Viaţa cotidiană a primilor creştini

Au ajuns până în cea mai îndepărtată parte a pământului

„A doua zi a plecat cu Barnaba la Derbe. După ce au anunţat vestea bună acelui oraş şi au făcut mulţi discipoli, s-au întors la Listra, la Iconium şi la Antiohia.“ (FAPTELE 14:20, 21)

OSTENIT, călătorul trage adânc în piept aerul răcoros al dimineţii. De îndată ce răsare soarele, îşi încalţă sandalele uzate şi porneşte la drum. Îl aşteaptă încă o zi lungă de mers pe jos.

O ia pe drumul prăfuit din spatele viei, trece printr-o livadă de măslini şi urcă panta abruptă a unui deal. Întâlneşte agricultori care se îndreaptă cu paşi greoi spre ogoarele lor, negustori care îşi strunesc animalele încărcate cu mărfuri şi pelerini care merg la Ierusalim. Drumeţul şi tovarăşii lui stau de vorbă cu toţi cei care le ies în cale. De ce? Pentru a se achita de misiunea primită de la Isus: aceea de a depune mărturie despre El „până în cea mai îndepărtată parte a pământului“ (Faptele 1:8).

Acest călător putea fi apostolul Pavel, Barnaba sau oricare dintre misionarii temerari din secolul întâi (Faptele 14:19–26; 15:22). În acele vremuri, se călătorea în condiţii grele, însă aceşti misionari erau oameni dârji, hotărâţi. Vorbind despre  încercările cu care se confruntase pe mare, apostolul Pavel a scris: „De trei ori am suferit naufragiu, o noapte şi o zi le-am petrecut în adânc“. Nici călătoria pe uscat nu era lipsită de primejdii. Pavel a spus că s-a aflat deseori „în pericole din cauza râurilor“ şi „în pericole din cauza tâlharilor“ (2 Corinteni 11:25–27).

Ce presupunea călătoria alături de aceşti misionari? Ce distanţă se putea parcurge într-o zi? Ce lucruri erau necesare pentru călătorie şi unde se făcea popas?

Călătoria pe uscat. În secolul întâi, romanii dispuneau deja de o reţea extinsă de drumuri ce legau centrele importante ale imperiului. Proiectate minuţios, drumurile romane erau trainice. Multe dintre ele aveau o lăţime de 4,5 metri, fiind pavate cu piatră şi prevăzute cu borduri şi pietre de hotar. Pe un astfel de drum, un misionar asemenea lui Pavel putea parcurge într-o zi circa 30 de kilometri.

Însă în Palestina nu existau decât drumuri înguste de ţară, periculoase, ce treceau pe lângă ogoare şi râpe. Drumeţul putea da peste animale sălbatice sau peste tâlhari. De fapt, drumul putea fi complet blocat.

Ce lua cu el călătorul? Iată câteva lucruri necesare: un toiag cu care să se apere (1), un aşternut (2), o pungă de bani (3), o pereche de sandale de schimb (4), o traistă de merinde (5), un rând de haine (6), o găleată de piele care se plia şi cu care scotea apă din fântână (7), o ploscă (8) şi o traistă mare în care să-i încapă toate lucrurile (9).

Misionarii întâlneau, fără îndoială, negustori care duceau mărfuri de la o piaţă la alta folosindu-se de măgari. Picioarele stabile şi rezistente ale acestor animale le făceau de neegalat pe drumurile stâncoase şi abrupte. Se spune că un măgar puternic, încărcat la maximum, putea parcurge până la 80 de kilometri pe zi. Căruţele şi carele trase de boi mergeau mai încet, parcurgând între 8 şi 20 de kilometri. Însă boii cărau poveri mai grele, fiind ideali pentru călătoriile scurte. Pe parcursul călătoriei, drumeţul întâlnea, probabil, caravane  de cămile sau de măgari, care transportau mărfuri din toată lumea. Uneori, pe lângă el trecea în viteză, călare pe cal, un curier care ducea corespondenţă şi decrete regale la avanposturile de la marginea imperiului.

La căderea nopţii, călătorii dormeau în tabere improvizate, la marginea drumului. Unii se opreau la un popas pentru caravane, împrejmuit cu ziduri, în interiorul cărora se aflau încăperi nemobilate. Aceste locuri murdare şi neprimitoare nu îi fereau de intemperii sau de hoţi. Misionarii poposeau ori de câte ori era posibil la rude sau la colaboratori creştini (Faptele 17:7; Romani 12:13).

Călătoria pe mare. Ambarcaţiuni mici transportau mărfuri şi oameni în apele de coastă sau pe Marea Galileii (Ioan 6:1, 2, 16, 17, 22–24). Multe ambarcaţiuni mari străbăteau Mediterana spre porturi îndepărtate, ducând sau aducând mărfuri. Aceste corăbii aprovizionau Roma cu alimente şi transportau demnitari şi scrisori oficiale de la un port la altul.

Navigatorii se ghidau ziua după repere terestre, iar noaptea după stele. De aceea, călătoriile pe mare erau cât de cât sigure doar pe vreme bună, adică începând cu luna mai şi până la jumătatea lui septembrie. Multe corăbii naufragiau (Faptele 27:39–44; 2 Corinteni 11:25).

Oamenii nu alegeau călătoria pe mare pentru că ar fi fost mai plăcută decât călătoria pe uscat. Întrucât principalul mijloc de transport pe mare erau corăbiile de marfă, confortul pasagerilor era puţin important. Indiferent de vreme, aceştia dormeau pe punte, cala fiind ticsită cu mărfuri scumpe. Pasagerii mâncau alimentele pe care le aduceau cu ei, pe corabie primind doar apă. Uneori vremea era foarte instabilă. Din cauza furtunilor interminabile şi a mării agitate, mulţi călători aveau rău de mare zile în şir.

În pofida condiţiilor vitrege de transport de pe mare şi de pe uscat, Pavel şi ceilalţi misionari din secolul întâi au răspândit ‘vestea bună despre regat’ în toată lumea cunoscută pe atunci (Matei 24:14). Deşi nu trecuseră decât 30 de ani de când Isus le poruncise discipolilor să depună mărturie despre el, Pavel a scris că vestea bună ajunsese să fie predicată „în toată creaţia de sub cer“ (Coloseni 1:23).