NU VOI uita niciodată micul dejun pe care l-am luat împreună cu familia în dimineaţa zilei de luni, 22 august 2005. Viaţa mea atârna de un fir de aţă, întrucât aveam o tumoare mare pe creier. După ce soţul meu, Krishna, a rostit o rugăciune, eu le-am adresat câteva cuvinte membrilor familiei.

„Mă voi interna, am spus eu, iar operaţia pe care o voi face este foarte grea. De aceea, indiferent ce s-ar întâmpla, trebuie să fiţi pregătiţi. M-am ocupat de tot ce e necesar pentru înmormântare, în cazul în care voi muri. Pe aceia dintre voi care vă închinaţi lui Iehova vă rog să nu renunţaţi. Pe ceilalţi vă implor să acceptaţi un studiu biblic şi să mergeţi la întrunirile creştine. Astfel, îmi veţi putea împărtăşi credinţa în lumea nouă pe care Dumnezeu o va aduce în curând. În această lume, adevăraţii săi închinători vor trăi veşnic şi se vor bucura de o sănătate perfectă în paradis pe pământ.“

Dar, înainte să vă spun ce s-a întâmplat după operaţie, permiteţi-mi să vă povestesc câte ceva despre mediul în care am crescut şi cum am ajuns să-l cunosc pe adevăratul Dumnezeu.

Familia mea locuia în Durban, un oraş de coastă din Africa de Sud. Aveam o casă mare din lemn şi fier forjat. Casa noastră era situată pe un deal, astfel că de la strada principală, aflată în vale, până la poartă trebuia să urcăm 125 de trepte. După ce urcam treptele, ajungeam pe o potecuţă străjuită de arbuşti care ducea la o poartă de fier. De-o parte a porţii se afla templul bunicii, care era plin de imagini ale zeilor hinduşi. Bunica îmi spunea că eu însămi eram un templu (mandir kī baccā, în hindi), întrucât le datoram viaţa zeilor la care ne închinam. Vizavi de templu erau nişte trepte de un roşu strălucitor care duceau la intrarea din faţă. Casa era spaţioasă; avea un hol lung, o bucătărie mare cu o sobă cu cărbuni, şapte dormitoare şi o anexă cu încă un dormitor. În aceste încăperi locuiam în total 27 de persoane: bunicii, tata, cei trei fraţi mai mici ai săi, sora lui cea mai mică şi familiile lor.

Nu era uşor să te îngrijeşti de o familie atât de mare. Însă faptul că locuiam împreună a ţinut familia unită. Avem multe amintiri frumoase din acea perioadă! Cele patru nurori, printre care şi mama, Gargee Devi, se ocupau de treburile casnice. Ele făceau pe rând curăţenie şi mâncare. Bunicul era capul familiei şi el cumpăra mâncare pentru toţi. În fiecare miercuri, el şi bunica mergeau la piaţă ca să cumpere carne, fructe şi legume pentru toată săptămâna. Noi obişnuiam să-i aşteptăm când se întorceau de la piaţă. Ne aşezam la umbra unui pin, pe vârful unei coline de unde vedeam valea, şi de-ndată ce îi zăream dându-se jos din autobuz cu coşurile pline de bunătăţi, coboram în fugă cele 125 de trepte pentru a-i ajuta să le aducă acasă.

În grădină aveam un palmier înalt în care îşi făcuseră cuib nişte păsărele. Le vedeam zburând încoace şi încolo şi le auzeam ciripind. Bunica se aşeza pe treptele de la intrarea din faţă şi ne spunea poveşti. Era ca şi  cum interpreta ciripitul păsărelelor. Am atâtea amintiri frumoase din perioada în care am locuit în casa părintească! Râdeam, plângeam, ne jucam, zâmbeam şi împărţeam totul unii cu alţii, cu alte cuvinte ne bucuram să trăim împreună. Însă, şi mai important, aici am început să învăţăm despre Creatorul nostru, Iehova, şi despre Fiul său, Isus Cristos.

Înainte să învăţăm despre Iehova, practicam multe ritualuri zilnice ale religiei hinduse. În plus, periodic, ţineam sărbători mari la care, împreună cu musafirii noştri, ne închinam la diferiţi zei şi zeiţe. În timpul anumitor ritualuri, bunica intra în transă şi comunica cu spiritele. Exact la miezul nopţii aduceam jertfe de animale pentru a îmbuna spiritele. Bunicul era cunoscut în comunitatea noastră datorită donaţiilor generoase pe care le făcea pentru construirea şi funcţionarea şcolilor publice şi a templelor hinduse.

În 1972, bunicul s-a îmbolnăvit şi a murit. După câteva luni, Indervathey, una dintre mătuşile mele, căreia i se spunea Jane, a acceptat revistele Turnul de veghe şi Treziţi-vă! de la două Martore ale lui Iehova. I-a părut rău că nu le-a invitat înăuntru ca să discute cu ele. Noi întotdeauna îi respinsesem pe Martori. Însă, cu următoarea ocazie când ne-au vizitat, mătuşa le-a invitat în casă şi le-a vorbit despre o problemă pe care o avea în căsnicie: unchiul meu obişnuia să bea în exces. Rudele şi vecinii o îndemnaseră să se gândească la divorţ. Martorele i-au explicat punctul de vedere al lui Dumnezeu cu privire la căsătorie (Matei 19:6). Mătuşa mea a fost impresionată de sfatul Bibliei şi de promisiunea referitoare la o viaţă mai bună aici pe pământ. * Ea a decis să nu-l părăsească pe unchiul meu şi a început să studieze Biblia cu Martorii lui Iehova. Întrucât studiul se ţinea cu regularitate în sufragerie, celelalte nurori ascultau din camerele lor.

