine moare fără să se căiască de astfel de păcate va fi chinuit veşnic în focul iadului *.

Potrivit învăţăturilor Bisericii Catolice, pentru a scăpa de această condamnare, enoriaşii trebuie să-şi mărturisească păcatele unui preot, întrucât se spune că el are autoritatea de a-i absolvi de ele. Totuşi, pentru mulţi catolici, ritualul spovedirii, dezlegarea de păcate şi căinţa sunt de domeniul trecutului. Drept dovadă, un  studiu recent arată că peste 60% dintre catolicii italieni nu se mai spovedesc.

Este evident că prin explicaţia dată noţiunii tradiţionale de păcat personal şi, implicit, consecinţelor acestuia, bisericile nu i-au putut ajuta pe oameni să nu mai comită păcate. Mulţi dintre cei care merg la biserică nu mai consideră că anumite practici sunt greşite. De exemplu, pentru unii nu este deloc greşit ca două persoane adulte să aibă relaţii sexuale, atât timp cât ele consimt aceasta şi nu este prejudiciată altă persoană.

Probabil, unii gândesc astfel deoarece, în adâncul inimii lor, nu sunt convinşi de adevărul celor învăţate despre păcat. Multora le este greu să creadă că un Dumnezeu iubitor i-ar chinui veşnic pe păcătoşi în focul iadului. Şi, probabil, un astfel de scepticism explică, cel puţin parţial, de ce „păcatul“ nu mai este considerat atât de grav. Dar la aceasta au contribuit şi alţi factori.

Respingerea valorilor tradiţionale

Evenimentele ce au avut loc în ultimele secole au produs schimbări majore atât în societate, cât şi în mentalitatea oamenilor. Cele două războaie mondiale, nenumărate războaie mai mici şi multe genociduri i-au făcut pe oameni să se întrebe ce rost mai au valorile tradiţionale. Ei gândesc astfel: „Într-o eră a tehnologiei avansate, are vreun sens să trăieşti după norme stabilite cu secole în urmă, care sunt complet rupte de realitatea lumii moderne?“. Mulţi adepţi ai raţionalismului şi ai moralismului au ajuns la concluzia că nu are niciun sens. Ei cred că societatea trebuie să înlăture anumite cătuşe morale şi superstiţii şi să promoveze instruirea pentru a valorifica potenţialul uriaş al omenirii.

Acest mod de gândire a dat naştere la o cultură extrem de laicizată. În numeroase ţări europene, puţini oameni mai merg la biserică. Tot mai mulţi au ajuns să nu mai creadă în nimic sau îşi manifestă deschis ostilitatea faţă de învăţăturile bisericilor, considerându-le absurde. Dacă oamenii sunt pur şi simplu rezultatul evoluţiei, gândesc ei, ce rost mai are să vorbim despre vinovăţia pentru încălcarea unor norme morale?

Atitudinea tot mai tolerantă manifestată de lumea occidentală a secolului al XX-lea faţă de normele morale a dus, printre altele, la aşa-numita revoluţie sexuală. Protestele studenţilor,  mişcările contraculturale şi prescrierea contraceptivelor de către medici au avut fiecare un rol important în respingerea ideilor tradiţionale despre decenţă. Nu după mult timp, valorile Bibliei au fost abandonate. O nouă generaţie adopta un nou tip de moralitate şi o nouă atitudine faţă de păcat. Începând de atunci, afirmă un scriitor, „singura lege după care se ghidau oamenii era legea «iubirii»“, lege care şi-a găsit expresia în atitudinea tot mai permisivă faţă de practicile sexuale ilicite.

Religia care te face „să te simţi bine“

Referindu-se la situaţia din Statele Unite, revista Newsweek a declarat deschis: „Mulţi clerici, care concurează pe o piaţă orientată către client, consideră că nu îşi pot permite să ignore cerinţele publicului“. Acestora le este teamă că îşi vor pierde enoriaşii dacă le impun norme morale înalte. Oamenilor nu le place să audă că trebuie să cultive umilinţă, stăpânire de sine şi virtute sau că trebuie să ţină cont de mustrările de conştiinţă şi să se căiască de păcate. De aceea, multe biserici adoptă „un mesaj creştin terapeutic, utilitarist, chiar narcisist, de genul «doar eu contez» şi astfel lasă la o parte evanghelia“, aşa cum se arată în ziarul Chicago Sun-Times.

