CA PĂRINTE, eşti convins că religia ta deţine adevărul despre Dumnezeu şi crezi că Biblia arată care este cel mai bun mod de viaţă. Este firesc, aşadar, să încerci să-i transmiţi copilului tău valorile la care ţii (Deuteronomul 6:6, 7). Dar ce poţi face dacă, pe măsură ce creşte, copilul tău îşi pierde interesul faţă de lucrurile spirituale şi începe să pună la îndoială chiar convingerile pe care părea să le fi acceptat cu bucurie când era mic? * (Galateni 5:7)

În acest caz, nu trage concluzia că nu ţi-ai îndeplinit cum se cuvine rolul de părinte creştin. Aşa cum vom vedea, există şi alţi factori care pot contribui la această situaţie. Totuşi, e bine să nu uiţi următorul lucru: Modul în care reacţionezi la îndoielile copilului tău adolescent poate avea o mare influenţă asupra alegerii lui de a se apropia mai mult de religia ta sau de a se îndepărta şi mai mult de ea. Dacă vei intra în conflict cu copilul tău pe marginea acestui subiect, vei începe o luptă istovitoare, o luptă pe care este aproape sigur că o vei pierde (Coloseni 3:21).

Este mult mai bine să urmezi sfatul apostolului Pavel. El a scris: „Sclavul Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând cu toţi, capabil să predea, stăpânindu-se“ (2 Timotei 2:24). Cum te poţi dovedi ‘capabil să predai’ în cazul în care copilul tău adolescent îţi pune la îndoială convingerile religioase?

Pentru început, încearcă să înţelegi ce factori ar putea influenţa atitudinea copilului tău. De exemplu:

• Se simte singur şi nu-şi găseşte prieteni în congregaţia creştină? „Întrucât îmi doream să  am prieteni, m-am împrietenit cu câţiva colegi de şcoală. Însă aceasta m-a împiedicat să progresez pe plan spiritual ani de zile. Mi-am pierdut interesul pentru lucrurile spirituale în primul rând din cauza anturajului nepotrivit, iar acum am multe regrete.“ (Lena, 19 ani)

• Îi lipseşte încrederea în sine şi, din acest motiv, îi este greu să vorbească despre credinţa lui? „Când eram la şcoală, nu le vorbeam colegilor despre convingerile mele. Mi-era teamă că mă vor considera un ciudat sau că îmi vor zice «pocăitul». Toţi copiii care se purtau diferit erau respinşi şi n-am vrut să mi se întâmple şi mie asta.“ (Remus, 23 de ani)

• Se simte copleşit de responsabilitatea de a trăi la înălţimea normelor creştine? „Mi se părea că promisiunea Bibliei referitoare la viaţa veşnică se afla la capătul unei scări foarte înalte, iar eu nu urcasem nici măcar prima treaptă; eram foarte, foarte departe. Mi-era atât de teamă să urc această scară, încât mă gândeam să renunţ la credinţa mea.“ (Renata, 16 ani)

Care este adevărata problemă cu care se confruntă copilul tău? Cel mai bun mod de a afla este să-l întrebi! Fii atent însă ca discuţia să nu degenereze în ceartă. Urmează sfatul din Iacov 1:19: „[Fii] prompt la ascultare, încet la vorbire, încet la mânie“. Ai răbdare cu el. Dă dovadă de ‘îndelungă răbdare’ şi foloseşte „arta de a preda“, aşa cum ai face cu cineva din afara familiei (2 Timotei 4:2).

De exemplu, dacă fiul sau fiica ta nu mai vrea să meargă la întrunirile creştine, încearcă să afli dacă nu cumva alta e problema. Însă fă acest lucru cu răbdare. Iată un scenariu în care un părinte nu reuşeşte să-şi ajute copilul:

Fiul: Pur şi simplu nu-mi mai place să merg la întruniri.

Tatăl: [pe un ton ostil] Cum adică nu-ţi mai place?

Fiul: Mi se par plictisitoare, atâta tot.

Tatăl: Da? Asta simţi tu faţă de Dumnezeu? Ţi se pare plictisitor? Atunci îmi pare rău pentru tine! Îţi place sau nu, cât timp stai în casa asta, vei merge cu noi la întruniri!

Dumnezeu le cere părinţilor să-i înveţe pe copii despre el, iar copiilor le cere să asculte de părinţi (Efeseni 6:1). Însă tu nu vrei ca fiul sau fiica ta să urmeze orbeşte programul vostru spiritual şi să meargă fără tragere de inimă la întruniri. În măsura în care este posibil, îţi doreşti ca el să fie prezent acolo atât cu mintea, cât şi cu inima.

Vei avea şanse mai mari de reuşită dacă înţelegi care este adevărata problemă ce stă la baza atitudinii lui. Păstrând în minte această idee, să vedem cum ar fi putut decurge mai bine conversaţia anterioară.

Fiul: Pur şi simplu nu-mi mai place să merg la întruniri.