În cele din urmă, toate au început să participe la studiu. Mătuşa Jane ne povestea ce învăţa şi, de multe ori, ne citea şi ne explica relatări din cartea Să ascultăm de Învăţătorul cel Mare. * Când au aflat că mătuşile mele studiau Biblia, soţii lor au început să ni se împotrivească. Unul dintre ei ne-a luat toate publicaţiile, inclusiv o Biblie, şi le-a ars. Ne vorbeau urât şi chiar ne băteau pentru că mergeam la întruniri. Tata a fost singurul care nu s-a purtat urât cu noi; el n-a avut nimic împotrivă ca noi să învăţăm despre Iehova. Toate cele patru nurori au continuat să meargă la întruniri, iar iubirea lor pentru Iehova Dumnezeu a crescut.

În 1974, mătuşa Jane s-a botezat ca Martoră a lui Iehova; în scurtă vreme, s-au botezat şi mama şi celelalte mătuşi. Cu timpul, bunica a renunţat la practicile religioase hinduse. Mulţi ani am mers la toate întrunirile creştine. Apoi, la un congres mare al Martorilor lui Iehova, o Martoră pe nume Shameela Rampersad m-a întrebat: „Tu când o să te botezi?“. I-am răspuns:  „Păi, n-am cum să mă botez pentru că nimeni n-a studiat Biblia cu mine“. Atunci s-a oferit să studieze ea cu mine. La următorul congres, care a avut loc în 16 decembrie 1977, m-am botezat. În cele din urmă, s-au botezat 18 din cei 27 de membri ai familiei care locuiseră cu noi. Însă, în perioada când urma să mă operez, tatăl meu, Sonny Deva, era încă hindus.

Cuvintele consemnate în Filipeni 4:6, 7 m-au ajutat mult, îndeosebi după ce am aflat că aveam o tumoare mare pe creier. Aici citim: „Nu vă îngrijoraţi de nimic, ci în orice lucru, prin rugăciuni şi implorări împreună cu mulţumiri, faceţi-i cunoscute lui Dumnezeu cererile voastre, iar pacea lui Dumnezeu, care întrece orice gândire, vă va păzi inima şi mintea prin Cristos Isus“. Este greu ‘să nu te îngrijorezi de nimic’, mai ales când ţi se spune că poţi să mori în orice moment. La început doar am plâns, apoi m-am rugat lui Iehova. De atunci, simt „pacea lui Dumnezeu, care întrece orice gândire“.

Iehova Dumnezeu m-a luat de mâna dreaptă, ca să zic aşa, şi am simţit că el m-a călăuzit tot timpul (Isaia 41:13). El m-a ajutat să le explic în mod curajos medicilor de ce eram hotărâtă să respect porunca biblică de a mă abţine de la sânge (Faptele 15:28, 29). Ca urmare, chirurgul şi un anestezist au fost de acord să mă opereze fără să folosească sânge. După operaţie, chirurgul mi-a spus că intervenţia a fost reuşită şi că tumoarea a fost înlăturată complet. De asemenea, mi-a spus că nu mai văzuse niciun pacient care să-şi revină atât de repede după o astfel de operaţie pe creier.

Trei săptămâni mai târziu, deşi eram încă la pat, conduceam un studiu biblic. La sfârşitul celei de-a şaptea săptămâni, am început din nou să şofez, să merg în predicare şi să particip la întrunirile Martorilor lui Iehova. Am apreciat ajutorul fraţilor şi surorilor de credinţă cu care am colaborat în lucrarea de predicare. Ei s-au îngrijit să nu rămân niciodată singură şi să ajung acasă în siguranţă. Cred că ceea ce m-a ajutat să-mi revin atât de repede a fost faptul că am ascultat înregistrări audio ale Bibliei şi m-am concentrat asupra aspectelor spirituale din viaţa mea.

Am fost, de asemenea, fericită să aflu că, după ce m-am operat, tata a acceptat să studieze Biblia cu Martorii. El s-a botezat la 73 de ani şi îi slujeşte lui Iehova cu mult zel. În prezent, peste 40 de membri ai familiei noastre se închină lui Iehova împreună cu noi. Deşi vederea periferică de la ochiul stâng îmi este afectată, iar cutia craniană îmi este ţinută închisă de nişte cleme metalice, aştept cu nerăbdare paradisul, când Iehova va face „toate lucrurile noi“ (Revelaţia 21:3–5).

Iehova m-a binecuvântat cu un soţ iubitor, care slujeşte ca supraveghetor în congregaţia creştină, şi cu o fiică frumoasă, pe nume Clerista, care mă ajută să slujesc în continuare ca evanghelizatoare cu timp integral. Iehova Dumnezeu mi-a binecuvântat din plin activitatea. Până în prezent, am reuşit să-i ajut pe mulţi dintre cei cu care am studiat Biblia să simtă puterea Cuvântului lui Dumnezeu în viaţa lor. Peste 30 dintre ei sunt acum Martori dedicaţi şi botezaţi.

Aştept plină de speranţă timpul când Iehova Dumnezeu ne va elibera din acest sistem plin de suferinţă şi ne va conduce într-un paradis pământesc.