Eforturi de a pune capăt sărăciei

OAMENII bogaţi nu mai sunt afectaţi de sărăcie. În ceea ce-i priveşte, această problemă a fost deja soluţionată. Dar eforturile de a eradica sărăcia la nivel mondial au eşuat. De ce? Deoarece, în general, cei bogaţi vor să-şi menţină cu orice preţ bunăstarea materială sau poziţia pe care o deţin. Solomon, un rege israelit din antichitate, a scris: „Iată că cei asupriţi plângeau, dar nu era cine să-i mângâie; puterea era de partea asupritorilor“ (Eclesiastul 4:1).

Pot oamenii influenţi şi cu autoritate să schimbe societatea şi să elimine sărăcia mondială? Sub inspiraţie divină, Solomon a scris: „Iată că totul era deşertăciune şi goană după vânt. Ce s-a făcut strâmb nu poate fi îndreptat“ (Eclesiastul 1:14, 15). Eforturile depuse în epoca modernă pentru a eradica sărăcia confirmă adevărul acestor cuvinte.

Prosperitate pentru toţi — diverse teorii

În secolul al XIX-lea, unele naţiuni au ajuns să se bucure de o prosperitate fără egal datorită comerţului şi industriei. În acest context, câteva persoane influente au acordat o atenţie deosebită problemei sărăciei. Puteau fi distribuite resursele planetei în mod echitabil?

Unii au crezut că socialismul sau comunismul va realiza la nivel mondial o societate fără clase sociale, în care bunurile să fie împărţite în mod egal. Bineînţeles, cei bogaţi nu au fost deloc încântaţi de această idee. Dar sloganul „De la fiecare după capacităţi, fiecăruia după nevoi“ a fost pe placul multora. Majoritatea oamenilor au sperat că toate ţările vor adera la socialism, iar lumea va deveni o societate perfectă. Câteva state prospere au adoptat principii socialiste şi au instituit sisteme de ajutor social, promiţând că se vor îngriji de cetăţeni „de la leagăn până la mormânt“. Aceste state susţin că sărăcia nu mai constituie o ameninţare pentru cetăţenii lor.

Totuşi, socialismul nu a reuşit să-şi atingă obiectivul — nu a creat o societate altruistă. Speranţa  că cetăţenii aveau să lucreze mai degrabă în folosul comunităţii decât în folosul lor nu a fost decât o iluzie. Unii au refuzat să-i susţină financiar pe săraci, îndreptând atenţia asupra faptului că ajutoarele substanţiale oferite acestora îi determinau pe unii dintre ei să nu mai muncească. Ceea ce spune Biblia s-a dovedit adevărat: „Nu există om drept pe pământ care să facă numai binele şi să nu păcătuiască. . . . Adevăratul Dumnezeu i-a făcut pe oameni drepţi, dar ei au născocit multe alte planuri“ (Eclesiastul 7:20, 29).

Alţii au sperat să trăiască visul american, adică să locuiască într-o ţară în care orice persoană dornică să muncească se poate îmbogăţi. Multe ţări au adoptat principiile politice care păreau să fi contribuit la prosperitatea Statelor Unite: democraţia, economia de piaţă şi comerţul liber. Dar nu toate naţiunile au reuşit să realizeze visul american, deoarece prosperitatea Americii de Nord nu s-a datorat în principal sistemului său politic. Doi factori importanţi care au contribuit la aceasta au fost bogatele ei resurse naturale şi accesul uşor la rutele comerciale internaţionale. De asemenea, în sistemul economic mondial, de tip competitiv, există nu numai învingători, care prosperă, ci şi învinşi, care suferă. Puteau fi determinate ţările prospere să le ajute pe cele sărace?

Planul Marshall — o soluţie la problema sărăciei?

După al Doilea Război Mondial, Europa era devastată şi mulţi dintre locuitorii ei se temeau că vor ajunge să sufere de foame. În plus, guvernul Statelor Unite era îngrijorat din cauza extinderii socialismului în Europa. De aceea, timp de patru ani, Statele Unite le-au oferit ţărilor care acceptau politica lor sume mari pentru refacerea agriculturii şi a industriei. Acest Program de Reconstrucţie Europeană, cunoscut sub numele de Planul Marshall, a fost considerat un succes. În Europa de Vest, influenţa Statelor Unite s-a simţit din ce în ce mai mult, iar sărăcia extremă nu a mai constituit o ameninţare. Era acest program soluţia la problema sărăciei mondiale?

Succesul Planului Marshall a determinat guvernul Statelor Unite să ofere ajutor ţărilor sărace din întreaga lume, contribuind în felul acesta la dezvoltarea lor în domeniul agriculturii, al asistenţei medicale, al educaţiei şi al transporturilor. Motivul? Statele Unite au recunoscut deschis că era în avantajul lor să procedeze astfel. Şi alte ţări au încercat să-şi extindă sfera de influenţă oferind ajutor ţărilor sărace. Dar şaizeci de ani mai târziu, deşi fondurile folosite de aceste ţări fuseseră mult mai mari decât suma cheltuită în cadrul Planului Marshall, rezultatele nu au fost pe măsura aşteptărilor. Într-adevăr, unele ţări, mai ales cele din Asia de Est, care în trecut fuseseră sărace, au ajuns să aibă un nivel de trai foarte ridicat. Însă în alte zone ale globului, cu toate că s-a înregistrat o scădere a mortalităţii infantile şi o creştere a numărului de copii care aveau acces la instruire, multe naţiuni erau în continuare foarte sărace.

