Cine a făcut legile care guvernează universul?

„CUNOŞTI tu legile cerului?“ (Iov 38:33, Cornilescu, 1996) Prin această întrebare, Dumnezeu l-a ajutat pe Iov, slujitorul său cuprins de îngrijorare, să înţeleagă cât de limitată este în realitate cunoştinţa oamenilor în comparaţie cu înţelepciunea nemărginită a Creatorului. Sunteţi de aceeaşi părere?

Deşi s-au descoperit o mulţime de lucruri despre legile care guvernează universul fizic, majoritatea oamenilor de ştiinţă recunosc că mai avem multe de învăţat. În repetate rânduri, noile descoperiri i-au determinat pe savanţi să-şi reevalueze teoriile cu privire la modul în care funcţionează universul. Au făcut aceste descoperiri ca întrebarea pe care i-a pus-o Dumnezeu lui Iov să nu mai fie de actualitate? Sau, mai degrabă, progresele înregistrate demonstrează că Iehova este Autorul legilor cerului?

Biblia conţine unele declaraţii foarte interesante care ne ajută să răspundem la aceste întrebări. Evident, Biblia nu pretinde că este o carte de ştiinţă. Totuşi, când vorbeşte despre cerul înstelat, afirmaţiile ei sunt uimitor de exacte şi conţin adevăruri pe care oamenii de ştiinţă le-au descoperit abia după mii de ani.

Ce s-a spus în trecut despre univers

Să ne întoarcem în secolul al IV-lea î.e.n., la aproximativ 100 de ani de la încheierea scrierii Vechiului Testament, partea ebraică a Bibliei. Pe atunci, filozoful grec Aristotel le împărtăşea marilor erudiţi ai vremii teoriile sale despre universul fizic. Şi în prezent, el este considerat unul dintre cei mai importanţi oameni de ştiinţă care au trăit vreodată. (Vezi  chenarul de la pagina 25.) Potrivit cu Encyclopædia Britannica, „Aristotel a fost primul om de ştiinţă autentic din istorie. . . . Toţi oamenii de ştiinţă ar trebui să-i fie recunoscători pentru realizările sale“.

Aristotel a elaborat cu multă atenţie un model cosmologic. El a propus un sistem în care pământul era situat în centrul unui univers format din peste 50 de sfere cristaline, aflate una în interiorul celeilalte. Stelele erau fixate pe sfera cea mai îndepărtată de pământ, iar planetele pe sferele mai apropiate. Cu excepţia pământului, totul era etern şi neschimbător. În prezent, aceste idei par fanteziste, însă ele au influenţat gândirea oamenilor de ştiinţă aproximativ 2 000 de ani.

Însă ce se poate spune despre învăţăturile lui Aristotel în comparaţie cu cele ale Bibliei? Care dintre ele au trecut testul timpului? Să analizăm trei întrebări cu privire la legile care guvernează universul. Răspunsurile la ele ne vor ajuta să ne întărim credinţa în Autorul Bibliei, Cel care a făcut „legile cerurilor“ (Iov 38:33).

1. Este universul rigid?

Aristotel considera că sferele cereşti erau rigide. Sfera care ţinea stelele la locul lor, asemenea celorlalte sfere, nu putea nici să se micşoreze, nici să se mărească.

Susţine Biblia o astfel de ipoteză? Nu. Biblia nu face nicio declaraţie dogmatică în acest sens. Totuşi, ea prezintă următoarea descriere sugestivă: „El este Cel care locuieşte  deasupra cercului pământului şi locuitorii lui sunt ca nişte lăcuste, Cel care întinde cerurile ca un văl fin, care le desface ca pe un cort de locuit“ (Isaia 40:22). *

Ce anume corespunde realităţii: modelul propus de Aristotel sau descrierea pe care o face Biblia? Să vedem cum este prezentat universul de cosmologia modernă. În secolul al XX-lea, astronomii au fost uimiţi să descopere că universul nu este nici pe departe rigid. De fapt, galaxiile par să se îndepărteze cu viteză unele de altele. Este puţin probabil ca vreun om de ştiinţă să-şi fi imaginat vreodată această expansiune a universului. În prezent, majoritatea cosmologilor consideră că universul a fost la început foarte compact şi că, de atunci, se află în continuă expansiune. Aşadar, ştiinţa a demonstrat că modelul propus de Aristotel nu este de actualitate.