Tatăl: [pe un ton calm] Ce te face să simţi asta?

Fiul: Mi se par plictisitoare, atâta tot.

Tatăl: E adevărat, să stai o oră sau două pe scaun poate fi plictisitor. Ce anume ţi se pare cel mai greu?

Fiul: Nu ştiu. Cred că pur şi simplu mi-ar plăcea să fiu în altă parte.

Tatăl: Asta cred şi prietenii tăi?

Fiul: Păi, tocmai asta e problema! Nu am niciun prieten sau, cel puţin, nu mai am. Mai ales de când prietenul meu cel mai bun s-a mutat, mi se pare că nu mai am cu cine să stau de  vorbă! Toţi ceilalţi se simt bine, însă eu mă simt lăsat pe dinafară!

Ajutându-l pe fiul său adolescent să-şi deschidă inima, tatăl din acest scenariu nu numai că află care este adevărata problemă — în acest caz, singurătatea —, dar şi câştigă încrederea fiului său, lăsând astfel loc şi pentru alte conversaţii. (Vezi chenarul  „Fii răbdător!“.)

În timp, mulţi tineri constată că, dacă depăşesc problemele care îi împiedică să se apropie de Dumnezeu, ajung să aibă mai mult respect de sine, dar şi o credinţă mai puternică. Să ne gândim la Remus, tânărul citat mai devreme, care tremura la gândul de a le spune colegilor că era Martor al lui Iehova. În cele din urmă, Remus şi-a dat seama că faptul de a vorbi despre convingerile lui nu era un lucru atât de înfricoşător cum îşi imaginase, chiar şi când aceasta ar fi stârnit batjocurile colegilor săi. El spune:

„Odată, un coleg m-a luat peste picior din cauza religiei mele. M-am intimidat şi am observat că toată clasa se uita la noi. Aşa că m-am gândit să schimb direcţia discuţiei şi să-l întreb pe el despre religia lui. Spre surprinderea mea, el s-a intimidat şi mai mult decât mine! Atunci mi-am dat seama că mulţi tineri cred anumite doctrine, dar nu le înţeleg. Cel puţin, eu pot explica în ce cred. Sincer să fiu, când e vorba de susţinerea convingerilor religioase, colegii mei ar trebui să se simtă stânjeniţi, nu eu!“.

Atât părinţii, cât şi specialiştii au observat că există o deosebire clară între modul de gândire al unui copil mai mic şi cel al unui adolescent (1 Corinteni 13:11). În general, copiii mai mici gândesc în termeni concreţi şi văd lucrurile în alb şi negru. Adolescenţii însă tind să gândească în termeni mai abstracţi. De exemplu, un copil poate învăţa că Dumnezeu a creat toate lucrurile (Geneza 1:1). Totuşi, un adolescent ar putea fi frământat de întrebări precum: De unde ştiu că Dumnezeu există? De ce ar permite răul un Dumnezeu al iubirii? Cum  poate Dumnezeu să existe dintotdeauna? (Psalmul 90:2)

Te-ai putea gândi că astfel de întrebări reprezintă un pas înapoi în ce priveşte credinţa copilului tău. În realitate însă, ele ar putea foarte bine să reprezinte un pas înainte. La urma urmei, faptul de a pune întrebări poate fi un factor important care contribuie la progresul spiritual al unui creştin (Faptele 17:2, 3).

În plus, adolescentul învaţă astfel să-şi folosească „puterea raţiunii“ (Romani 12:1, 2). Drept urmare, el va fi capabil să înţeleagă „lăţimea, lungimea, înălţimea şi adâncimea“ credinţei creştine într-un mod în care nu reuşea când era mai mic (Efeseni 3:18). Mai mult ca oricând, acum este momentul să-ţi ajuţi copilul să raţioneze, astfel încât să-şi poată forma convingeri religioase ferme (Proverbele 14:15; Faptele 17:11).

Biblia vorbeşte despre un tânăr pe nume Timotei, care cunoştea scrierile sfinte „din pruncie“. Cu toate acestea, apostolul Pavel l-a îndemnat: „Rămâi în lucrurile pe care le-ai învăţat şi pe care ai fost convins să le crezi“ (2 Timotei 3:14, 15). La fel ca Timotei, copilul tău adolescent a învăţat probabil de mic normele Bibliei. Acum însă trebuie să-i aduci argumente convingătoare cu ajutorul cărora să-şi poată forma convingeri proprii.

În cartea Tinerii se întreabă — Răspunsuri practice, volumul I, se spune: „Cât timp copilul locuieşte cu voi, aveţi dreptul să-i cereţi să respecte programul vostru spiritual. Însă trebuie să aveţi obiectivul de a-i sădi în inimă iubirea pentru Dumnezeu, nu de a-l determina să acţioneze în mod mecanic“. Păstrând în minte acest obiectiv, îţi poţi ajuta copilul să ajungă ‘tare în credinţă’, astfel încât aceasta să devină modul lui de viaţă, nu doar al tău (1 Petru 5:9). *