PĂSTORII sunt menţionaţi în Biblie de zeci de ori, începând de la prima carte, Geneza, şi până la ultima, Revelaţia, sau Apocalipsa (Geneza 4:2; Revelaţia 12:5). Bărbaţi de seamă precum Avraam, Moise şi regele David au fost păstori. Folosind cuvinte pline de sensibilitate, psalmistul David a arătat care erau responsabilităţile şi grijile unui păstor bun. Iar într-un psalm atribuit lui Asaf se spune că David a fost păstor peste poporul din vechime al lui Dumnezeu (Psalmul 78:70–72).

Şi în zilele lui Isus, păstoritul era o ocupaţie importantă. Isus s-a numit pe sine „păstorul cel bun“ şi a făcut de multe ori referire la calităţile unui păstor bun pentru a-i învăţa pe discipolii săi lecţii valoroase (Ioan 10:2–4, 11). Chiar şi Iehova, Dumnezeul Atotputernic, este comparat cu „un păstor“ (Isaia 40:10, 11; Psalmul 23:1–4).

Ce fel de animale avea în grijă un păstor? Ce presupunea munca păstorilor? Şi ce putem învăţa de la aceşti oameni harnici?

Printre oile pe care le aveau păstorii din Israelul antic erau probabil şi oi din rasa caracul, care au coada mare şi grasă şi lâna bogată. Berbecii din această rasă au coarne, oile însă  nu. Fiind docile, aceste animale sunt uşor de condus; ele sunt complet lipsite de apărare în faţa prădătorilor şi a mediului înconjurător.

Păstorii aveau şi capre. Ele erau fie negre, fie brune. Deoarece se căţărau pe pante stâncoase ca să pască prin tufişuri, caprele îşi agăţau uneori urechile lungi în spini şi mărăcini.

Păstorii trebuiau să-şi înveţe oile şi caprele să asculte de comenzile lor, lucru ce presupunea un efort constant. Păstorii buni se îngrijeau cu tandreţe de animalele din turma lor şi chiar le dădeau nume, iar ele reacţionau la acestea (Ioan 10:14, 16).

Primăvara, păstorul îşi lua în fiecare zi turma din ţarcul aflat în apropierea casei sale şi o ducea să pască pe păşunile verzi şi fragede de la marginea satului. Mieii şi iezii care se năşteau făceau ca turma să devină mai numeroasă. Tot în acest anotimp, oile erau tunse de lâna care le protejase de frig în timpul iernii. Tunsul oilor era o ocazie de sărbătoare.

Un sătean avea probabil puţine oi. De aceea, el îşi dădea oile în grija unui păstor care le punea împreună cu turma sa. De regulă, păstorii angajaţi nu se ocupau cu aceeaşi grijă de animalele altora ca de animalele lor (Ioan 10:12, 13).

După strângerea recoltei, păstorii îşi lăsau oile să pască pe miriştea din apropierea satului. Vara, când soarele începea să ardă, păstorii urcau cu turmele spre munţi, unde era mai răcoare. Zile la rând, păstorii lucrau şi dormeau sub cerul liber, lăsându-şi turmele să pască pe văile abrupte acoperite de verdeaţă. Noaptea stăteau de veghe, păzindu-şi turmele. Uneori, păstorul înnopta cu turma într-o peşteră, unde oile erau ocrotite de şacali şi de hiene. Dacă în timpul nopţii oile se speriau de urletul unei hiene, vocea calmă a păstorului le liniştea.

În fiecare seară, păstorul număra oile şi verifica dacă erau sănătoase. Dimineaţa, el le striga, iar ele îl urmau spre păşune (Ioan 10:3, 4). La amiază, păstorii îşi duceau oile la iazuri cu apă rece pentru a le adăpa. Când iazurile secau, ei mergeau cu oile la o fântână, de unde le scoteau apă.

Spre sfârşitul sezonului secetos, păstorii îşi duceau probabil turmele în regiunile cu câmpii şi văi. Când începeau ploile reci, ei îşi aduceau turmele acasă la adăposturi pentru a ierna. În caz contrar, animalele puteau muri din  cauza ploilor torenţiale, a grindinei şi a zăpezii. Din noiembrie, păstorii nu-şi mai duceau turmele la păscut până la sosirea primăverii.

Îmbrăcămintea unui păstor era simplă, dar rezistentă. Pentru a se ocroti de ploaie şi de frigul nopţii, păstorii purtau probabil o manta din piele de oaie, cu lâna pe dinăuntru. Pe dedesubt aveau o vestă. Erau încălţaţi cu sandale, care le protejau picioarele de stâncile ascuţite şi de spini. Pe cap purtau un turban de lână.

Printre lucrurile de care avea nevoie un păstor se numărau: o traistă din piele în care ţinea alimente, cum ar fi pâine, măsline, fructe uscate şi brânză (1); un ciomag, de aproximativ un metru, cu o piatră ascuţită la capătul mai gros, acesta fiind o armă redutabilă (2); un cuţit (3); un toiag, pe care păstorul se sprijinea când mergea sau când urca pe munţi (4); un burduf cu apă (5); o găleată de piele care se plia şi cu care scotea apă din fântânile adânci (6); o praştie, cu care arunca pietre în apropierea oilor sau a caprelor ce se îndepărtau de turmă pentru a le face să se întoarcă sau ca să alunge animalele sălbatice care dădeau târcoale turmei (7) şi un fluier din trestie, la care cânta pentru a se relaxa şi a linişti turma (8).

În urma muncii lor, păstorii aveau lucrurile necesare vieţii, precum lapte şi carne. Lâna şi pielea erau folosite ca mijloc de schimb; de asemenea, din ele se făceau îmbrăcăminte şi burdufuri. Părul de capră se torcea şi din el se făceau diferite ţesături. În plus, atât oile, cât şi caprele puteau fi aduse ca jertfă.

Păstorii buni erau harnici, demni de încredere şi curajoşi. Uneori, ei îşi riscau chiar şi viaţa pentru a ocroti turma (1 Samuel 17:34–36).

Aşadar, nu este de mirare că Isus şi discipolii săi au făcut referire la păstori ca fiind un model pentru supraveghetorii creştini (Ioan 21:15–17; Faptele 20:28). La fel ca păstorii buni din timpurile biblice, supraveghetorii creştini din prezent se străduiesc ‘să păstorească turma lui Dumnezeu, care este în grija lor, nu din constrângere, ci de bunăvoie; nici din iubire de câştig necinstit, ci cu înflăcărare’ (1 Petru 5:2).