Ce putem spune despre descrierea pe care o face Biblia? Nu este greu să ni-l imaginăm pe profetul Isaia privind bolta înstelată ce se întindea cu eleganţă deasupra şi gândindu-se că ea semăna cu un cort întins. * Este posibil chiar ca Isaia să fi remarcat asemănarea dintre Calea Lactee şi un „văl fin“.

În plus, cuvintele lui Isaia ne creează în minte câteva imagini sugestive. Ne-am putea imagina cum arăta un cort în timpurile biblice. Probabil ne gândim la un sul relativ mic de material rezistent care este desfăşurat, întins şi  apoi ridicat pe ţăruşi, devenind astfel o locuinţă. În mod asemănător, ne-am putea imagina cum un negustor ia un sul mic pe care este înfăşurat un văl fin şi îl întinde pentru a fi văzut de un cumpărător. În ambele cazuri, ceva compact este desfăşurat şi întins sub ochii noştri.

Bineînţeles, nu vrem să spunem că imaginea poetică a unui cort şi cea a unui văl fin care apar în Biblie au menirea de a explica expansiunea universului fizic. Nu este însă fascinant că Biblia oferă o descriere a universului care se potriveşte atât de bine cu ceea ce spune ştiinţa modernă? Isaia a trăit cu mai bine de trei secole înainte de Aristotel şi cu mii de ani înainte ca ştiinţa să ofere argumente convingătoare în această privinţă. Totuşi, descrierea făcută de acest umil profet evreu nu are nevoie de revizuire ca modelul ingenios inventat de Aristotel.

2. Ce anume ţine corpurile cereşti la locul lor?

Aristotel considera că în univers nu există spaţiu vid. În viziunea lui, planeta noastră şi atmosfera din jurul ei erau alcătuite din patru elemente: pământ, apă, aer şi foc. Restul universului era plin de sfere cristaline, alcătuite dintr-o substanţă eternă, pe care el a numit-o eter. Corpurile cereşti erau fixate de aceste sfere invizibile. Multă vreme, majoritatea oamenilor de ştiinţă au fost de acord cu viziunea lui Aristotel, întrucât ea părea să corespundă concepţiei elementare potrivit căreia un obiect trebuie să se sprijine sau să fie fixat de ceva ca să nu cadă.

Dar ce spune Biblia în acest sens? Ea consemnează cuvintele unui om fidel pe nume Iov, care a spus despre Iehova: „El . . . suspendă pământul pe nimic“ (Iov 26:7). Cu siguranţă, această idee i s-ar fi părut absurdă lui Aristotel!

În secolul al XVII-lea e.n., la aproximativ 3 000 de ani după Iov, teoria ştiinţifică predominantă afirma că în univers nu există spaţiu vid. Dar susţinătorii acestei teorii spuneau că universul nu era plin cu sfere cristaline, ci cu un fel de fluid. Însă, spre sfârşitul aceluiaşi secol, fizicianul sir Isaac Newton a propus o teorie cu totul diferită. El a spus că între corpurile cereşti există o atracţie care se datorează gravitaţiei. Newton a făcut încă un pas spre înţelegerea faptului că pământul şi celelalte corpuri cereşti sunt suspendate în spaţiul gol, care în ochii omului pare a fi „nimic“.

Teoria gravitaţiei, emisă de Newton, a întâmpinat multă opoziţie. Pentru numeroşi adepţi ai ştiinţei era încă greu de imaginat că stelele şi alte corpuri cereşti nu erau fixate de ceva solid. Cum era posibil ca imensul pământ, celelalte planete şi stelele să fie pur şi simplu suspendate în spaţiu? Unii au considerat că acest lucru trebuie să fie ceva supranatural. De la Aristotel încoace, majoritatea oamenilor de ştiinţă au crezut că spaţiul trebuie să fie plin cu ceva.

Evident, Iov nu ştia nimic despre mijlocul invizibil prin care pământul este ţinut pe o orbită  stabilă în jurul soarelui. Atunci ce l-a determinat să spună că planeta noastră este suspendată „pe nimic“?