Ajutorul străin — de ce rezultatele nu au fost pe măsura aşteptărilor?

Era mult mai greu să ajuţi ţările sărace să scape de sărăcie decât să le ajuţi pe cele bogate să-şi revină în urma războiului. În Europa existau deja industrie, comerţ şi reţele de transport. Economia trebuia doar relansată. În ţările sărace, deşi din fondurile primite s-au construit drumuri, şcoli şi clinici, oamenii trăiau în continuare în sărăcie lucie. De ce? Deoarece aceste ţări nu aveau un mediu de afaceri, resurse naturale şi acces la rutele comerciale.

Sărăcia este un fenomen complex: e cauzată de probleme şi, la rândul ei, cauzează probleme şi mai mari. De exemplu, bolile cauzează sărăcie, iar sărăcia cauzează boli. Copiii subnutriţi pot fi atât  de slăbiţi pe plan fizic şi mental, încât la maturitate nu vor fi în stare să se îngrijească de propriii copii. De asemenea, când ţările bogate îşi vând în ţările sărace surplusul de alimente la un preţ mic pentru a le „ajuta“, fermierii şi comercianţii locali dau faliment. Rezultatul? O sărăcie şi mai mare. Furnizarea unui ajutor financiar ţărilor sărace poate crea alte probleme. Banii se pot fura cu uşurinţă, ceea ce duce la corupţie, iar corupţia, la rândul ei, la o sărăcie şi mai mare. Aşadar, ajutorul străin nu are rezultatul scontat pentru că nu rezolvă cauza fundamentală a sărăciei.

Cauza sărăciei

Sărăcia extremă este rezultatul faptului că ţările, guvernele şi oamenii îşi urmăresc doar propriul interes. De exemplu, întrucât guvernele ţărilor bogate sunt alese prin vot democratic şi trebuie să-şi mulţumească alegătorii, eradicarea sărăciei la nivel mondial nu constituie o prioritate pentru ele. De aceea, pentru a proteja interesele fermierilor locali, aceste guverne le interzic fermierilor din ţările sărace să-şi vândă produsele în ţările bogate. În plus, le acordă subvenţii mari fermierilor locali, pentru ca aceştia să-şi vândă produsele mai bine decât cei din ţările sărace.

Aşadar, este evident că sărăcia este cauzată de oameni, deoarece la baza ei stă tendinţa oamenilor şi a guvernelor de a-şi proteja propriile interese. Iată ce a spus în acest sens Solomon: „Un om stăpâneşte peste alt om spre paguba lui“ (Eclesiastul 8:9).

Prin urmare, se va pune vreodată capăt sărăciei? Poate vreun guvern să schimbe natura umană?

[Chenarul de la pagina 6]

O lege care prevenea sărăcia

În antichitate, Iehova Dumnezeu i-a dat naţiunii Israel un cod de legi, care, dacă era respectat, prevenea sărăcia. Legea prevedea ca toate familiile, cu excepţia celor din tribul preoţesc (al lui Levi), să primească drept moştenire o bucată de pământ. Această moştenire era sigură deoarece pământul nu putea fi vândut pentru totdeauna. La fiecare 50 de ani, toate terenurile trebuiau retrocedate primului proprietar sau familiei acestuia (Leviticul 25:10, 23). Dacă cineva trebuia să-şi vândă terenul din cauza unei boli, a unei catastrofe sau a leneviei, acesta îi era restituit în anul Jubileului, fără să plătească ceva în schimb. Prin urmare, nicio familie nu era nevoită să trăiască în sărăcie generaţii la rând.

Dumnezeu a mai prevăzut în Lege o măsură plină de îndurare: un om care se confrunta cu dificultăţi financiare se putea vinde ca sclav. El primea banii în avans pentru a-şi plăti datoriile. Dacă până în al şaptelea an nu reuşea să se răscumpere, el trebuia să fie eliberat şi să primească sămânţă şi animale pentru a-şi putea cultiva din nou pământul. De asemenea, dacă un israelit îi împrumuta bani unui conaţional sărac, Legea îi interzicea să pretindă dobândă. Totodată, ea prevedea ca israeliţii să nu secere marginile ogoarelor, pentru ca persoanele sărace să poată aduna ceea ce rămânea. Astfel, niciun israelit nu era nevoit să cerşească (Deuteronomul 15:1–14; Leviticul 23:22).

Istoria arată însă că unii israeliţi au ajuns săraci. De ce? Naţiunea nu a respectat legea lui Iehova. Prin urmare, aşa cum se întâmplă în multe ţări, unii s-au îmbogăţit, ajungând să deţină multe terenuri, în timp ce alţii au sărăcit, rămânând fără pământ. S-a ajuns la această situaţie deoarece anumiţi membri ai naţiunii ignorau legea lui Dumnezeu şi puneau interesele lor mai presus de ale altora (Matei 22:37–40).