ESTE o zi superbă de mai. Ne aflăm în extremitatea sud-vestică a Siberiei, în Republica Altai, o regiune a cărei frumuseţe îţi taie respiraţia. De la fereastra camerei noastre vedem păduri dese de conifere, în spatele cărora se înalţă maiestuos piscuri albăstrui, acoperite de zăpadă. Acesta este ţinutul stâncos şi îndepărtat al altaicilor, un popor asiatic distinct, care are propria limbă. Altaicii se simt foarte bine în munţii Altai, nume ce provine dintr-un cuvânt turco-mongol care înseamnă „de aur“.

În urmă cu câţiva ani, eu şi soţia mea am învăţat limbajul semnelor rusesc şi am început să vizităm congregaţii şi grupe de limbajul semnelor, alcătuite din Martori ai lui Iehova surzi. În Rusia există peste 170 de popoare şi de grupuri etnice care vorbesc aceeaşi limbă, rusa. Însă surzii din această ţară mai au ceva în comun: limbajul semnelor rusesc. Surzii alcătuiesc un grup foarte unit. Mulţi dintre cei pe care îi întâlnim ne primesc cu căldură şi sunt dornici să ne povestească viaţa lor. Acest lucru este valabil, fără îndoială, şi în Republica Altai.

În oraşul Gorno-Altaisk aflăm că există câţiva surzi într-un sătuc situat la 250 de kilometri depărtare. Ştim că acolo sunt şi câţiva Martori, însă niciunul dintre ei nu cunoaşte limbajul semnelor. Ne gândim la aceste persoane surde şi ne hotărâm să mergem să le căutăm. Entuziasmul nostru este molipsitor, astfel că Iuri şi Tatiana, un cuplu de surzi, decid să vină cu noi. Punem în camionetă publicaţii în limbajul semnelor pe DVD şi un DVD player. Ne luăm şi un termos mare, sandviciuri din pâine de secară cu cârnăciori afumaţi, dar şi piroşte proaspete — nişte plăcinţele delicioase umplute cu varză şi cartofi, specifice bucătăriei ruseşti. În final, ne dăm pe piele, pe haine şi pe încălţăminte cu un spray împotriva căpuşelor, întrucât în această zonă este răspândită o formă de encefalită cauzată de căpuşe.

Drumul pe care mergem şerpuieşte prin munţi. Peisajul este extraordinar, iar în aer plutesc arome de iasomie şi de liliac. Ne simţim învioraţi! Suntem foarte încântaţi să vedem o turmă de căprioare păscând liniştite. În această zonă, aşezările omeneşti constau în grupuri de case făcute din lemn, cu acoperiş neted de tablă. Multe case au lângă ele şi o căsuţă hexagonală din lemn, cu acoperiş conic,  numită aiîl. Aceste căsuţe seamănă cu nişte colibe acoperite cu scoarţă de copac. Din mai până în septembrie, multe familii locuiesc în aiîl, iar toamna şi iarna stau în casă.

Când ajungem în sat, Martorii locali ne primesc cu căldură şi ne conduc la casa unei familii altaice de surzi. Aceştia sunt încântaţi să ne vadă şi sunt curioşi să afle de unde suntem şi ce facem în satul lor. Când scoatem un DVD, gazdele ne spun că au computer şi insistă să punem DVD-ul în computerul lor. Imediat, conversaţia se opreşte, ca şi cum nici n-am fi acolo. Cu ochii „lipiţi“ de monitor, cei doi repetă din când în când semnele pe care le văd şi dau din cap cu recunoştinţă. Cu greu reuşim să-i facem atenţi ca să putem opri DVD-ul şi să revenim la scenele de la început, care prezintă imagini cu un frumos paradis pământesc. Ne oprim la una dintre scene ca să discutăm despre ce va face Dumnezeu pentru omenire şi ce fel de oameni vor trăi veşnic în acele condiţii. Interesul manifestat de ei ne produce multă bucurie. Înainte să plecăm, ei ne spun că mai este o familie de surzi într-un alt sat, aflat la câteva ore distanţă.

Pornim din nou la drum şi, după ce trecem printr-un defileu impresionant, mergem pe o potecă şerpuită şi ajungem într-un sătuc. Acolo găsim acea familie de surzi — soţul, soţia, băieţelul lor şi mama soţiei —, care se bucură de musafirii neaşteptaţi. Intrăm pe o uşă mică în aiîlul lor, unde suntem întâmpinaţi de un miros plăcut de lemn şi de lapte bătut. Căsuţa are o gaură rotundă în acoperişul conic, pe unde intră lumina. Într-un colţ se află cuptorul şi soba din cărămidă văruită în alb. Pereţii sunt decoraţi cu frumoase covoare roşii. Gazdele ne oferă o gustare tradiţională: gogoşi şi ceai servit în boluri mici, în stil asiatic. Îi întrebăm dacă s-au gândit vreodată că este posibil să fim prieteni cu Dumnezeu. Ei stau şi se gândesc la acest lucru. Mama soţiei ne spune că odată, în copilărie, a dus mâncare într-un loc din munţi ca ofrandă pentru zei. „Nu ştiu ce-a însemnat asta“, ne spune ea ridicând din umeri şi zâmbind. „Aşa era obiceiul.“

Le arătăm un DVD pe această temă, iar faţa li se înseninează. La final, ne spun că vor să continuăm discuţia. Dar cum? În general, ţinem legătura cu surzii prin intermediul mesajelor scrise, însă în această zonă nu există nicio antenă de telefonie mobilă. De aceea, le promitem că vom ţine legătura prin scrisori.

Soarele deja apune în timp ce ne luăm rămas bun. După un drum lung, ajungem înapoi în Gorno-Altaisk, obosiţi, dar mulţumiţi. După un timp, i-am întrebat pe Martorii locali despre această familie şi am aflat că, o dată la două săptămâni, soţul merge într-un oraş, unde studiază Biblia şi asistă la una dintre întruniri, cu ajutorul unei surori de acolo, care ştie limbajul semnelor. Ne bucurăm foarte mult că eforturile noastre au dat roade!

Căutarea surzilor cu inima sinceră poate fi asemănată cu încercarea de a găsi comori ascunse în adâncul munţilor. Orele lungi de căutare sunt răsplătite când, aparent din întâmplare, găsim o nestemată. Pentru noi, munţii Altai vor fi mereu „de aur“ şi ne vor aminti de oamenii sinceri pe care i-am întâlnit în acest ţinut stâncos.