În plus, ideea că pământul nu stă pe ceva dă naştere la o altă întrebare: Ce anume ţine pământul şi celelalte corpuri cereşti pe orbită? Este interesant ce i-a spus Dumnezeu lui Iov: „Poţi tu să înnozi legăturile constelaţiei Chima sau poţi tu să desfaci funiile constelaţiei Chesil?“ (Iov 38:31). În timpul vieţii sale îndelungate, Iov a văzut în fiecare noapte acele grupuri de stele, pe care le cunoştea bine, apărând pe bolta cerească şi apoi dispărând. * Dar de ce arătau ele la fel, an după an, deceniu după deceniu? Ce legături ţineau acele stele şi toate celelalte corpuri cereşti în poziţiile lor relative? Cu siguranţă, pentru Iov aceste lucruri erau uluitoare.

Dacă stelele ar fi pur şi simplu fixate de sfere cereşti, n-ar mai fi nevoie de astfel de legături. Abia după mii de ani, oamenii de ştiinţă au aflat mai multe lucruri despre „legăturile“ sau „funiile“ invizibile care ţin unite corpurile cereşti în dansul lor lin şi nesfârşit prin întunecimea spaţiului. Isaac Newton şi, mai târziu, Albert Einstein au devenit celebri pentru descoperirile pe care le-au făcut în acest domeniu. Bineînţeles, Iov nu ştia nimic despre forţele folosite de Dumnezeu pentru a ţine corpurile cereşti laolaltă. Totuşi, cuvintele inspirate consemnate în cartea Iov au trecut testul timpului mult mai bine decât ideile învăţatului Aristotel. Cine ar fi putut avea o astfel de perspicacitate în afară de Cel care a făcut legile cerului?

3. Etern sau supus degradării?

Aristotel credea că între cer şi pământ există o mare deosebire. El spunea că pământul este supus schimbării, degradării şi deteriorării, în timp ce eterul care intră în componenţa cerului înstelat este absolut neschimbător şi etern. Sferele cristaline şi corpurile cereşti fixate de ele nu pot nicidecum să se schimbe, să se uzeze sau să moară.

Spune şi Biblia acelaşi lucru? În Psalmul 102:25–27 citim: „Cu mult timp în urmă ai pus temeliile pământului, iar cerurile sunt lucrarea mâinilor tale. Ele vor pieri, dar tu vei rămâne, toate se vor uza ca un veşmânt. Le vei înlocui ca pe o haină şi timpul lor va trece. Dar tu eşti acelaşi şi anii tăi nu vor avea sfârşit“.

Să remarcăm că psalmistul, care a scris aceste cuvinte probabil cu două sute de ani înainte de Aristotel, nu pune în contrast pământul cu cerul înstelat, ca şi cum pământul ar fi supus degradării, iar stelele ar fi eterne. Mai degrabă, el pune în contrast cerul şi pământul cu Dumnezeu, Spiritul măreţ care a poruncit ca ele să fie create. * Acest psalm transmite ideea că stelele sunt supuse degradării la fel ca toate lucrurile de pe pământ. Să vedem ce a descoperit ştiinţa modernă.

Geologia dă dreptate atât Bibliei, cât şi lui Aristotel în ce priveşte faptul că pământul este supus degradării. Rocile pământului sunt supuse unui proces continuu de eroziune şi sunt înlocuite prin intermediul activităţii vulcanice şi a altor fenomene geologice.

Dar ce se poate spune despre stele? Sunt ele supuse în mod firesc degradării, după cum sugerează Biblia, sau sunt în mod natural eterne, după cum spunea Aristotel? În secolul al XVI-lea e.n., după ce au observat pentru prima oară o supernovă, adică explozia spectaculoasă a unei stele, astronomii europeni au început să pună la îndoială ideea lui Aristotel potrivit căreia stelele sunt eterne. De atunci, oamenii de ştiinţă au observat că stelele pot  muri violent în astfel de explozii, se pot stinge încet sau chiar pot intra în colaps. Însă astronomii au observat şi cum se formează stele noi în „creşe stelare“ — nori de gaz îmbogăţiţi în urma exploziei unor stele vechi. De aceea, imaginea evocată de scriitorul biblic despre veşmântul care se uzează şi trebuie înlocuit este cât se poate de potrivită. * Nu este remarcabil faptul că acest psalmist din vechime a consemnat lucruri care corespund atât de bine cu descoperirile moderne?