O consecinţă a acestui mod de gândire este o mentalitate religioasă potrivit căreia omul îl defineşte pe Dumnezeu după bunul plac. Altă consecinţă este faptul că bisericile nu se concentrează asupra lui Dumnezeu şi asupra cerinţelor sale, ci asupra omului şi asupra a ceea ce îi va consolida respectul de sine. Singurul lor obiectiv este acela de a satisface nevoile enoriaşilor. Rezultatul? O religie fără doctrină. „Cu ce se umple acest gol? Ce a luat locul normei morale creştine?“, întreabă The Wall Street Journal. „O etică a toleranţei, ascunsă sub masca milei şi a compasiunii, conform căreia ţi se poate scuza orice dacă eşti un «om bun».“

Iar rodul pe care îl culege societatea este concepţia că orice religie care te face „să te simţi bine“ este bună. Cei care adoptă această concepţie, remarcă The Wall Street Journal, „pot îmbrăţişa orice credinţă, atât timp cât aceasta nu are cerinţe morale concrete, o credinţă care consolează, dar nu judecă“. Bisericile, la rândul lor, sunt dispuse să-i accepte pe oameni „aşa cum sunt“, fără să aibă vreo pretenţie în ce priveşte moralitatea.

Toate acestea le amintesc cititorilor Bibliei de o profeţie consemnată de apostolul Pavel în secolul I e.n. El a spus: „Va fi un timp când nu vor suporta învăţătura sănătoasă, ci, potrivit dorinţelor lor, îşi vor strânge învăţători care să le gâdile urechile şi îşi vor întoarce urechea de la adevăr“ (2 Timotei 4:3, 4).

Când conducătorii religioşi scuză păcatul, neagă existenţa lui şi „gâdilă“ urechile enoriaşilor spunându-le ceea ce vor să audă, nu ceea ce afirmă Biblia, ei le fac oamenilor un mare deserviciu. Un astfel de mesaj este neadevărat şi periculos. El prezintă într-o lumină falsă una dintre învăţăturile fundamentale ale creştinismului. Păcatul şi iertarea sunt aspecte esenţiale ale veştii bune predicate de Isus şi de apostoli. Acest subiect se va analiza în articolul următor.

[Note de subsol]

[Text generic pe pagina 7]

Religia care te face „să te simţi bine“ produce roade rele

[Chenarul de la pagina 6]

Păcatul? „Un subiect depăşit“

▪ „Este una dintre cele mai mari dificultăţi cu care se confruntă Biserica: Nu ne mai considerăm «păcătoşi» şi deci nu mai avem nevoie de iertare. Probabil că înainte, păcatul era o problemă, dar acum e un subiect depăşit. Prin urmare, în timp ce Biserica deţine o soluţie la problema păcatului, majoritatea americanilor nu îl mai consideră o problemă, cel puţin nu una serioasă“. (John A. Studebaker Jr., scriitor pe teme religioase)

▪ „Oamenii spun: «Am aşteptări mari în ce priveşte moralitatea, atât de la mine, cât şi de la alţii. Dar ştiu că toţi suntem oameni şi că fiecare se străduieşte să facă ce poate». Găsim o zonă convenabilă a moralităţii, cam pe la mijloc, unde considerăm că facem ce este bine. Suntem oameni buni. Nu facem rău la nimeni. Dar ignorăm chestiuni mult mai serioase, precum păcatul.“ (Albert Mohler, preşedinte al Southern Baptist Theological Seminary)

▪ „Societatea se mândreşte cu ceea ce în trecut dezaproba [de exemplu cu „cele şapte păcate de moarte“]: părinţii încurajează mândria, considerând-o esenţială pentru respectul de sine; câţiva bucătari francezi au înaintat Vaticanului o petiţie în care cereau ca lăcomia la mâncare să nu mai fie considerată un păcat. Invidia este «motorul» presei de scandal. Stârnirea dorinţelor pătimaşe este o strategie a industriei publicitare; mânia este reacţia firească a celui nedreptăţit. Cât despre lene, ce n-aş da să mă bucur mai des de ea!“ (Nancy Gibbs, jurnalistă la revista Time)

[Legenda ilustraţiei de la pagina 5]

Mulţi oameni consideră relatarea despre Adam şi Eva un simplu mit