Dar poate vă întrebaţi: Spune Biblia că pământul şi cerul înstelat ca întreg se vor sfârşi cândva sau că vor trebui înlocuite? Nu. Biblia promite că ele vor exista pentru totdeauna (Psalmul 104:5; 119:90). Dar aceasta nu pentru că sunt în sine eterne, ci pentru că Dumnezeul care le-a creat promite că le va face să dăinuie (Psalmul 148:4–6). El nu ne spune cum va face aceasta, dar nu este raţional să credem că Acela care a creat universul are şi puterea de a-l face să dăinuie? În mod asemănător, un constructor priceput poate să întreţină casa pe care a construit-o pentru el şi pentru familia lui şi face cu drag acest lucru.

Cui i se cuvine gloria şi onoarea?

Faptul de a medita la câteva dintre legile universului ne ajută să găsim răspunsul la această întrebare. Când ne gândim la Cel care a întins puzderia de stele în imensitatea spaţiului, care le ţine la locul lor prin „legăturile“ gravitaţiei şi care le face să dăinuie prin cicluri stelare nesfârşite, suntem cuprinşi de veneraţie!

Cuvintele din Isaia 40:26 exprimă probabil cel mai bine motivele pentru care avem astfel de sentimente: „Ridicaţi-vă ochii şi priviţi! Cine a creat aceste lucruri? Este Cel ce face să iasă, după număr, armata lor. El le cheamă pe toate pe nume“. Stelele sunt asemănate în mod potrivit cu o armată, alcătuită dintr-un număr foarte mare de soldaţi. Fără instrucţiuni din partea unui comandant, această armată ar fi pur şi simplu o gloată haotică. Fără legile stabilite de Iehova, planetele, stelele şi galaxiile n-ar urma traiectorii precise; totul ar fi un haos. Să ne imaginăm însă o armată alcătuită din miliarde de soldaţi, al cărei Comandant nu numai că dirijează mişcările trupelor sale, dar şi cunoaşte numele, poziţia şi starea fiecărui soldat.

Legile care guvernează universul ne ajută să ne facem o idee despre înţelepciunea infinită a acestui Comandant. Cine altcineva ar fi putut să conceapă astfel de legi şi să-i inspire pe oameni să aştearnă în scris informaţii exacte despre astfel de subiecte cu secole şi chiar cu milenii înainte ca ele să fie înţelese de savanţi? Fără îndoială, avem toate motivele din univers să-i acordăm lui Iehova ‘gloria şi onoarea’! (Revelaţia 4:11)

[Note de subsol]

[Chenarul/Ilustraţiile de la paginile 24, 25]

 O influenţă puternică

„Aristotel a fost cel mai mare filozof şi om de ştiinţă al lumii antice“, se spune în cartea 100 de personalităţi care au influenţat evoluţia omenirii. Nu este greu să înţelegem de ce s-au făcut astfel de afirmaţii despre acest om remarcabil. Aristotel (384–322 î.e.n.) a fost elevul renumitului filozof Platon, iar mai târziu mentorul prinţului care a devenit Alexandru cel Mare. Potrivit unor liste antice, vasta operă a lui Aristotel cuprinde aproximativ 170 de cărţi, dintre care 47 s-au păstrat până în zilele noastre. El a scris lucrări ample despre astronomie, biologie, chimie, zoologie, fizică, geologie şi psihologie. Unele dintre detaliile interesante pe care le-a consemnat despre fiinţele vii au fost observate şi studiate abia secole mai târziu. „Influenţa lui Aristotel asupra întregii gândiri occidentale ulterioare a fost imensă“, se spune în cartea menţionată anterior. „Spre sfârşitul vremurilor medievale admiraţia pentru Aristotel a atins limitele idolatriei.“

[Provenienţa ilustraţiilor]

Royal Astronomical Society/Photo Researchers, Inc.

Din cartea A General History for Colleges and High Schools, 1900

[Legenda fotografiei de la paginile 26, 27]

Gravitaţia ţine corpurile cereşti la locul lor

[Provenienţa fotografiei]

NASA and The Hubble Heritage Team (AURA/STScl)

[Legenda fotografiei de la paginile 26, 27]

Roiul de stele Pleiadele

[Legenda fotografiei de la pagina 28]

Unele stele sfârşesc într-o supernovă

[Provenienţa fotografiei]

ESA/Hubble

[Legenda fotografiei de la pagina 28]

Stelele noi se formează în „creşe stelare“

[Provenienţa fotografiei]

J. Hester and P. Scowen (AZ State Univ.), NASA

[Provenienţa fotografiei de la pagina 24]

© Peter Arnold, Inc./Alamy